Etichetă: Scrisoare de desparțire

Scrisoare către El

Dragul meu,

De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu noi. E vina mea? E vina ta? E vina noastră? Oarecum mi-am dat un răspuns, nu ştiu dacă e şi cel real…Cred că e vina amândurora.
Nu cred că într-o relaţie poate să fie doar unul vinovat.
E adevărat că poate unul e într-o mai mare măsură, dar vina o poartă amândoi.
Aşa că m-am împăcat cu ideea că e şi vina mea, la fel cum e şi vina ta pentru că această relaţie nu mai funcţionează.

Deşi spun greşit că nu mai funcţionează. Ea funcţionează, dar din inerţie, merge mai departe fără vreo satisfacţie prea mare, cel puţin din partea mea. Merge pentru că nu avem niciunul curajul (probabil) să facem pasul următor sau, poate, pentru tine e în regulă aşa cum e.

La un moment dat am încercat să îţi explic cât de frumos şi de clar am putut că nu sunt fericită, iar răspunsul tău a venit clar şi direct: „EU SUNT!” Poate nu percepem la fel noţiunea de fericire.
Poate pe tie te fac fericit lucrurile care pe mine mă fac nefericită.
Oare e egoism la mijloc? Oare eşti egoist şi nu îţi pasă de sentimentele şi trăirile mele sau eu sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la fericirea mea?

Dragul meu, aş vrea să cred că în toţi anii ăştia ai ajuns să mă cunoşti şi ştii că n-am nevoie de lucruri măreţe pentru a fi fericită.
N-am nevoie de bani, cadouri, gesturi mari!
Am nevoie doar de atenţie, iubire şi să mă strângi în braţe! E prea mult? Îţi cer prea mult? Pare-se că da, atâta timp cât îţi scriu această scrisoare.

Ştii, de multe ori am adormit plângând, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună pentru tine, că nu îţi ofer tot ceea ce ai nevoie!..că, de fapt, e vina mea că tu eşti aşa cum eşti şi te comporţi aşa indiferent (din punctul meu de vedere).
Dar ştii ceva? Nu, nu este vina mea!
Este vina ta și-atât!

Eu ţi-am oferit TOT ce am avut mai bun!!..şi nu o spun că un reproş!!!!
Ţi-am dat ani din viaţa mea, ţi-am pus sufletul meu pe tavă; am acceptat toate lucrurile rele, pe care sunt convinsă, le ştii şi tu prea bine!
Am trecut peste toate şi nu pentru că nu aş fi avut încotro, ci pentru că te iubeam şi pentru că am vrut să fie bine.

Da, te iubeam şi te iubesc şi acum, dar am ajuns la concluzia că iubirea nu e totul.
Ştiu, cred în continuare, că şi tu mă iubeşti deşi niciodată nu mi-ai spus răspicat „TE IUBESC!”.

De fiecare dată „declaraţia” a venit că urmare a „te iubesc-ului” meu, iar răspunsul tău era destuo de sec: „şi eu!”.

Serios? Şi tu? Şi tu ce? Şi tu vrei o maşină bună? Şi tu vrei bani mai mulţi? Şi tu vrei un job mai bun? ŞI tu CE?
E atât de greu să spui „TE IUBESC”?
Probabil că da…altfel ai fi spus-o până acum. Mereu am crezut că declararea unui sentiment porneşte din suflet, nu automat.
Mai ştii că tu ai fost primul din viaţa mea căruia i-am spus „Te iubesc!”?
Probabil că nici nu mai contează…

Îţi scriu nu pentru că n-aş putea să îţi spun în faţă, uitându-mă în ochii tăi, toate aceste lucruri.
Îţi scriu pentru că de multe ori ţi-am spus aceste lucruri şi nu am văzut nicio schimbare. Cred că în sufletul meu sper că vei reuşi să „digeri” mai bine o scrisoare decât o discuţie.

Cred că a fost ceea ce ne-a lipsit foarte tare în toţi aceşti ani: COMUNICAREA! Am vorbit, dar niciodată nu am comunicat…

Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun….De ce ne-am distanţat atât de tare? De ce îţi place să mă laşi să mă chinui singură? Cum poţi să stai fără să vorbeşti cu mine? Cum poţi sta liniştit fără să ai idee ce fac sau unde sunt? Cum poţi fi atât de nepăsător? De ce ai secrete faţă de mine? De ce nu îţi faci planuri CU mine? Cum îţi vezi viitorul? Sunt întrebări la care nu ştiu dacă voi primi un răspuns.
În mintea mea răspunsurile sunt date.
Sunt date de atitudinea ta indiferentă sau aparent indiferentă..! Nici nu mai știu!

Oare mă iubeşti cu adevărat? M-ai iubit vreodată? Dacă da, unde a dispărut iubirea noastră? Unde a dispărut pasiunea aia fabuloasă de la început?
Nu te mai atrag? Nu mai sunt suficient (de bună) pentru tine?

Ştiu că nu sunt perfectă, nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar…am încercat din răsputeri să îţi fiu soţie, prietenă, iubită, amantă, menajeră, mama copilului tău…Am încercat să fiu de toate!
Asta deşi…şi eu am un job; şi eu am nevoile mele; şi eu am nevoie să plâng pe un umăr dincând în când; şi eu am nevoie de TINE, în toate formele posibile! De ce mereu au fost alţii mai importanţi ca mine?
De ce nu am fost niciodată o prioritate pentru tine? De ce nu vorbeşti cu mine?

Ştii, în timp ce scriam, îmi imaginam reacţia ta. Şi mă gândeam cum ai zâmbi tu când ai citi toate aceste rânduri.
Şi cum ai zice că sunt nebună şi gândesc prea mult.
Da, poate gândesc prea mult pentru că am timp să gândesc şi să despic firul într-o sută.
Poate dacă ţi-ai face timp să vorbeşti cu mine sincer, nu ar mai fi nevoie să îmi fac scenarii în cap.
Plus că vorbele nu mai contează pentru mine. Au contat în toţi aceşti ani.

Acum am nevoie de fapte! De fapte, dragul meu, nu de vorbe!

În final vreau să îţi mulţumesc pentru tot!
Pentru toate momentele frumoase (pentru că am avut şi momente minunate, pe care le păstrez în suflet).
Dar mai ales pentru cea mai de preţ comoară pe care mi-ai dăruit-o: COPILUL NOSTRU!
Pentru toate bunele şi relele îţi mulţumesc!

Toate întâmplările din viaţa mea sunt o lecţie; m-au călit; am învăţat multe în aceşti ani cât ai fost soţul meu.
Şi, în ciuda tuturor nemulţumirilor pe care le trăiesc şi le simt zi de zi, continui să te iubesc aşa cum, probabil şi tu, în felul tău, atât de diferit de al meu, mă iubeşti încă!

Îţi mulţumesc!

A ta..

Pe Bianca Lutea o gasiti aici. 

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Scrisoare de desparțire

 

„Nu ştiu de ce tot avem aşteptări multiple din partea celorlalţi.

Ne aşteptăm să fim iubiţi, avem pretenţia să fim înţeleşi, avem senzaţii că toţi ceilalţi îşi doresc şi ei lucruri similare cu ceea ce ne dorim noi din partea lor.

Foarte greşită abordare.
Dorinţele ne sunt în mare parte personalizate în funcţie de nevoi proprii, care la rândul lor nu pot fi generalizate, sunt ele cumva extrem de altfel pentru fiecare dintre noi, în particular.
Nuanţa poate fi diferită, culoarea favorită nu ne este aceeaşi tot mereu, sensul în care gândim situaţii asemănătoare are deseori altă conotaţie pentru fiecare dintre noi.

Nu iubim la fel, nu avem cum astfel, să avem aşteptări de iubire tot la fel.

N-am dormit astă noapte.

Am tot gândit una alta, am tot plâns pentru mine cu gând despre tine, am răsucit şi am răzgândit ideea de a continua sau nu noi doi relația asta eșuată pe care o tot trăim de ceva vreme.

Şi mi-am dat seama că nu este corect să mă aştept să fie dragoste ceea ce tu consideri cel puţin la modul afirmativ, ca fiind o…nu ştiu ce, că nici n-am chef măcar să-ți reţin comparaţia.

Mi-am mai dat eu seama că nu sunt în vreun mod deplorabil la mila ta, nici la a mea de altfel nu trebuie să fiu, nu trebuie să cerşesc disperată vreo atenţie mărită din partea ta, dar din partea nimănui nu am nevoie de nimic.

Am nevoie să mă reconsider doar.
Atât.

Am nevoie de restabilire emoţională, am nevoie de linişte, am nevoie de pace.
Nevoile tale nu sunt despre iubire între noi, nici de menţinere a ei măcar nu sunt ele.
Tu ai nevoi ce ţin exclusiv de tine şi de înţelegere a ta, tot de către tine.
Ai nevoi de asumare, nevoi de validare de tine şi apoi de mine şi abia apoi de noi, dacă ajungi în adevăr şi recunoaştere până la noi, şi nu cumva te vei opri ca şi până acu’ doar când ajungi la tine.

Dacă ajungi şi până acolo.

Ai nevoi de înţeles că iubirea o alegi şi o decizi să o iubeşti, nu-ţi este obligaţie, nici sacrificiu, nici în responsabilitate nu-ţi intră în vreun fel.  Ea e liberă de încătuşări de astea, pentru că e fix voinţa ei de a iubi şi de a se lăsa iubită.

Asta mă gândeam când nu am dormit deloc eu azi noapte.

Că am pus greşit problema, având eu nu ştiu de unde, nişte aşteptări din partea ta, sau plângându-mi de milă oarecum, insistând nu știu de ce, să înţelegi cumva ce-mi trebuie mie, dar nu și ţie. Nicidecum.

Tu eşti diferit de mine şi tot repeţi că n-ai nevoie decât de singurătate.

Nu-ţi trebuie dragoste ţie chiar deloc, că te copleşeşte ea cumva, neînţelegând-o..căci tu nu ştii să simţi lucruri ce nu există decât prin poveşti.

Tu nu crezi în poveşti, uitasem că mi-ai spus cândva că nu ţi-au plăcut nici în copilărie.
Uite că, am reuşit într-un final să te-nţeleg pe deplin într-o noapte insomniacă.
Neplânsă ca de obicei. Doar înţeleasă cum trebuie.

Ţie îţi trebuie să ştii întâi cum să iubeşti, dacă iubeşti, îţi mai trebuie să ştii să convingi când iubeşti, prin manifestare de iubire şi să menţii şi pentru celălalt un pic de echilibru emoţional, nu să-l tot bulversezi.

Căci al tău nu-i bulversat, îl ceri a fi stabil.

Mie îmi trebuie să nu m-aştept la nimic, de-acu’ înainte.

Să las.. fără să insist în vreun fel explicativ sau prin vreo demonstraţie argumentată, să las să intervină doar starea mea de bine, fără insistenţă către tine despre cum am putea trăi noi.
N-ai inspiraţie sentimentală, doar un maxim de nehotărâre sentimentală simţi tu din ce transmiţi.
Nu eşti ţinut în lanț de către mine! în vreun prizonierat sentimental.
Eu nu te ţin legat afectiv de mine în niciun fel.
Tu singur te menţii într-o dependenţă sentimental afectivă, pe care însă tot refuzi să ţi-o recunoşti şi pe care mie nici atât nu mi-o imprimi.
Tu vrei să-mi pară mie că sunt slabă sentimental în ce te priveşte, că aş avea vreun handicap cumva în lipsa ta.
Ireal.
Eu sunt bine cu tine, recunosc, dar şi fără tine pot să învăţ să fiu.
Și vreau să încep de mâine să exersez viața trăită fără tine. Așa am hotărât, fără să-ți cer vreun acord de astă dată.”


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.