Sorina e singură

Sorina e singură. Dacă amândoi au încercat tot ce s-a putut încerca să repare ceva ce în final s-a dovedit că vrea să rămână stricat şi nu mai funcţionează, înseamnă că mai mult de-atât nu se poate. Nu e vina ei, nu e vina lui şi nu e vina Universului. Sorin a murit sau i-a murit sufletul sau o fi ales chiar Sorina să renunţe la toate renunţările. Cine ştie? Fiecare poveste este unică şi are mai multe variante: a lui, a ei, a socrilor, a celor mai buni prieteni, a altor prieteni, a vecinilor, etc. Adevărul e undeva la mijloc şi oricum nu mai contează. N-am văzut nici un adevăr să salveze o iubire.

Ziua mai e cum mai e, îşi umple timpul cu fel de fel de activităţi care ar trebui să-i ocupe şi mintea. Seara e cel mai greu, toate gândurile care au fost alungate peste zi, se întorc şi aduc cu ele şi alte zeci de gânduri. De ce a fost? De ce nu mai este? De ce mai contează? Te simţi descompusă în părţi din el pe care le ai în tine dar nu le mai vrei, părţi din tine pe care i le-ai dat lui şi le-ai vrea înapoi şi părţi din voi de care te împiedici ori de câte ori eşti foarte convinsă că ai uitat.

E tristă şi debusolată şi nu mai vrea nimic. Nici pe ea nu se mai vrea. Ar vrea să-şi poată scoate toate gândurile din cap, să le pună într-un plic şi să le trimită la capătul lumii. Ar vrea să găsească un pansament, o alifie, o pastilă sau ceva, orice care să-i vindece sufletul, să nu mai doară aşa de tare. A uitat cât de frumoasă când râde şi nu face decât să plângă. Se ascunde de oameni şi se ascunde de sine. A ajuns la un capăt şi nu ştie dacă să se întoarcă, să rămână acolo sau să meargă înainte. Şi nu ştie cu cine să meargă pentru că singură nu poate. E atât de singură în suflet că nici un om din zecile de oameni din jurul ei nu pot umple golul. Ar vrea să o ia de la capăt şi nu ştie unde e capătul.

Draga mea, ai răbdare, ai să-l găseşti, ai tot timpul din lume să te linişteşti, să te gândeşti, să mai elimini dintre gândurile care nu-ţi fac bine, să simţi şi să înţelegi că ceea ce simţi tu se referă strict la tine. Va trece, serios că trece, fie că vrei, fie că nu vrei. Asta nu depinde de tine. Ce depinde cu adevărat de tine este cât durează până trece, dacă vrei cu adevărat să treacă şi ce faci pentru asta. Între timp redescoperă-te şi lasă-te surprinsă de tine. Nu căuta înlocuitori şi nu alege cel mai mic rău dintre două rele. Tu meriţi ce-i mai bun. Nu privi singurătatea ca pe o pedeapsă şi nu fă compromisuri care, dacă ai fi sinceră ţi-ai da seama că sunt inacceptabile chiar şi pentru tine. O nefericire în doi doare mult mai tare decât o nefericire de unul singur. Gândeşte-te ce vrei de la tine şi ce poţi oferi. Apoi gândeşte-te ce vrei de la viitoarea iubire, impune standarde şi nu da cu ele de Pământ la cea mai mică dovadă de atenţie din partea unui Sorin.

Nu căuta sufletul pereche pentru că sufletul tău este unic, nu are pereche şi nu are nevoie de o pereche, are nevoie de un alt suflet la fel de unic. Nu căuta o jumătate, tu eşti un întreg, ai nevoie de un om la fel de întreg ca şi tine. Nu căuta o relaţie, ai una cu mama, caută o iubire. Nu căuta un salvator, nimeni nu va putea să te salveze de proprii tăi demoni decât tu. Caută să afli cât mai multe despre tine, despre ce reprezinţi tu ca persoană atunci când elimini toate rolurile pe care ţi le-ai atribuit sau ţi-au fost atribuite. Cine eşti tu suflete?

Nu gândi că dragostea este un fel de dicţionar structurat pe capitole care are toate răspunsurile la toate întrebările. E doar o completare a ceea ce eşti tu, nu-i atribui roluri pe care nu le are. Dragostea nu schimbă oameni, nu anulează principii, nu emite reguli, nu ţine de foame şi nu repară suflete distruse. Nu e magician, nu e avocat, nu e medic, nu e bucătar şi nu e psiholog. Dragostea n-o culegi din drum, n-o cumperi de la supermarket, şi nu apare peste noapte. Se construieşte încet, cu atenţie, cu răbdare, cu încredere şi cu respect. Dragostea este adaptabilă, se schimbă, evoluează şi creşte în ani. Nu e o emoţie, e un amestec de emoţii nebune care îţi dau o senzaţie de linişte. Dragostea nu e un part time, e un mod de viaţă: mi-e foarte bine fără tine dar mi-e mult mai bine să ştiu că mă pot descoperi în fiecare zi, altfel, prin ochii tăi.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Alergăm spre nicăieri

Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.

Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”

Sărim peste bucăţele de timp în care ar trebui să fim cu noi: să ne descoperim, să ne dăm seama ce vrem şi ce nu vrem de la noi şi de la ceilalţi, sau pur şi simplu, să visăm la o lume pe care am schimba-o puţin dacă am schimba ceva în noi. Nu avem timp să vorbim unii cu alţii. Nu avem timp să ascultăm ce se vorbeşte cu noi. Nu avem timp să ne cunoaştem. Învăţăm replici pe care le considerăm răspunsuri şi nu mai ştim să vorbim ochi în ochi şi suflet lângă suflet. De multe ori suntem doi şi mult mai goi decât dacă am fi singuri.

Alergăm spre locul de muncă, alergăm spre casă, tot timpul alergăm. Şi-i mai fugărim şi pe alţii: „hai mai repede!”, „nu vezi că mă grăbesc?”,„vorbeşte mai repede!”, „îmbracă-te mai repede!”. Între două alergături ne amintim de o zi de naştere: „De ce să mai pierd timpul să mă duc până la X? Îi dau telefon. Dar dacă mă ţine prea mult de vorbă? Mai bine îi trimit un sms. Am să mă duc altădată. Acum câştig timp.” Oare?

Ne folosim de absolut orice să dărâmăm piedici: cumpărăm lucruri, cumpărăm case, cumpărăm oameni. Cine nu ţine pasul nu are decât să se retragă din cursă. Ni se pare mult mai important cine a ajuns primul decât „hai să te ajut şi pe tine şi ajungem împreună!”.

La un moment dat obosim. Sau se termină cursa. Sau se întâmplă ceva. Ne oprim. Ne uităm în jur. Nu e nimeni. Unde sunt toţi? „- Tu, de exemplu, de ce ai plecat? – Pentru că mi-ai spus că nu ai timp pentru mine.”


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

O altfel de Julietă

Orice tânără Julietă se visează în rochie albă sau bej, lungă sau scurtă, cu crinolină sau fără, simplă sau brodată dar de mireasă să fie. Și, la brațul ei va fi, bineînțeles, Romeo cel înalt, frumos, deștept, glumeț, cu mulți mușchi sau cu puțini mușchi și multe carduri. Tinerețe! Roman de dragoste început într-o sâmbătă seară pe o bancă în parc. Visăm frumos povești și când dăm cu capul de Sfânta realitate, vedem rapid că rozul are mai multe nuanțe.

Ia stai tu, Julietă, aici lângă mine să savurăm o cafea sau un ceai și să vorbim ca fetele. Ce-ai avut și ce-ai pierdut sau, altfel spus, ce-ai visat și câte dintre vise au devenit realitate?

Ți-ai dorit să fii o Doamnă? Și ești? Sau să întreb altfel: ai mașină? Dacă ai mașină și carnet de conducere e ceva mai simplu. Te poți îmbrăca în ton cu ultima modă și, bineînțeles poți purta pantofi cu toc înalt. Nu contează că, în drum spre casă, treci prin piață. Poți arunca listele de cumpărături și sacoșele pline în portbagaj și să pretinzi că ai fost la coafor. Apoi, rapid, te poți duce să iei copiii de la grădiniță și să mai plătești și ceva facturi în drum spre casă. Sau întâi iei copiii și apoi faci piața și după plătești facturi. Sau vezi tu care-i ordinea.

Dacă ai mașină dar n-ai carnet, depinzi de Romeo. Vezi și tu cum te trezești dimineață să-i pregătești la micul dejun ce-i place poate te duce și pe tine la muncă. Dacă n-ai mașină se schimbă toată treaba. Dacă te îmbraci elegant și te urci în autobuz, imediat se lipesc de tine câteva priviri iar dacă e și aglomerat mijlocul de transport, s-ar putea ca privirile să devină insistente și mult mai apropiate decât limita permisă a minimului de bun simț. Și când se apropie și posesorul ochilor, mult mai mult decât ar fi necesar, de tine și te mai și atinge din greșeală și se face că plouă atunci ce faci, Julietă? Mergi pe jos pe tocuri? Jumătate de oraș înainte și înapoi și stai 8 ore așa, la muncă? Și mai treci și prin piață și asortezi pantofii cu cele două sacoșe pe care le ții în fiecare mână? Cum faci?

Sau poate ești o Doamnă acasă, după orele de muncă? Ce faci, Julietă în bucătărie? Te-a învățat mama ta să faci șapte feluri de bucate, cinci pentru Romeo și câte unul pentru fiecare copil sau ai învățat singură. E clar că asta-i ocupația ta de bază dacă nu mergi la restaurant în fiecare seară sau nu comanzi ceva gata făcut. Dar, ia spune, când gătești 3-4 ore te îmbraci frumos, în rochie de seară? După atâtea ore de stat în bucătărie, pardon, de muncit în bucătărie nu ți-a sărit cumva oja și miroși foarte suav a ceapă? Fugi și fă duș rapid că vine Romeo și trebuie să te găsească ca nouă.

Sau poate ești o Doamnă în weekend? După cinci zile la muncă și-o sâmbătă care nu-ți prea ajunge să speli, să calci și să faci curat, nu-i așa că ți-ar prinde bine ca duminica să ieși în oraș cu Romeo? E prea scump? Nu e, Julietă, salarii sunt prea mici sau se dau de prea puține ori pe lună. Dacă ai lua același salar de cinci ori pe lună, serios că ar fi suficient. Dar măcar cu fetele ieși în fața blocului sau te duci și tu în vizită la o prietenă să mai vorbiți și voi de altceva în afară de copii și de cartea de bucate?

Să-ți spun un secret pe care-l știi, Julieto: treaba femeii nu se vede niciodată. Tot ce vede Romeo este o fostă mireasă transformată într-o gospodină și nu-i prea place. El e Romeo și o vrea pe Julieta nu pe Bubulina gospodina. Dar ție, îți place ce ești? La coafor și la manichiuristă de când nu ai mai fost? Sau la un masaj, la spa sau la solar?

Ți-ai dorit să fii mamă? Hai să vorbim despre asta, scumpă Doamnă. După cele 9 luni de sarcină din care primele două au fost cu grețuri, ultimele două cu „hai să nasc și să se termine” și cele din mijloc cu palpitații ești în sfârșit mamă. Ceea ce nu ți-a spus nimeni este că vei fi mamă toată viața ta. Și meseria de mamă n-are nici o legătură cu dragostea romantică. Aici e vorba despre nopți nedormite, biberoane și scutece la început apoi de lecții, decizii, discuții cu și despre diferite subiecte și multe altele care nici măcar nu-ți treceau prin cap când pășeai fericită la brațul lui Romeo. Se merită? Da, ai să spui tu și da va spune și Romeo dar ceea ce nu știați nici unul dintre voi e că meseria de părinte e 24 ore din 24, țaspte zile pe săptămână, fără concedii.

Și cu fanteziile cum stai? Seara când te întinzi în pat lângă el nu ai chef de ghidușii? Cum nu? Adormi așa, din prima? Sau începi cu durerile de cap care din acute devin din ce în ce în ce mai cronice? Vai, Julietă, ești de-a dreptul altcineva.

Și-acum spune-mi puțin despre Romeo. Ți-ai dorit măcar o singură dată în viață să schimbați rolurile? Să fie el Julieta și tu să fii Romeo? Sau, mai bine, să revenim la tine. Ești mulțumită cu viața pe care o ai sau ți-ai dori puțin de tot să fie altfel? Îți place ceea ce ești sau ai vrea să fii o altfel de Julietă? Aia pentru care Romeo ar fi cântat și serenade sub balcon dacă ar fi avut voce de bariton


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Portocale şi doi ochi negri

La parterul blocului meu era un magazin alimentar cu autoservire: lapte, pâine, ouă, făină, fel de fel de alte produse. Orice în afară de portocalele. Portocalele veneau cu o maşină specială, în lădiţe, învelite să nu se lovească, şi se descărcau cu grijă, se numărau, se sortau, se cântăreau, se puneau în pungi, un kilogram într-o pungă, şi se vindeau la uşa din spate, niciodată în magazin.

Noi, copiii, eram responsabili cu aprovizionarea: pândeam maşina, ceream bani şi sacoşă de la părinţi şi ne aşezam la rând, frumos, aliniaţi, unul în spatele celuilalt, cu multe ore înainte de apariţia portocalelor. Prima jumătate de coadă era formată din noi, apoi urmau vecinii fără serviciu, în concediu, pensionarii şi care mai era în trecere prin cartier şi întreba „ce se dă aici?”.

Ne aşezam la rând şi ne plictiseam rapid aşa că, lăsam pe unul dintre noi responsabil cu păstarea ordinii iar ceilalţi ne jucam prin jur, fără să pierdem din ochi nici rândul, nici intrarea pe unde apărea maşina. Cel care renunţa la joacă avea bonus, o portocală de la fiecare. Era foarte important să nu pierdem rândul, pentru că, pe lângă faptul că fiecare dintre noi nu putea cumpăra decât maxim două kilograme, portocalele erau în cantitate insuficientă pentru a ajunge tuturor celor care doreau să cumpere.

Cineva anunţa: „vine, maşina”! Lăsam joacă şi alte ocupaţii şi apăream care de pe unde iar firişorul de rând format din şefii cozii se tripla rapid. Cât se descărcau lădiţele, rândul se forma între maşină şi perete. După ce pleca maşina, ne adunam toţi buluc în faţa uşilor închise şi rândul se dubla din nou. O dată am avut curiozitatea să mă uit de sus, de la geam: am văzut o mulţime de capete mari, mici, blonde, brune, albe şi roşcate, cu păr sau fără păr, amestecate cu sacoşe de toate culorile care fluturau printre capete şi mâini care ţineau strâns tare, bănuţii. Pleca mâna cu sacoşa şi bănuţii şi se-ntorcea tot mâna aia cu sacoşa plină cu kilogramul de portocale. Apoi ieşea capul din rând, pleca şi-n locul lui apărea alt cap, altă mână şi altă sacoşă. Şi tot aşa.

Dacă cineva vroia o cantitate de portocale mai mare decât kilogramul permis, avea nevoie de încă o persoană să stea la rând. Eu o chemam pe Cristina şi ceream vânzătoarei:

  • Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Cristina!

Mai lăsam 10-12 oameni să cumpere, apoi săteam lângă Cristina şi ea proceda exact la fel:

  • Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Magda!

Luam portocalele, ieşeam din rând, ne aşezam pe bordură în faţa blocului, le curăţam şi le

mâncam: una mie, una ţie. Acasă ajungeam cu restul.

Pe Cristina am cunoscut-o la noua şcoală, după ce familia mea s-a mutat dintr-un oraş în

altul şi familia ei dintr-un cartier în altul. Apoi, am aflat că locuim în acelaşi cartier, ea la blocul de alături. Încet, încet am început să venim împreună de la şcoală, apoi să plecăm împreună la şcoală, pe urmă să mâncăm împreună, să ne jucăm împreună, să dormim împreună şi, în final să le facem cam pe toate împreună. Mi-era tare dragă! O fată subţirică, înaltă, liniştită, muncitoare, cu voce blândă, părul lung , negru şi doi ochi negri, imenşi. Mereu cu uniforma apretată pentru că la şcoala primară aveam obligatoriu şorţuleţ alb, pănglicuţă albă de prins părul şi batistuţă, scria foarte frumos şi avea nişte caiete impecabile. Veneam de la şcoală fie printre blocuri, pe traseu scurt, fie pe traseul lung, pe trotuarul din stânga străzii principale. Ea vroia printre blocuri, eu vroiam pe partea cealaltă şi traseul era în fiecare zi motiv de negociere: hai pe-acolo! ba pe acolo! ieri am fost pe dincolo! Odată, atât am insistat să mergem pe unde vroiam eu, că s-a supărat şi m-a tras de codiţe. În ziua aceea am mers pe trasee diferite şi a doua zi dimineaţă la fel. Ne-am văzut la şcoală. M-am aşezat în bancă, a venit şi ea şi a început ora. În pauză i-am luat caietul de dictare de care era atât de mândră şi i-am mâzgâlit cu pixul roşu toată tema. Stăteam şi mă uitam la caiet: alb, albastru, roşu. Atât vedeam: foaia, scrisul ei frumos înclinat spre dreapta, cu toate literele aşezate una câte una de parcă erau desenate nu scrise şi mâzgâlelile mele roşii. Am luat caietul, l-am închis şi l-am ascuns în ghiozdan. Ne-am împăcat şi, după ore, am plecat împreună acasă.

M-am oprit la garaje şi am scos caietul din ghiozdan şi i l-am arătat:

  • Uite ce-am făcut!
  • Cât mă poţi enerva!

Se uita la mine şi nu spunea nimic aşa că am spus eu:

  • Poţi să mă tragi de codiţe! Sau îţi scriu eu tema!
  • Tu? Tu scrii cu picioarele! Lasă că o scriu eu.

Ea plângea că i-am murdărit caietul, eu plângeam că plângea ea şi râdeam amândouă

printre lacrimi.

  • Vrei să fim prietene?

N-am primit răspunsul nici până azi dar de fiecare dată când ne revedem e ca şi cum

am fi stat împreună, ieri, la rând la portocale.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Liliac mov şi nouă pietre

În capătul străzii este un liliac pitic. A crescut neuniform cu foarte multe ramuri în spate, spre bloc şi cu foarte puţine şi strâmbe în partea dinspre stradă. Când înfloreşte parcă explodează. Se umple instantaneu de flori mici, mov şi parfumate. Şi face asta în fiecare primăvară, nu se plictiseşte niciodată.

Dacă stau bine şi mă gândesc e acolo dintotdeauna şi a crescut odată cu mine. Îl ştiu de când ne fugărea Carolina aruncând cu ouă după noi pentru că ne adunam toată ceata de copii sub balconul ei şi ne jucam nouă pietre. Puneam pietrele, turn, una peste alta, de la cea mai mare la bază până la cea mai mică, în vârf. Baza era de obicei o cărămidă roşie din acelea pentru construcţii, dreptunghiulară şi solidă, să reziste la toată construcţia de deasupra. Celelalte opt erau fel de fel de pietroaie pe care le găseam prin cartier şi care aveu măcar două feţe cât de cât plane. Nu conta cum le clădeam, mare-mică-mare sau mică-mare-mare sau orice alt fel de combinaţii. Deasupra, în vârf, era obligatoriu cea mai mică. Jocul era simplu: căpitanul unei echipe arunca cu mingea şi trebuia să dărâme turnul iar restul echipei fugeau care-ncotro. Aşa fugăriţi de ceilalţi trebuiau să reclădească turnul din cele nouă pietre. Dacă reuşeau, câştigau jocul şi aruncau din nou cu mingea. Membrii celeilalte echipe trebuiau să-i prindă şi să-i împiedice să reclădească turnul. Câte unul mai isteţ ascundea o piatră în buzunar şi fugea cu ea. Nu se putea clădi turnul fără una. Cel care luase piatra trebuia prins şi trofeul recuperat. La un moment dat fugeam fiecare după fiecare sau toţi după unul.

Cel mai mult ne lua să facem turnul. Nu stăteau pietrele sau terminam de pus pietrele şi turnul se clătina ameninţător, cineva dintre noi sufla şi gata construcţia. O luam de la capăt iar şi iar, cu alte combinaţii mare-mică-mică sau cu alte pietre. Cine găsea o piatră perfectă o lua seara acasă şi o ascundea sub pat ca pe-o comoară.
Apoi ne împărţeam în două echipe după preferinţe. Fiecare echipă vroia să aibă cel mai bun ţintaş, cel mai bun alergător, cel mai rapid constructor. Ne împărţeam şi ne reîmpărţeam. „ -Hai la mine!

– Am fost şi ieri, mă duc dincolo! – Dacă te duci la ei, merg şi eu cu tine.”

Mai mult dura construitul turnului şi alegerea echipelor. De dărâmat pietrele era simplu. Aveam voie la două încercări. Prima oară aruncam cu mingea şi nimeream oriunde în altă parte, numai între pietre nu.

Nici nu făcea mingea poc de perete sau de geamul Carolinei şi apărea în cadru un cap cu păr roşu şi o voce stridentă care se răstea la noi: „plecaţi de-aici împieliţaţilor! duceţi-vă la voi la bloc.” Ne împrăştiam rapid în toate direcţiile şi după 10 minute reapăream să continuăm jocul. Carolina nu ne mai avertiza şi a doua oară. Ieşea la geam cu lighenaşul cu ouă şi arunca după noi. Fugeam şi ne ascundeam după liliac. Toţi zece, cincisprezece copii aliniaţi unul în spatele celuilalt şi-n faţa noastră, paravan, un vrej de tulpină care nu făcea decât să împartă imaginea în două. Nu ne salva de oră, nu ne salva de Carolina, nu ne salva de nimic dar mirosea a primăvară şi era plin de flori şi de perechi de ochi care pândeau şi râdeau. Seara, rupeam câteva crenguţe şi i le duceam Carolinei să mai salvăm nişte ouă.

Am uitat de liliacul mov când am plecat din oraş. Nu m-am gândit la el şi nu i-am simţit lipsa. L-am regăsit peste ani, tot pitic, tot stâmb, tot mov şi tot acolo. În cartier s-au schimbat multe. Au plecat oameni, au venit oamenii, copiii de ieri au la rândul lor copii şi Carolina are tot părul roşu. E surdă şi nici de văzut nu prea vede bine. Într-o zi m-a oprit pe alee şi mi-a spus „sărut mâna, doamnă ingineră.” I-am luat mâinile să i le sărut şi mi-a ghicit gestul. „ – Nu se cade! – Tanti Carolina, mai ai ouă de aruncat?” A început să râdă: „ – Aţi crescut toţi!”


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Amintiri1 reader now

De la „dă să pupe mama că trece” până la „pe vremea mea…”, adunăm amintiri de toate felurile: despre noi, despre oameni dragi, despre momente pe care am vrea să nu le fi trăit sau despre momente pe care am vrea să le retrăim iar şi iar. În afară de câteva excepţii, marea majoritate a amintirilor sunt despre noi şi despre alţi oameni.

În primii ani de viaţă, descoperim. Totul este nou şi interesant şi trăim atât de intens fiecare moment încât nu avem timp de amintiri. Sunt alţii care le pun deoparte pentru noi şi le etalează exact atunci când ar fi fost mult mai bine să tacă: „îţi aduci aminte mamă, erai la grădiniţă, şi …”. Nu ai cum să eviţi povestioara care te aruncă brusc în una dintre cele mai jenante situaţii, aşa că afişezi o faţă impenetrabilă şi aştepţi sfârşitul. A trecut! Respiri uşurat. Până data viitoare.

Primii ani de şcoală: învăţătoarea, profesorii, colegii de clasă, primele reuşite, primele eşecuri, hohote de râs, plâns cu sughiţuri, genunchi răniţi şi „ – Hai în casă că e noapte, copile! – Mai stau puţin! 5 minute.” Şi fiecare minut era format din alte cinci minute. Primele prietenii, cele care durează cât o şoaptă la ureche „e secret, să nu mai spui la nimeni”, şi cele care vor rezista peste ani, de la început până la sfârşit.

Anii lui „cine nu-i gata îl iau cu lopata” din care rămân pentru totdeauna zânele din poveşti braţ la braţ cu eroii din cartier.

Anii de liceu, un amestec de cireşe la urechi cu cămaşă albă cu papion negru. Adolescenţi. Luni şi joi- copii, marţi şi vineri- tineri, miercuri, sâmbătă şi duminică-oameni maturi. Întrebări despre suflet, viaţă, iubire, fericire. Puţină răzvrătire, puţină acceptare, conflictul dintre generaţii, teama de a încerca ceva nou şi nevoia de evadare, de libertate. Bacalaureatul şi concretizarea lui „tu ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Cei mai frumoşi ani şi ultimii înainte de „sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată! Plec spre propriul meu vis. N-am să vă uit niciodată.”

Prima dragoste, prima bâlbâială şi primul curcubeu afişat direct în obraji: galben, roşu, alb, galben. Nu se concretizează, „ce copii eram!” dar e începutul unor altfel de emoţii, unice. Indiferent câte iubiri vor urma, prima dragoste este singura în care oferi totul şi în care începi totul: prima strângere de mână, prima îmbrăţişare, primul sărut, primul „te voi iubi mereu”, prima noapte de dragoste, prima decepţie, prima despărţire şi primul pas în a descoperi ce ai de oferit, necondiţionat, unui alt suflet. Amintire vie puternică şi în acelaşi timp atât de fragilă.

Viaţă şi alegeri de toate felurile. Ne aliniem rapid normelor şi regulilor sau învăţăm foarte bine regulile pentru a putea trece mai uşor printre ele. Pornim pe un drum, ne răzgândim, alegem alt drum, ne oprim şi ne întoarcem la primul, facem greşeli, ucidem sau vindecăm suflete, ne izolăm de oameni sau îi primim cu drag în viaţa noastră, luptăm, abandonăm, iubim, urăm şi trăim. În fiecare zi mai puternici, mai maturi şi din ce în ce mai departe de copilărie. Ne aducem aminte de ce a fost doar pentru a ne găsi puterea să păşim spre ce va fi.

Ne transformăm. În oameni cărora nu le place nimeni şi nimic şi de care nu te poţi apropia pentru că nu vor să se vadă în ochii nimănui, în oameni debordând de optimism şi veselie care încearcă să ascundă răni nevindecate şi în oameni imperfecţi care coboară ori de câte ori pierd un vis sau nu reuşesc să iasă din visul altcuiva şi care urcă de fiecare dată când viaţa le oferă momente unice în care simt că zboară atât de sus încât se-ntâlnesc cu fericirea. Toţi suntem perfecţi, fiecare în felul lui, cu viaţa, gândurile şi experienţele proprii. Într-un moment de răscruce ne întrebăm ce ne-ar mulţumi pe deplin. Nu ştim ce este „acel ceva”, de unde vine şi cine-l poate aduce dar îl căutăm cu disperare de parcă ar fi reţeta magică prin care putem obţine fericirea absolută. Din când în când răscolim amintiri despre cum am fost. Acum suntem altfel.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Te iubesc mămica mea

Pentru nopțile nedormite pe care le petreceai lângă mine atunci când eram bolnavă și pentru nopțile nedormite pe care le petreceai lângă mine pentru că plângeam deși nu mă durea nimic. Vroiam doar să fii acolo și să stau la tine în brațe și căutam motive. Și tu știai asta!

Pentru că de fiecare dată când mă întrebai ce vreau să mănânc spuneam „ceva ce n-am mâncat niciodată” și râdeai în loc să te enervezi. Și eu râdeam cu tine și mâncam ce vroiai tu și ce-mi făceai tu numai să te văd zâmbind.

Pentru că în fiecare zi mă trezeai alintându-mă, îmi pregăteai micul dejun preferat și-mi spuneai „succes la școală! să ai grijă, mamă!”.

Pentru că ai învățat lecții întregi de geografie sau istorie pe care mi le spuneai frumos și cu răbdare doar ca să-mi demonstrezi că se poate învăța dacă vrei să înveți, și nu este deloc imposibil cum afirmam eu sus și tare. Și ne jucam de-a școala, eu eram profesorul iar tu elevul și așa am aflat de voievozi și de munți și de plante și de multe altele care nu erau în cărțile de matematică. Pentru că ai fost lângă mine atunci când meritam și mai ales atunci când nu meritam. Pentru că mă felicitai de fiecare dată când luam un 10 la școală și pentru că nu-mi spuneai nimic atunci când luam un 2. Nici nu trebuia să spui, mi-era de-ajuns să văd tristețea din ochii tăi.

Pentru că, de foarte multe ori, căutai răspunsuri la întrebările mele care de care mai ciudate și nimic nu rămânea nedezbătut, neanalizat și neconcluzionat. De multe ori întrebam doar de dragul de a te asculta cum îmi explici cu vocea ta caldă. Pentru că tot timpul îți făceai timp pentru mine. Indiferent ce aveai de făcut, eu am fost mereu pe primul loc în viața ta, în mintea ta și în sufletul tău. Pentru că ai vrut așa de mult să trăiești prin mine încât la un moment dat ai uitat de tine. Eu eram fericirea ta!

Pentru că lăsai toate sacoșele în drum sau pe trotuar când mă vedeai venind cu viteza luminii spre tine și-ți săream în brațe și te sufocam cu pupici. Pentru că niciodată nu mi-ai spus că poate ar trebui să micșorez puțin viteza, mai ales dacă sunt pe role sau sar direct de pe bicicletă. Pentru că mă lăsai afară să mă joc cu copiii până se întuneca și nu te supărai că mă strigai de cel puțin 9 ori să vin în casă iar eu mă făceam că nu aud.

Pentru că te bucurai nespus atunci când îți aduceam florile preferate, frezii, și pentru că te bucurai la fel de mult când îți aduceam crenguțe înflorite, rupte din copăceii pe care-i întâlneam în drum de la școală spre casă chiar dacă, a doua zi, venea la noi în vizită și proprietarul grădinii cu reclamațiile de rigoare. Tot timpul făceai pace, nu știu cum făceai, dar oricine venea la noi și oricât de supărat venea, pleca cu un zâmbet și cu o picătură de speranță. Aveai timp pentru toată lumea să asculți, să alini, să mângâi.

Pentru că nu te deranja să crești toți câinii din cartier, pe care îi aduceam pe rând în casă, nici nu te supărai când hrăneam câte o pisică direct din borcanul cu smântână, pe masa din bucătărie. Nici când s-a trezit bufnița noaptea și a început să cânte „buhuhu” nu te-ai supărat, chiar dacă puiul nu avea ce căuta la noi pe perdea, în sufragerie. Indiferent ce „minuni” făceam, tot timpul zâmbeai.

Pentru că pansai, dezinfectai și pupai zgârieturi, vânătăi și răni și scoteai așchii și sticle din degete, mâini și picioare și în loc să mă cerți mă întrebai „te doare?”. Și eu o făceam pe eroul și spuneam „nuuuuuu” deși îmi curgeau trei rânduri de lacrimi. De fiecare dată spuneam că e ultima dată și tu-mi spuneai mereu la fel: „sigur că e ultima până … data viitoare”. Și râdeam și râdeai și tu cu mine deși aveai ochii umezi.

Pentru că m-ai lăsat să descopăr lumea și nu m-ai oprit niciodată să visez, să vreau și să fac ceea ce îmi doresc. Pentru că m-ai încurajat să spun ce gândesc, deși, de multe ori, nu ai fost de acord cu mine. Pentru că m-ai lăsat să mă conving singură dacă am sau nu am dreptate. Pentru că mi-ai spus părerea ta de fiecare dată când ți-am cerut-o dar m-ai lăsat să gândesc și să hotărăsc singură. Pentru toate lucrurile pe care mi le-ai spus dar nu te-am ascultat și pentru toate lucrurile pe care nu mi le-ai spus pentru că ai considerat că trebuie să le descopăr singură.

Pentru toate lacrimile pe care mi le-ai șters și pentru lacrimile tale pe care le-ai vărsat pentru mine dar pe care nu le-am văzut niciodată. O parte le-am ghicit, o foarte mică parte…

Pentru toate acestea și pentru multe altele, te iubesc, mămica mea! Și pentru că mi-ai dat viață și că nu ai renunțat să lupți pentru mine! Pentru că datorită ție sunt om!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Te aştept primăvară

Vine primăvara… pe furiş aşa cum încep toate marile iubiri. În fiecare an vine şi auzi cum cineva strigă „A venit primăvara!” şi rămâi mirat „Cum adică a venit? Când a venit? Eu unde eram?”.

Jocul a început demult pe când alergam după fluturi şi uitam să-i mai prind pentru că se aşezau pe o floare. Şi era atât de frumoasă că trebuia să o privesc!

Cu fiecare an am învăţat să te aştept, primăvară, ca pe un prieten drag şi să-ţi povestesc ce am mai făcut. Am crescut în braţele tale, mi-ai făcut cununi de flori şi m-ai alintat cu adieri cu miros de zambile. Îmi pregăteam discursul de bun venit şi număram ghioceii dar… pierdeam de fiecare dată. Oamenii pe stradă păşeau grăbiţi, cu capetele aplecate de gânduri şi cu sufletele rămase departe, în anii copilăriei. Parcă au uitat că au fost copii şi că încercau să se uite la soare! De ce sunt toţi atât de trişti? Mă întrebam de fiecare dată de ce nimeni nu ridică privirea spre vise şi uitam şi eu să zâmbesc… Şi de fiecare dată mă lua prin surprindere aceeaşi afirmaţie „A venit primăvara!

Nici nu mai ştiu când a început, de fapt jocul. M-am trezit într-o zi că mă întreabă tata :„Ce faci la geam?” „Mă joc!” „Cu cine?” „Cu…” şi şopteam „…cu primăvara”.

Te urmăresc de ani. Întâi alungi întunericul, în fiecare zi, clipă de clipă, măreşti ziua. Apoi pui stăpânire pe natură: împrăştii flori, mângâi copacii şi oferi mărţişoare celor dragi. Pe urmă te joci cu culorile discret şi delicat: ghiocei albi printre pete albe de zăpadă, muguri maronii pe crengile maro ale copacilor. Greu de observat! Cu fiecare zi şi cu fiecare mişcare câştigi din ce în ce mai mult şi… deodată apar toporaşii şi crengile copacilor se îmbracă în verde şi alb. Atunci şi doar atunci cineva observă: „A venit primăvara!”

Ei bine, anul acesta m-am pregătit: am deschis ochii mari şi am văzut semnele. Ştiam că te apropii! Am lăsat trecătorii cu tristeţile lor. Mi-am deschis sufletul şi mi-am pregătit discursul de bun venit. Am alungat toate gândurile rele şi mi-am luat cel mai frumos zâmbet. Pentru tine! Te aştept, Primăvară! Am atâtea să-ţi spun!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Jocuri

Copil fiind, îmi plăcea să amestec jocurile. De exemplu, ne jucam de-a v-aţi ascunselea. De ce să mă ascund departe prin nu ştiu ce ungher şi să aştept să mă găsească cineva? Nu. Mă dădeam câţiva paşi în spate şi după ce auzeam „cine nu e gata, îl iau cu lopata” spuneam: „eu nu sunt aici şi tu nu mă vezi pentru că am mantia Arabelei şi sunt invizibilă.” Copii se prindeau în jocul meu şi ne distram de minune. Câte unul venea şi mă întreba „Eu te pot vedea?” şi răspunsul era „da” sau „nu”.

Sau ne jucam „9 pietre”. Ne împărţeam în două echipe şi dacă noi trebuia să facem „castelul” avem întotdeauna şi „prinţesa” care trebuia salvată. Bineînţeles că toate fetele doreau să fie prinţese şi nu ajungeau pietrele pentru castel, aşa că ne mutam în blocul de alături care tocmai se construia. Era perfect: cu încăperi neterminate şi fel de fel de „capcane” şi prinţii trebuiau să vină să ne „salveze” de balaurul care ne păzea straşnic.

Cel mai mult îmi plăcea să ne jucăm „de-a zborul”. Ne prindeam de spate baticul mamei şi alergam înainte şi înapoi din ce în ce mai rapid. Copiii se plictiseau repede şi treceau la alte jocuri şi mă supăram că nu vor să mai încerce cu mine. Atât de mult îmi doream să zbor, măcar puţin, puţin de tot. Cred că primul meu vis de copil a fost să zbor şi am crescut odată cu visul pentru că în fiecare noapte visam că zbor: venea cineva şi-mi şoptea „acum… deschide aripile” şi… planam. De sus lumea se vede altfel, este extraordinară, un amestec de nuanţe de culori, toate la locul lor , nimic prea mult şi nimic prea puţin. Totul perfect. Şi oamenii sunt mici, atât de mici încât îi poţi ascunde în palmă. De sus le strigam prietenilor mei că am reuşit, sunt sus printre păsări şi eram atât de fericită încât râdeam cu gura până la urechi, râdeam atât de real încât mă trezeam râzând în camera mea şi în patul meu, dar ce conta? Venea altă noapte şi alt vis.

Am învăţat să sar, din ce în ce mai sus, cu speranţa că într-o bună zi mă voi înălţa de la pământ, am învăţat să merg pe bicicletă fără mâini doar doar mă voi desprinde, am învăţat să călăresc cu vântul în plete şi ochii larg deschişi, am urcat pe munţi să fiu cât mai aroape de cer, am sărit cu paraşuta dar nu zburam decât în jos şi zborul era prea scurt pentru cât aş fi vrut să fie. Într-o seară, obosită de atâtea încercări nereuşite i-am spus tatei: „vreau să zbor, ajută-mă să zbor, orice fac nu se poate, te rog frumos ajută-mă” şi tata mi-a zâmbit: „pentru a îndeplini un vis îţi trebuie în primul rând … aripi”. „Atunci te rog frumos construieşte-mi aripi”. „Nu pot, mi-a spus tata, aripile le ai, trebuie doar să descoperi cum să le foloseşti”. M-am dus să mă uit în oglinda cea mare, m-am uitat în stânga, în dreapta, m-am uitat la imaginea mea din oglindă de parcă atunci mă vedeam prima oară. „Nu sunt, nu am aripi, tăticule”. „Ba ai dar nu le vezi, ai să le simţi cum se deschid când sufletul ţi se umple de bucurie, atât de multă bucurie încât ai să ai senzaţia că pluteşti. Vei vedea lumea în culori şi vei dori să dăruieşti această bucurie tuturor din jurul tău. Asta am simţit eu când te-ai născut tu pentru că atunci am plutit prima dată. Şi dacă simţi că pluteşti, ai să te desprinzi de tot ce-i în jurul tău, ai să vezi altfel lumea şi vei putea să zbori. Ai grijă, însă, să nu apropii prea mult de soare! Ştii ce a păţit Icar!”


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Bună dimineaţa, iubirea mea!

Toate poveştile de dragoste sunt la fel! încep cu a fost odată ca niciodată” şi … se termină cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi mai trăiesc şi astăzi dacă n-or fi murit! Dar ce se întâmplă după ce s-au văzut”? Sunt două variante : au fugit … numai că fiecare … în direcţii diferite sau au rămas uitându-se unul la altul şi timpul a rămas în loc. Toţi treceau zâmbind pe lângă ei, zâmbind cu drag pentru că îşi aduceau aminte de … ceva sau zâmbind cu încredere că li se va întâmpla într-o zi exact acelaşi lucru minunat. După ce s-au săturat de “văzut” a început povestea: femeile o simt, bărbaţii ştiu să o exprime. Să nu uităm că cele mai frumoase romane de dragoste şi cele mai frumoase versuri le-au scris bărbaţii, bărbaţii îndrăgostiţi; şi tot bărbaţii au pornit războaie şi au cucerit lumea pentru a arăta femeii pe care o iubesc că … pot avea tot ceea ce doresc, e suficient doar să spună sau doar … să gândească cu voce tare.

Deci … iubim!!! Şi ne aşteptăm ca iubirea vieţii noastre să simtă la fel, să gândească la fel şi … să ne ghicească gândurile. Să fim serioşi! Dacă omul iubit nu este un mag autentic de unde să ştie, dragul de el, că eu în momentul ăsta vreau salată de fructe? Poate el se gândeşte că după-amiaza trebuie să discute cu vecinul de la 2 care i-a atras ieri atenţia că îi curge apă pe peretele dinspre baie. Eu visez poveşti uitându-mă în ochii lui şi el… are o privire pierdută şi fixă gândundu-se că trebuie să demonteze tot gheul şi poate şi … chiuveta. Rezultatul? O mie de gânduri feminine… inutile : nu mă ascultă!..ori nu e atent la mine!..ori nu mă iubeşte!!! STOP!!! Ba te iubeşte pentru că e lângă tine, altfel ar fi plecat, şi poate în momentul acela chiar nu te iubeşte pentru că se gândeşte la chiuvetă şi el nu poate iubi … o chiuvetă, nu? Nu mai arunca cu presupusuneri, sunt total neadevărate.

Lasă-l să respire sau … nu-l lăsa! A doua variantă îmi place mult mai mult decât prima! Hahahaha…! Vrei ceva, deschide gura şi spune. E  simplu!

Spune-i în fiecare dimineaţă ce înseamnă pentru tine… spune-i că te simţi în siguranţă în braţele lui, mai spune-i tot ceea ce simţi şi totceea ce gândeşti. Dacă doarme şi tu te-ai trezit prima, lasă-l sau doarmă! sau trezeşte-l, dacă te simţi singură dar… spune-i și asta. Spune-i că îţi este dor de el cât doarme, că ai vrea ca ziua să aibă 23 de ore şi noaptea doar 1 ca să puteţi dormi mai repede.

Spune-i că fiecare minut cât nu e lângă tine durează un secol şi că timpul şi-a schimbat coordonatele: o zi fără el durează cât războiul de 100 de ani. Spune-i că te trezeşti cu el în gând şi că primul, al doilea şi de fapt toate gândurile de peste zi sunt 99% pentru el, restul… te ajută să treci strada pe verde … sau pe roşu?

Spune-i ce simţi şi ce gândeşti nu-l chinui cerându-i să ghicească, nici tu nu ai chef de dezlegat sudoku când găteşti trei feluri odată. Eşti la serviciu şi el e la serviciu şi ştii foarte bine că are o întâlnire cu directorii unui concern internaţional. Şi ce? Trimite-i un sms în care să-i spui cât de mult îl iubeşti. Fă ce simţi! O să-i placă şi va zâmbi atât de fermăcător că va obţine toate contractele cu toate clauzele semnate şi îl va felicita şi şeful. Şi va fi fericit! Asta vrei, nu? Să-l vezi zâmbind! Păi fă-l să zâmbească, atunci!

Te trezeşti dimineaţa şi vrei să fii iubită? Cine nu vrea…?! Nu aştepta să ghicească ce vrei tu că treaba cu ghicitul… durează. Spune-i  că ţi-e dor de el… altfel de dor. Sau mai simplu… nu spune nimic şi fă ce simţi. Alintă-l, răsfaţă-l, acoperă-l cu sărutări dulci, fă tot ce-ţi trece prin cap şi vei vedea… un zâmbet. Un zâmbet larg chiar dacă ochii sunt închişi!

Braţele lui se vor deschide să te primească. Asta ai vrut, nu? Când se întinde leneş şi deschide încet un ochi să vadă pe unde eşti şi de ce nu-l laşi să doarmă, spune-i la ureche: “bună dimineaţa … iubirea mea! A trecut atât de mult timp de aseară că mi s-a făcut iar dor de tine!!! Ce bine că eşti aici!!! Vrei să ne bem cafeaua … după? ori în timp ce …?”


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.