Un tramvai numit dorință

” Abia mă întorsesem din armată.
Aşteptam în staţia de tramvai; în fața mea o femeie mi-a atras atenţia în mod deosebit, stătea cu spatele la mine, nu avea de unde să ştie că o privesc, avea forme frumoase şi se îmbraca cu gust.
Iată!! vine tramvaiul meu dar renunţ să mă urc..de ce? Nici ea nu urcă, aşa că mi-am zis, să mai stau, să mă mai bucur puţin de imaginea ei.

Vine un alt tramvai, avea alt număr nu era cel care îmi trebuia, dar nici ea nu urcă…. „aşteaptă pe cineva zic!”..vine tramvaiul meu şi mă îndrept spre el să urc cu gândul să arunc o privire spre ea să-i văd chipul, dar în urmă mea urcă şi ea.

„- De ce mă urmăreşt?” îi zic.
„- Tu mă urmăreşti!” vine răspunsul.

Mergem vreo cinci staţii şi trebuie să cobor. În urma mea coboară şi ea; … ajunşi pe trotuar mă ia de mâna fără să. zică nimic. eram
Eram vrăjit! Mă supuneam total unei femei cu vreo 4-5 ani mai mare ca mine..
Cum mergeam aşa de mână, se porneşte o ploaie de vară cu furtună şi stropi mari. Am rupt-o la fugă spreo destinaţie necunoscută, am intrat pe o străduţă lăturalnică şi apoi am intrat într-o curte, ceva foarte familiar ei, căci câinele din curte nu a scos nici un lătrat…pătrunşi în casă, uzi până la piele ea m-a lăsat singur şi a plecat să facă un ceai. Eu nu mă trezisem încă şi aşa cum stăteam în picioare priveam în jur.
Exista acolo o blibliotecă, unde se aflau multe discuri cu muzică; îndrăznesc să iau unul la întâmplare şi pornesc picupul.

Am uitat să vă zic, ceaiul era servit deja şi ea scuzându-se, se duse să facă un duș, iar muzica ce o auzeam, aveam să aflu mai târziu că era:

„W.A.MOZART – EINE KLEINE NACHTMUSIK”.

Pe sunetele acestei muzici, apare înfăşurată doar într-un prosop uriaş..era superbă sau eu eram vrăjit totalmente.
Abia atunci şi-a dat ea seama că eu sunt ud. M-a dezbrăcat până la piele şi eu nu am putut să ripostez apoi m-a şters cu prosopul în care înfăşurată..amuțisem complet!
Era prima dată când aveam să cunosc o femeie de care îmi era frică, dar de fapt nici eu nu mai ştiu ce îmi era făcea..ori ce voia cu mine..! Cert e că nici nu puteam sau nu voiam?? să fac nimic.”

Acea femeie mi-a imprimat în suflet dragostea pentru femei.
La plecare mi-a spus așa:
„Să nu pătrunzi niciodată în budoarul unei femei izbind uşa de perete!! Și să nu uiți niciodată ce s-a petrecut între noi!! Dar nici nu mai veni niciodată aici că vei regreta!”
Și aşa am făcut!!
De câte ori trec prin Galaţi evit strada aceea!!
Au trecut 37 de ani de-atunci.”

Ionel Ciobanu

Scrisoare către El

Dragul meu,

De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu noi. E vina mea? E vina ta? E vina noastră? Oarecum mi-am dat un răspuns, nu ştiu dacă e şi cel real…Cred că e vina amândurora.
Nu cred că într-o relaţie poate să fie doar unul vinovat.
E adevărat că poate unul e într-o mai mare măsură, dar vina o poartă amândoi.
Aşa că m-am împăcat cu ideea că e şi vina mea, la fel cum e şi vina ta pentru că această relaţie nu mai funcţionează.

Deşi spun greşit că nu mai funcţionează. Ea funcţionează, dar din inerţie, merge mai departe fără vreo satisfacţie prea mare, cel puţin din partea mea. Merge pentru că nu avem niciunul curajul (probabil) să facem pasul următor sau, poate, pentru tine e în regulă aşa cum e.

La un moment dat am încercat să îţi explic cât de frumos şi de clar am putut că nu sunt fericită, iar răspunsul tău a venit clar şi direct: „EU SUNT!” Poate nu percepem la fel noţiunea de fericire.
Poate pe tie te fac fericit lucrurile care pe mine mă fac nefericită.
Oare e egoism la mijloc? Oare eşti egoist şi nu îţi pasă de sentimentele şi trăirile mele sau eu sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la fericirea mea?

Dragul meu, aş vrea să cred că în toţi anii ăştia ai ajuns să mă cunoşti şi ştii că n-am nevoie de lucruri măreţe pentru a fi fericită.
N-am nevoie de bani, cadouri, gesturi mari!
Am nevoie doar de atenţie, iubire şi să mă strângi în braţe! E prea mult? Îţi cer prea mult? Pare-se că da, atâta timp cât îţi scriu această scrisoare.

Ştii, de multe ori am adormit plângând, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună pentru tine, că nu îţi ofer tot ceea ce ai nevoie!..că, de fapt, e vina mea că tu eşti aşa cum eşti şi te comporţi aşa indiferent (din punctul meu de vedere).
Dar ştii ceva? Nu, nu este vina mea!
Este vina ta și-atât!

Eu ţi-am oferit TOT ce am avut mai bun!!..şi nu o spun că un reproş!!!!
Ţi-am dat ani din viaţa mea, ţi-am pus sufletul meu pe tavă; am acceptat toate lucrurile rele, pe care sunt convinsă, le ştii şi tu prea bine!
Am trecut peste toate şi nu pentru că nu aş fi avut încotro, ci pentru că te iubeam şi pentru că am vrut să fie bine.

Da, te iubeam şi te iubesc şi acum, dar am ajuns la concluzia că iubirea nu e totul.
Ştiu, cred în continuare, că şi tu mă iubeşti deşi niciodată nu mi-ai spus răspicat „TE IUBESC!”.

De fiecare dată „declaraţia” a venit că urmare a „te iubesc-ului” meu, iar răspunsul tău era destuo de sec: „şi eu!”.

Serios? Şi tu? Şi tu ce? Şi tu vrei o maşină bună? Şi tu vrei bani mai mulţi? Şi tu vrei un job mai bun? ŞI tu CE?
E atât de greu să spui „TE IUBESC”?
Probabil că da…altfel ai fi spus-o până acum. Mereu am crezut că declararea unui sentiment porneşte din suflet, nu automat.
Mai ştii că tu ai fost primul din viaţa mea căruia i-am spus „Te iubesc!”?
Probabil că nici nu mai contează…

Îţi scriu nu pentru că n-aş putea să îţi spun în faţă, uitându-mă în ochii tăi, toate aceste lucruri.
Îţi scriu pentru că de multe ori ţi-am spus aceste lucruri şi nu am văzut nicio schimbare. Cred că în sufletul meu sper că vei reuşi să „digeri” mai bine o scrisoare decât o discuţie.

Cred că a fost ceea ce ne-a lipsit foarte tare în toţi aceşti ani: COMUNICAREA! Am vorbit, dar niciodată nu am comunicat…

Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun….De ce ne-am distanţat atât de tare? De ce îţi place să mă laşi să mă chinui singură? Cum poţi să stai fără să vorbeşti cu mine? Cum poţi sta liniştit fără să ai idee ce fac sau unde sunt? Cum poţi fi atât de nepăsător? De ce ai secrete faţă de mine? De ce nu îţi faci planuri CU mine? Cum îţi vezi viitorul? Sunt întrebări la care nu ştiu dacă voi primi un răspuns.
În mintea mea răspunsurile sunt date.
Sunt date de atitudinea ta indiferentă sau aparent indiferentă..! Nici nu mai știu!

Oare mă iubeşti cu adevărat? M-ai iubit vreodată? Dacă da, unde a dispărut iubirea noastră? Unde a dispărut pasiunea aia fabuloasă de la început?
Nu te mai atrag? Nu mai sunt suficient (de bună) pentru tine?

Ştiu că nu sunt perfectă, nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar…am încercat din răsputeri să îţi fiu soţie, prietenă, iubită, amantă, menajeră, mama copilului tău…Am încercat să fiu de toate!
Asta deşi…şi eu am un job; şi eu am nevoile mele; şi eu am nevoie să plâng pe un umăr dincând în când; şi eu am nevoie de TINE, în toate formele posibile! De ce mereu au fost alţii mai importanţi ca mine?
De ce nu am fost niciodată o prioritate pentru tine? De ce nu vorbeşti cu mine?

Ştii, în timp ce scriam, îmi imaginam reacţia ta. Şi mă gândeam cum ai zâmbi tu când ai citi toate aceste rânduri.
Şi cum ai zice că sunt nebună şi gândesc prea mult.
Da, poate gândesc prea mult pentru că am timp să gândesc şi să despic firul într-o sută.
Poate dacă ţi-ai face timp să vorbeşti cu mine sincer, nu ar mai fi nevoie să îmi fac scenarii în cap.
Plus că vorbele nu mai contează pentru mine. Au contat în toţi aceşti ani.

Acum am nevoie de fapte! De fapte, dragul meu, nu de vorbe!

În final vreau să îţi mulţumesc pentru tot!
Pentru toate momentele frumoase (pentru că am avut şi momente minunate, pe care le păstrez în suflet).
Dar mai ales pentru cea mai de preţ comoară pe care mi-ai dăruit-o: COPILUL NOSTRU!
Pentru toate bunele şi relele îţi mulţumesc!

Toate întâmplările din viaţa mea sunt o lecţie; m-au călit; am învăţat multe în aceşti ani cât ai fost soţul meu.
Şi, în ciuda tuturor nemulţumirilor pe care le trăiesc şi le simt zi de zi, continui să te iubesc aşa cum, probabil şi tu, în felul tău, atât de diferit de al meu, mă iubeşti încă!

Îţi mulţumesc!

A ta..

Pe Bianca Lutea o gasiti aici. 

 

Mă uit la poza ta..

„Privesc la poza ta. Ochii tăi frumoşi mă rănesc enorm de mult. Chipul tău senin îmi umbreşte sufletul cu dureri şi lacrimi de dor. Mă arde şi mă tăvălesc în propriul meu întuneric şi cenuşă când ştiu că tu nu mă vrei şi că ai pe altcineva în inima ta. Nopţile le pierd cu gândul la tine şi plâng răpus de singurătate şi dispreţ faţă de mine. Nu mai am puterea să mă ridic. Stau jos în vulcanul durerii şi al dorului de mângâieri, de sărutări şi de iubire.

Stelele cu slaba lor lumină îmi atrag atenţia că mai pot doar să visez la tine.
Nimeni şi nimic nu-mi va lua dreptul de a visa şi de a asculta muzica ta. Melodiile tale mă fac să plutesc spre o lume unde tu mă doreşti şi unde suntem împreună.
Luna şi ea cu lumina ei aurie şi palidă, îmi luminează chipul brăzdat de lacrimi. Oftez. Cu privirea spre cer strig numele tău ce s-a întipărit în inima mea. Dar tu nu mă auzi. Timpul parcă stă în loc pentru mine când este noapte şi frumos afară; mai ales când e senin.
Mi-aş dori să stau în braţele tale alintându-mă uşor de tine. Ţi-aş săruta buzele şi aş tremura de fericire. Cu tine aş alerga afară şi am chicoti amândoi ca doi copii.
Serile le-aş pierde cu tine prin parc şi locuri pustii. Cu tine, împreună, aş trece prin tot feluri de aventuri şi trăiri unice.
Atunci sufletul meu nu s-ar mai simţi singur. Ci purtat pe valuri şi fericire.
Noaptea am asculta amândoi tăcuţi un concert îndepărtat de greieri, acompaniaţi de broscoii cu experienţă la cântat. Iar mai târziu te-aş asculta pe tine live cum îmi cânţi mie plutind amândoi pe muzica ta. Într-un final m-ai lua în braţe şi ai fugi cu mine spre casă, râzând copios. Ajunşi în casă tu şi eu c-un singur gând să ne repezim spre dormitor sărutandu-ne din fugă. În pat, dezbrăcaţi, mi-ai atinge trupul uşor cu degetele tale masculine şi frumoase, vibrându-mă din cap până-n picioare.
M-ai săruta pe gât şi m-ai face să scot câteva gemete de extaz.
Iar într-un final am face dragoste savurând fiecare clipă petrecută împreună.
Cât mi-aş dori o asemenea soartă…!!.. Ce frumos ar fi fost să strâng un ,,buchet imens” de amintiri petrecute cu tine şi să le pun în glastra sufletului meu, ţinându-le veşnic vii cu lacrimi de fericire.
Dar din păcate glastra sufletului meu este ocupată cu ,,amintiri artificiale” ce nu le pot simţi şi nici nu le-am putut trăi vreodată.
Plâng şi nu mi-e uşor. În sufletul meu bate ,,vântul singurătăţii” măturând frunzele aurii ale timpului pierdut în tristeţe şi speranţe deşarte. Nu am putere să ajung la tine. Nu am curaj să-ţi cer vreodată să mă cauţi. Nu am nesimţirea să te forţez ca tu să mă iubeşti. Nu am tupeu să te fac să-ţi doreşti să mă cunoşti.
Nu mai am lacrimi să plâng după tine. Sunt istovit şi lovit de durere. Doar imaginaţiile îmi mai anesteziază sufletul de atâta patimă şi foc.
Cât voi mai trăi cu asemenea chin în sufletul meu? Nu am puterea să trec mai departe peste orice greu ieşit în calea mea. Asta este viaţa mea. O luptă cu mine fără victorie.
Voi visa să mă plimb cu tine şi să trăiesc alături de tine până la sfârşitul vieţii mele.

Te sărut,
al tău Costin”

Autor: Constantin Andronic

Liliac mov şi nouă pietre

În capătul străzii este un liliac pitic. A crescut neuniform cu foarte multe ramuri în spate, spre bloc şi cu foarte puţine şi strâmbe în partea dinspre stradă. Când înfloreşte parcă explodează. Se umple instantaneu de flori mici, mov şi parfumate. Şi face asta în fiecare primăvară, nu se plictiseşte niciodată.

Dacă stau bine şi mă gândesc e acolo dintotdeauna şi a crescut odată cu mine. Îl ştiu de când ne fugărea Carolina aruncând cu ouă după noi pentru că ne adunam toată ceata de copii sub balconul ei şi ne jucam nouă pietre. Puneam pietrele, turn, una peste alta, de la cea mai mare la bază până la cea mai mică, în vârf. Baza era de obicei o cărămidă roşie din acelea pentru construcţii, dreptunghiulară şi solidă, să reziste la toată construcţia de deasupra. Celelalte opt erau fel de fel de pietroaie pe care le găseam prin cartier şi care aveu măcar două feţe cât de cât plane. Nu conta cum le clădeam, mare-mică-mare sau mică-mare-mare sau orice alt fel de combinaţii. Deasupra, în vârf, era obligatoriu cea mai mică. Jocul era simplu: căpitanul unei echipe arunca cu mingea şi trebuia să dărâme turnul iar restul echipei fugeau care-ncotro. Aşa fugăriţi de ceilalţi trebuiau să reclădească turnul din cele nouă pietre. Dacă reuşeau, câştigau jocul şi aruncau din nou cu mingea. Membrii celeilalte echipe trebuiau să-i prindă şi să-i împiedice să reclădească turnul. Câte unul mai isteţ ascundea o piatră în buzunar şi fugea cu ea. Nu se putea clădi turnul fără una. Cel care luase piatra trebuia prins şi trofeul recuperat. La un moment dat fugeam fiecare după fiecare sau toţi după unul.

Cel mai mult ne lua să facem turnul. Nu stăteau pietrele sau terminam de pus pietrele şi turnul se clătina ameninţător, cineva dintre noi sufla şi gata construcţia. O luam de la capăt iar şi iar, cu alte combinaţii mare-mică-mică sau cu alte pietre. Cine găsea o piatră perfectă o lua seara acasă şi o ascundea sub pat ca pe-o comoară.
Apoi ne împărţeam în două echipe după preferinţe. Fiecare echipă vroia să aibă cel mai bun ţintaş, cel mai bun alergător, cel mai rapid constructor. Ne împărţeam şi ne reîmpărţeam. „ -Hai la mine!

– Am fost şi ieri, mă duc dincolo! – Dacă te duci la ei, merg şi eu cu tine.”

Mai mult dura construitul turnului şi alegerea echipelor. De dărâmat pietrele era simplu. Aveam voie la două încercări. Prima oară aruncam cu mingea şi nimeream oriunde în altă parte, numai între pietre nu.

Nici nu făcea mingea poc de perete sau de geamul Carolinei şi apărea în cadru un cap cu păr roşu şi o voce stridentă care se răstea la noi: „plecaţi de-aici împieliţaţilor! duceţi-vă la voi la bloc.” Ne împrăştiam rapid în toate direcţiile şi după 10 minute reapăream să continuăm jocul. Carolina nu ne mai avertiza şi a doua oară. Ieşea la geam cu lighenaşul cu ouă şi arunca după noi. Fugeam şi ne ascundeam după liliac. Toţi zece, cincisprezece copii aliniaţi unul în spatele celuilalt şi-n faţa noastră, paravan, un vrej de tulpină care nu făcea decât să împartă imaginea în două. Nu ne salva de oră, nu ne salva de Carolina, nu ne salva de nimic dar mirosea a primăvară şi era plin de flori şi de perechi de ochi care pândeau şi râdeau. Seara, rupeam câteva crenguţe şi i le duceam Carolinei să mai salvăm nişte ouă.

Am uitat de liliacul mov când am plecat din oraş. Nu m-am gândit la el şi nu i-am simţit lipsa. L-am regăsit peste ani, tot pitic, tot stâmb, tot mov şi tot acolo. În cartier s-au schimbat multe. Au plecat oameni, au venit oamenii, copiii de ieri au la rândul lor copii şi Carolina are tot părul roşu. E surdă şi nici de văzut nu prea vede bine. Într-o zi m-a oprit pe alee şi mi-a spus „sărut mâna, doamnă ingineră.” I-am luat mâinile să i le sărut şi mi-a ghicit gestul. „ – Nu se cade! – Tanti Carolina, mai ai ouă de aruncat?” A început să râdă: „ – Aţi crescut toţi!”

Fie boierul cât de mic, după amiază doarme-un pic!

Sau bea un pic. Nu contează rima, orice numai să fie de relaxare. Măcar două ore. Pentru mine era suficient. Se presupune că weekendul este creat pentru odihnă și relaxare. Pe mine, de vreo două încoace, m-a sărit definiția asta.

Duminica trecută, de exemplu, mi s-a făcut o poftă așa de mare de dormit sau lenevit măcar două ore, încât m-am trezit de dimineață numai cu gândul la asta. Adică mă eficientizez bine cu drumurile și treburile din ziua respectivă iar la ora trei după amiază zic gata, pas, vreau să-i fac o declarație patului.

Ți-ai găsit. Am uitat să le zic membrilor familiei, prietenilor, cunoscuților, etc, să dau la ziar că vreau să dorm, prin urmare nicio muscă nu mai are drept de zbor pe durata somnului meu.

După cinci minute de gata, hai că-ncep să visez, buburuza mică face un salt acrobatic în mijlocul patului, îmi bagă efectiv un deget în ochi ca o bebeluşă buburuză ce e și mă lasă fără replică:

Ce faci, dormi? 

Neehhh, caut purici în pat și rudele lor apropiate! produce mintea mea imediat o replică dar moare subit în fașă. N-am cum să-i spun așa ceva. Că nu mai scap. Cu explicaţiile. Eu totuși vreau să dorm. Țin ochii strâns închiși, poate pricepe să mă lase în pace.

Apare și cea mare. Se culcușește lângă mine, îmi pune o mână pe față, mă mângâie, poate voi reacționa în vreun fel și când cred că o să scap, mi-o trântește:

Știi că ai riduri? Și ai și nişte pistrui. De ce ți-au apărut?

Că te păzeam ca disperata vara la plajă, să nu înghiți vreun strop de apă sărată! Și pă tine te ungeam cu un kil de cremă iar eu posedam cel mai roșu nas. Și s-a dus dracu’ fengșuiu’ meu cu tot cu somn!! gândește iar mintea mea pe care o felicit că  nu a comandat gurii să și grăiască.

Pierd un pic vremea cu ele, le explic calm că eu vreau să DORM, ele pleacă și reușesc să mă gândesc la floricele, unicorni și alte bazaconii aducătoare de stare de zen pentru al meu somn.

Ațipesc. Uraa! Mulțumesc Cerului pentru minunea care durează doar două secunde căci începe să-mi vibreze telefonul la cap.

Pardon, lângă cap, pe noptieră. Degeaba l-am dat pe mute dacă am uitat să-l dezactivez și din dans. Vorbesc la telefon, chiar trebuia și nu regret, încerc să-mi adun gândurile de pe coclauri și să le aliniez ca pe planete pentru a-mi duce la bun sfârșit lucrarea Domnului mea.

Printr-o minune reușesc iar să adorm. Da’ nici de data asta mai mult de cinsprezece minute că mă strigă soțul, convins că eu nu am avut cum să adorm așa instant. Greșit. Ie-te că reușisem. Pentru el mintea mea n-a mai produs nimic. A apucat să se relaxase puțin.

Deschid un ochi. Time’s up!! Trecuseră exact două ore de când stăteam în pat, între vis și realitate.

Ce atâta somn? Ce atâta boierie?

Soție-amantă?!? Sau și amantă?

E plin târgul de vechituri și nouăciuni prin feisbuc, de tot felu’ de articolașe pe tema asta – de parcă ar putea’o epuiza cândva, cineva vreodat’- unele chiar haioase, majoritatea inepte și în esență borâtive!
Toate bat fieru’ cum că femeia tre’ să fie curvă mai pe stradă, masterchef , că tot e moda, mai prin pat și doamnă în bucătărie..! Sau, mă rog, ceva variațiuni pe-această temă!

Eh!! Și-uite așa, în acest mod, n-ar mai exista amantele!..iar nevestele ar fi fericite!

Ne… ne…ne..! Zic eu! Păi au încercat și alții istoria amantlâcului, e veche de când lumea..! Alte societăți ale Orientului- apropiat ori mijlociu, depărtat sau foarte extrem, alegeți căci aveți de unde- au cochetat cu toții virtuțiile poligamiei!! Șiii??

Nțț!! Nu s-a generalizat, experiment parțial reușit! Căci dacă reușea poligamia, ar fi fost asemenea creionului cu bilă..!!
Pixul!! Asemenea telefonului mobil șamd..!

Dar chiar așa, de ce doar poligamie și nu și poliandrie?///nu sciu…că bărbatul …. ar fi din coasta lu’ Adam, și nu din sânul lu’ madam, Doamne ferește!! ..că na! femeile sunt mai puține..!!

Și pentru că tot aduserăm vorba.. ați observat că în marea lor majoritate, femeile de succes, cu afacerile lor de top, verry well dressed(casual or fancy) sunt niște cyborgi reci, perfecți, în care nici vibratorul cu cinci viteze sincronizate + plus una ”marche arierre!) refuză să lucreze, de indignare!!!!!!????
Oare amărâta aia, cu doi copii mucioși de mână și înc-un plod în burtă, cu părul tot mirosind a ceapă de la chiftele prăjite gătite în ulei încins, oare ea, mai poate fi tantrică?? Într-un sublim tandem cu mirificul ei partener de viață, alcoolic învederat și beneficiar al ajutorului minim garantat?!

Ori nefericitu’ ăla, corporatist, încotoșmănat în costum mai spre-Armani la 37 de grade, transpirând ca un porcușor de Guineea, ar mai putea presta ca în Dirty Dancing sau asemenea unui actor de xxxl movies??!!
Offf!! Că daaaa..!! Pe post de recuzită, de exeplu, pe-un post de lampadar!!!!!!
Deci, concluzie..ce vreau eu a vă spune?!
Neveste, dragilor, rămâneți neveste!! Și nu vă urâți voi semenele, pe-alea de le ziceți voi „amantele”!!!!!
Amante, frumoaselor, rămâneți amante!! Doar amante..!!..N-o să dureze mai mult dacă vă încăpățânați să deveniți soția amantului vostru!!
O să vă înlocuiască el apoi cu alta(alte)…amante!!!!!!
Bărbați, puternicilor, nu fiți măgărești!!! Nu voi a jigni ființa nobilă ce e măgarul!!!)…
Fiți generoși..!!..Și iubiți…femeile!!!!!

Autor, Dr Soul

Dilema iubirii

Nu am reuşit să înţeleg oamenii care ştiu cel mai bine să definească nevăzutul, intangibilul.
Lumea în care trăim este atât de încă neînţeleasă, acum poate chiar mai mult decât în trecut, mai ales că avem ştiinţa la picioare, care pare că ştie chiar mai mult decât noi, deşi considerăm că e creaţia noastră, când de fapt noi săpăm la infrastructura ei.
Şi pentru că nu o înţelegem, ne avântăm în alt necunoscut pe care putem să îl modelăm după cum simţim sau avem nevoie pentru a nu ne pierde cu firea, fiind ferm convinşi că dacă s-ar întâmpla nu ne-ar mai găsi nimeni, spiritualitatea.

Vrem nu vrem, conştienţi sau adormiţi, interesaţi sau ignoranţi, cert e că trăim într-un spaţiu plin de tensiuni şi conflicte între evaluările morale pe diferite nivele de conştiinţă. Sunt poate prea multe grupuri care vin cu lacune culturale şi educaţionale grave şi care au mari şanse de a modifica structuri de alte grupuri.

Dacă e bine sau nu, nu îmi asum, oricum nu cred că ar conta.

Învăţăturile noastre cu privire la iubire spre exemplu, au fost sărăcăcioase, am fost privaţi de ceea ce înseamnă iubirea supremă, iubirea de partener, iubirea de cuplu. Am fost tocaţi doar cu iubirea de aproape care ciuntea inima în loc să o hrănească, să îi dea viaţă, să producă mai mult decât copii. Cu timpul şi deschiderea către alte lumi, percepţiile noastre s-au schimbat, s-au deschis, unele s-au dezvoltat prin trial and error, altele din contră..; şi odată cu ele şi vieţile au luat altă amploare şi un alt nivel de conştiinţă.
Nu toţi din păcate am înţeles aceleaşi lucruri, uneori nici măcar trăind aceleaşi lucruri, cred că undeva din nevoia subconştientă de a fi mereu diferiți şi de prea puţine ori mai buni.

Traseul nostru de a descoperi ceea ce e iubirea, după dogme seculare, prin trăirile, eşecurile, experienţele sexuale, compromisurile, obligaţiile care au venit odată cu ele, a fost diferit, pentru că aşa cum am spus, fiecare a căutat şi a încercat pe drumul său.
Într-un final intermediar, toate experienţele s-au întâlnit într-o piaţă a căutătorilor, fiecare venind cu bagaje grele, cu răni emoţionale, răni psihice, familii destrămate, orgolii explodate, personalităţi subţiate, amaruri şi alte acreli. Toată această experienţă cumulată s-a adăugat prin transfer memoriei colective de unde aceştia au plecat. Practic s-a infestat şi gândirea şi simţirea colectivă pe câteva generaţii.
Alţi temerari, au început să caute metode de curăţare, aparent individuale, ajungând la concluzia că e nevoie de vindecare a ceea ce a fost doar încercare&eşec. S-a ajuns la chackre, la yoga, la buddha, osho sau alţi guru specializaţi în ceea ce mulţi consideră enlightment şi dezvoltare personală.
Dar nu s-a ajuns la esenţă, la unde s-a greşit, ce nu înţelegem, ce nu facem bine, de ce instinctul ne spune ceva şi noi facem altceva, de ce instinctul nu ne spune nimic, de ce aşteptăm, de ce ne grăbim…

Iubirea e ca o formă de democraţie, lucrează cu own free will şi liberul arbitru. Ne dă libertatea de a ne defini în parte în frame-ul unei relaţii sau al societăţii în care trăim, chiar dacă suntem diferiţi sau perfect aliniaţi cu majoritatea, ba chiar ne lasă să ne redefinim în relaţia/societatea în care ne dorim să trăim.
Ceea ce nu am priceput sau poate nu ni s-a zis şi nici nu ne-am învrednicit să căutăm, este că democraţia, în cea mai bună formă a sa, conţine şi cele mai antidemocratice elemente, iar cea mai bună atitudine este de departe să ne plângem sau să contestăm și să depunem toate eforturile pentru a înţelege.
Pentru că doar prin folosirea contribuitorilor pozitivi şi eliminarea elementelor negative se poate păstra dinamica şi esenţa democratică a ceea ce suntem, ca indivizi sau ca societate.

Dilema constă în demonstrarea modului în care prejudecata fără înţelegere operează în acoperirea conflictelor interioare şi esenţiale, în minţile celor care produc aceste preconcepţii ce se perpetuează.

Problema intervine însă la nivel de percepţie a ceea ce este pozitiv, negativ şi … decepţie. Cred că îţi vine cel puţin un exemplu în minte al celor care au picat conştienţi sau nu, testul timpului.
Care s-au minţit pe ei înşişi, care au trădat relaţii/prietenii, care au manipulat într-un mod urât situaţii şi…lista poate continua la nivelul fiecăruia de conştiinţă, când te-ai prins de fapt că fluturaşii nu înseamnă iubire, o dată, de două ori, de 5 ori… că încrederea înseamnă mai mult decât împărţirea timpului la evenimente şi cumetrii, sau că realitatea ta a luat un alt drum.
Asta nu înseamnă că nu poţi să fii responsabil faţă de celălalt.
Imaturitatea colectivă cu privire la acest subiect în loc să forţeze graniţele subdezvoltării, le deformează.
Astfel că fiecare încearcă să iasă cât mai bine şi dacă se poate celălalt să iasă cât mai rău. Şi fiecare poartă şi transferă mai departe acest bagaj emoţional, bagaj care este dat cu spray-ul gândirii pozitive şi vindecării afective prin diverse tehnici, de ne iese kundalini prin nări şi osho prin urechi.

Mă întrebam dacă nu cumva neutralitatea unor emoţii şi valori ar putea să fie o soluţie temporară pentru problema colectivă. Pentru că nu există un exemplu mai bun de confuzie şi oportunism ce se varsă’ efectiv din aceste asumpţii, între ceea ce zvâcneşte din ‘iubirea practică’ şi forma ei idealistă.
E mai uşor să trăim cu formatul pozitiv, îmbrăcând realitatea într-un pret-a-porte în care ne prefacem cu tărie că și credem ori că suntem în ţinută perfectă, programând subcoștient vină pentru orice gând negativ, deşi poate, uneori, realist, întrucât nu ştim să gestionăm dilema şi nici nu vrem responsabilitatea eşecului.
Conflictele interioare macină, pentru că oricât de mult ne-am strădui să impunem o realitate, senzorii subconstienti, instinctul sau chiar bunul simț intră în conflict cu falsa dorinţă, teama, iubirea, pasiunea.. etc.

Tema de reconciliere a moralităţii care ne face să fim strâmbi în relaţii şi în societate în general şi pe termen lung, dar şi a neînţelegerilor la care ajungem mai devreme sau mai târziu cu noi înşine sau cu alţii, e probabil o funcţie de filosofie, artă, psihanaliză, ştiinţă socială, poate chiar psihiatrie în unele cazuri.

Problema raţiunii însă, acest punct orb al minţii noastre, unde în iluzoriul fiecăruia iubirea ţipă după minte şi mintea după inimă ,ca un joc de artificii, făcând că la întâlnirea lor să iasă implozii, explozii şi alte pirotehnii, continuă să atârne, pentru că sunt prea mulţi pierduţi în labirintul cunoaşterii încât majoritatea preferă fantezia ca o sursă de iluminare îmbrăcată în cuvinte multe şi răspunsuri vagi, adică doar manevre stilizate de reprezentare ale unui cerc vicios.

Nu sunt convinsă că am găsit răspunsul a ceea ce e iubirea, dar dacă Einstein are dreptate şi iubirea e o forţă universală, poate că ar trebui să îi dăm mai multă atenţie, poate că avem nevoie de acei poli care să creeze centrii magnetici, energetici, umani, pozitivi, care ştiu ce să rejecteze, poate că nu e vorba de leadership şi teorii inspiraţionale sau cursuri de dezvoltare personală care ne spun ce vrem să auzim, ci ne dau ceea ce avem nevoie să înţelegem, pentru a ieşi din umbra trecutului şi încâlceala raţiunii.

M.K.

Tu pe ce peron ai s-ajungi?

IMG_1116

Mi-aduc aminte prima mea călătorie cu trenul. Mare bucurie, o împlinire demnă de un adevărat explorator ce pleacă în marea expediţie a vieţii sale. Desigur, la acea vârstă mă fascina absolut orice nimicură şi mă chinuiam şi nopţile să-mi retrăiesc amintirile de pe zi, să nu cumva să uit de ele. Lucruri nebănuite aveau să-mi încerce sufletul în acea zi de august târziu.

Bucureştii unui „enfance” crud- căldură mare pe peron, oameni, patrulând de colo, colo, uitându-se chiorâş la bilet, încercând să desluşească unde anume avea s-ajungă trenul, ce-i ducea, numai ei ştiau unde. Zumzăiala şi sutele de glasuri se contopeau în sunetul asurzitor al şuieratului de tren. Nimic nou, îmi ziceam eu- doară văzusem numeroase pelicule ce-aveau astfel de scene, cu îmbulzeală multă şi bilete aruncate pe jos.

Şi totuşi era ceva ce nu se potrivea cadrului pictat în mintea-mi juvenilă. Zeci de tineri, da domnule, care mai de care mai asortaţi, mai degajaţi şi umblaţi, se părea, de ceva timp. Erau obosiţi, dar nu li se citea pe chipuri, singurul lucru care trăda, era modul cum stăteau grămadă pe bagaje şi aşteptau, bombănind, să „termine ziua asta”-aşa cum îi auzeam zicând. Mai receptam câte-un cuvânt străin, nu-l înţelegeam , dar îmi dam seama că ei nu mai erau trăiţi pe plaiul lor mioritic. Erau de departe. Nu ştiam de unde şi de ce.

Aud o voce tânără şi subţire de fată:
„Anul ăsta am decis să plec dincolo. Mi-e mai bine decât aici. Studiez conservatorul ş-am primit ofertă bună. M-am plictisit de freamătul Bucureştilor. Ador Roma. Abia aştept s-ajung mai repede.”

Nu înţelegeam de ce, tocmai dincolo,avea să-şi aline ea plictiseala şi să trăiască mai bine. De ce , viaţa ei se rezuma, până atunci, la un oareşce bagaj, hainele de pe ea şi mult patos pentru plecare?Avea casă, masă, poate ş-un monşer aici la ea , dar alege totuşi să lase-n urmă tot, aşa cum lasă-un copil lopeţica din mână, când găseşte altceva mai pe placul lui.Era ceva-n ochii acelor tineri, de-şi luau picioarele la spate, asemeni unor pseudopode şi lăsau România lor postcomunistă, pe ultimul macaz înainte de granițe.

Era enigmatic întregul proces psihologic prin care treceau ei. Şi ştiu c-am stat gură cască la acei tineri şi nu mă mai săturam să-i străpung cu priviri nesigure, şi poate umpic blamatorii.

Privind acum în urmă, îmi dau seama de neştirea mea şi râd cu o poftă din aceea întremată de-o comedie de calitate.
De fapt,râd ş-apoi mă gândesc. Dar eu oare nu vreau acelaşi lucru ca acea tânără?Eu nu-mi doresc trai mai bun şi să scap de monotonie?
Nu-s încă gata să păşesc pe peron şi să mă duc cu tot cu alaiul de gânduri,, amintiri şi suspine ale mamei, să-mi iau „botelcuţa”şi să plec.
Am tot stat ş-am încercat să tălmăcesc această dorință încăpăţânată de a fugi dincolo de Mureş, Olt şi să stăpânesc o altă viaţă.
E tinereţea şi râvna de a evada cele care dau impulsuri puternice unilaterale , cele care îmbing la nou, la ” studiez în afară”.
Şi multe alte considerente -economice, sociale şi futuristice. Om fi democraţi, dar tot suntem sufocaţi de-un sistem aprig la pământ. Aşa o fi şi acolo, pe alt spaţiu verde european. Dar poate nu vedem noi aşa bine, sau e doar imboldul de a încerca şi acolo, nu numai aici.

Cine zicea că tinerii nu pot fi nişte cotropitori intelectualnici gata să cucerească ş-alte plaiuri?
Tot ce ştiu e că, orice tânăr plecat, chiar de voi fi şi eu una din această categorie, nu-şi va pierde sufletul mioritizat şi plin de o melancolie de doină şi slănină cu brânză şi ceapă.

Gata, trenul soseşte ş-am pornit cu toţii la drum- ei, dincolo,la Roma, Paris, Berlin sau Londra, eu, până pe litoralul românesc!!

Autor: Ana Maria Sitaru

Ți-ar trebui doar să te las în pace, poate doar uneori să-ti pun o întrebare despre cum e vremea

Nu ştiu cum de nu vedem noi mereu lucrurile ca fiind atât de simple, cum sunt ele de fapt.
Nu-mi dau seama nici ce anume ne trezeşte la un moment dat din vise complicate despre lucruri simple, astfel încât să le remarcăm noi dintr-o dată simplitatea, ciudat de brusc să și gândim după aceea, firescul lor atât de uşor de gândit dacă îl urmăreşti cu logică şi nu inventând ecuaţii cu multe necunoscute apărute de nu se ştie unde, împiedicate în fir croșetat iraţional.

Pe de altă parte, ştiu acum deja că nu mai trebuie explicat oamenilor în general, chestiuni pe care ei nu şi le doresc deloc a fi explicite în înţelesuri. Pe care de altfel le evită și în gândurile discutate în sine. Pe care n-au chef să le extindă în niciun fel, căci bănuiesc ei că dacă le-ar gândi ori dacă le-ar discuta prea mult, concluziile nu le-ar mai fi pe plac defel și probabil i-ar și cam indispune mai apoi.
Nu este deloc necesar să te pierzi în detalii explicative către alţii despre cum îţi par ţie lucrurile în percepţie proprie, câtă vreme percepţiile lor despre viaţă sunt diametral opuse. Ori nu le sunt deloc.

Nu faci astfel decât să pierzi timp mai degrabă! Timpul tău totodată și nicidecum pe-al lor!

Nimeni nu are chef să asculte ce nu are chef să înţeleagă.
Fiecare dintre noi trăim în alt timp şi în alt loc în genere, deși fizic poate că stăm așezați unul lângă celălalt!

Hai să-ți spun ceva drăguț, ce zici? Ai chef de povești??😜 Uite..azi am văzut o floare cum înfloreşte şi mi-a plăcut, culmea! și încă îmi place mugurul ei abia înmugurit, deşi până ieri nu aveam răbdare şi nici timp mult la dispoziție pentru a privi florile care de altfel, printre altele, mi se păreau destul de antipatice!
Astăzi am descoperit însă din senin, cum că îmi pot plăcea la nebunie!
Dacă mi-ai fi povestit ieri înflăcărat în vorbire și în retorica ta toată, povestea florii şi despre cum se naşte ea, cum creşte şi cum naşte după aceea alte flori..m-ai fi convins doar că eşti un pic dus cu pluta..parcă şi un pic cam razna, total neinteresant ca să spun pe scurt..! Foarte nepotrivit cu mine. 😅

Nu ştiu acum sigur dacă exemplul florilor, care sincer şi pe bune încă nu mă înduioşează ele pe mine foarte empatic în trăiri şi sentimente pozitive, este şi cel mai concludent şi mai fericit exemplu pe care-l puteam folosi eu aici pentru ca tu să înţelegi exact ce am eu în cap şi ce-mi doresc eu să-ți transmit astăzi.

Ideea este simplă însă! Tot din punctul meu de vedere, evident:
Nu are rost să vorbim împreună lucruri care (nu) ne interesează (nici) separat. Asta mi-am dat seama!

..căci până ce tu nu vei simţi că vrei să simţi ce îți spun eu şi apoi să şi vorbeşti cu mine schimbările tale dorite a fi simţibile azi, în comparaţie cu ieri când nu credeai că-ţi trebuie vreo schimbare importantă de experimentat, eh! până în acel moment este clar că îmi voi bate capul degeaba explicându-ţi eu ţie că mie îmi par lucrurile foarte simple în general.
Până când tu nu vei începe măcar să gândeşti chestii generale despre lucruri, nici nu vei înţelege în particular ce vreau eu să spun şi să-ţi transmit agitând mâinile spre tine în dorinţa ca ele să mă susţină în argument convingător atunci când îți spun că..totu-i simplu dacă ai chef să înţelegi şi nevoie să simţi şi necesitate să iubești.

Uite! Fii atent că mai vreau să adaug ceva care să te ajute să mă crezi atunci când spun că mi-am dat seama că este foarte posibil să vorbim fiecare pe limba lui, şi de aceea probabil că nu reuşim decât să ne plictisim unul pe celălalt, în loc să ne amuzăm împreună categorisind una-alta din ce ne interesează pe-amândoi, ajunşi cumva în punctul în care să facem haz de necaz povestind noi viaţa şi dragostea şi copiii şi timpul şi somnul şi visul şi nevoia şi tristeţea şi fericirea!

Deci fii atent ce mai cred eu..!
Cred că dacă vei fi tu mult prea mereu înţeles şi acceptat şi iubit aşa cum eşti, fără niciun pic de critică şi fără niciun pic de discuție conflictuală pozitiv, controversată în opinii..ei bine! eu cred că, dacă vei sta tu în confortul ăsta care să-ţi confirme cum că tu eşti singurul din ce cunosc eu cel mai foarte bun în toate cele, din toată lumea pe care am întâlnit-o..eu cred că astfel te voi încurca şi nicidecum nu te voi descurca..!..şi nici vorbă nu te voi ajuta, nicio secundă măcar!! şi nici nu te iubesc atât de tare cum aveam senzația că te iubesc, din moment ce nu-ţi dau voie să evoluezi spre o etapă superioară!
Pentru că dacă eu te tot confirm..şi dacă eu îţi tot ofer pe tavă recunoaştere prin faptul că-ţi tot spun că..eşti îndeajuns atât cât eşti şi este foarte suficient cât cunoşti şi nu mai ai nevoie să mergi mai departe în dezvoltare personală, ei bine! atunci eu de fapt te țin pe loc, iar tu simțindu-te atât de confortabil, vei stagna total.

În altă ordine de idei, nici dacă te bat la cap cu ideile mele tot timpul mereu noi şi schimbătoare şi privite din perspectiva mea mergătoare înainte cu paşi repezi şi mai niciodată înapoi, nu voi face altceva decât tot să te plictisesc!

Ți-ar trebui doar să te las în pace şi poate doar să-ţi pun întrebări uneori.
Asta doar câteodată, atunci când eşti în impas şi nu ştii de ce-ai ajuns acolo.
Doar atunci.
Îmi dau seama că nimic nu se învaţă şi nici nu se va simți cu forţa.
Totul se va învaţa și se va pricepe, doar atunci când tu vei simţi dorinţa de a învăța mai mult decât ştii acum .
Tu vei evolua singur doar atunci când te vei plictisi de atâta stat pe loc.
Tu singur vei şti să-ţi cauţi şi apoi să-ţi şi găseşti sensurile noi, însă doar atunci când cele vechi îţi vor părea deja demodate.

Eu nu prea am deci, pare-se, ce să-ţi explic şi nu prea mai am nici ce să îţi spun mai mult şi mai interesant şi mai inedit şi mai curios..în percepţia ta decât percepi tu în reprezentare proprie.

Eu pot doar să-ţi povestesc, atunci când vei avea timp şi chef să asculţi poveşti evident, aş putea atunci să-ţi explic câte ceva despre ce am remarcat eu în urma experienţelor mele, în urma trăirilor mele mai mult sau mai puțin negative pe care am încercat să le înţeleg de ce mi-au fost aşa şi nu altfel..aş putea deci să vorbesc la nesfârşit cu tine, însă doar atunci când tu vei și avea răbdare suficientă cât să mă și asculţi, fireşte!
Când vei fi curios să și auzi motivele pentru care gândind lucrurile, acestea mi-au devenit brusc mai clare şi le-am remarcat apoi ca fiind și extrem de foarte simple.

..și după ce aş termina de expus simplităţile astea despre nimicuri importante care mă fac să zâmbesc azi, deşi ieri abia ce doar le încruntam atunci când sufeream şi mă încovoiam sub greutatea lor nedesluşita…măi, după ce m-aş opri eu din tot povestitul ăsta, mi-aş dori să ştiu la rândul meu de la tine un singur lucru: de ce ţie lucrurile nu ți-au părut niciodată nicicum, asta aș vrea să știu!
Nici grele şi nici uşoare, nici simple, dar nici foarte complicate, nu ți s-au părut; ci doar indiferente.

De ce tu nu le păsai deloc.
Iar azi?
Păi azi..nimic! Nimic nu s-a schimbat!
Treci viaţa tot la fel de neinteresat! cu sensul ei cu tot, eşti încă total nepăsător în ceea ce-o privește!

De ce? asta mi-ar plăcea mie să știu în plus față de ceea ce-am aflat!
Mi-ar fi curios să știu, cum poţi tu trăi aşa de greoi, fără nevoie de a înţelege una alta despre..orice..??
Asta nu mi-e deloc simplu de înţeles precum restul lucrurilor a căror simplitate înţeleasă m-a copleşit cu zâmbet plin la un moment dat, înţelegând-o.
Ia zi-mi și mie, te rog, asta doar dacă știi, de ce crezi tu că-i foarte simplu să trăiești așa!
Neîntrebându-te nimic din ce e important pe lângă tine!

Înţelegere de sine

image

De la o vreme încoace îmi doresc să am parte de zile mai liniștite, mi-e dor de zilele normale și simple care se petrec liniștit una după alta, fără tulburări, care chiar se derulează într-un mod asemănător și pot să am un program care îmi bucură inima și sunt în acord cu vremea de afară și reușesc să mă împac cu mine însămi, fără să mă laud sau să mă cert din prea multe motive posibile.

Sunt una din acele persoane, pe care, atunci când e serioasă și îngândurată, multă lume o întreabă de ce e supărată, chiar și dintre prietenii mai apropiați, pentru că fața mea arborează o mină deosebit de tristă și îngândurată când nu sunt pe deplin lămurită de ceva și tot ce răzbate în afară este această nemulțumire proprie … și am observat că mulți oameni percep această expresie facială ca pe un afront personal și unii chiar se feresc să mai intre în vorbă cu mine sau să mă privească în ochi…, mult timp m-a deranjat această reacție dar am considerat că este problema lor, a celor care nu reușesc să mă înțeleagă dincolo de vorbele mele mute sau de limbajul meu nonverbal, și nu a mea, cea care se simte permanent nemulțumită… Am mai crezut că tristețea mea derivă și din faptul că nu mă simt specială, unică și de neînlocuit, iar această unicitate și mod special și prețios de a fi, mă gândeam eu, s-ar materializa brusc în mine prin cuvintele apreciative și cu multă admirație rostite de cineva important dar mai ales de familie…, știu că zâmbiți cu compasiune…, între timp am învățat și eu că unicitatea este un dat care nu depinde de părerea altora, că avem libertatea extraordinară de a ne crea propriul rai și propriul iad prin fapte (cum acționăm), cum ascultăm și cum vorbim. Omul poartă în sine ambele potențialități și pe care dintre acestea le actualizează depinde doar de deciziile sale și nu de condițiile exterioare în care se află, sau de cum se comportă unii sau alții față de el.

Un renumit neurolog si psihiatru spune că ființa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină, ceea ce el devine este ceea ce el a făcut din sine însuși. Omul nu există pur și simplu, ci întotdeauna va decide cum va fi existența lui, ce anume va deveni el în clipa următoare, omul este capabil să schimbe în mai bine lumea, dacă acest lucru este posibil, și totodată este capabil să se schimbe pe sine însuși în bine, dacă este nevoie.

Nu am să vă spun că m-am vindecat complet de tristețe (convalescența e lungă), cred însă că devenim mai buni și ne putem însenina viața când apreciem pe cel apropiat (și pe noi înșine) chiar și pentru calități infime, decât să ne luăm la rost pentru orice gest și orice imperfecțiune vizibilă…, adică ce motive ar mai fi să rămâi trist și îngândurat când știi că ești apreciat și iubit așa cum ești ?? (Nu este o întrebare retorică și m-aș bucura să primesc un răspuns).

… De asta zic că mă bucur când am zile liniștite și pline de sens, în care pot să iubesc, să cred, să sper și să iert după pofta inimii și când pot să percep fărâma de divinitate ce-o purtăm și prin care ni se dă șansa la eternitate…

Ceea ce vă doresc și vouă!

29 Aprilie

Editha