Etichetă: Pitch Me Now

Frânturi de gânduri

Ce-aş schimba toamna-n primăvară!
Le-aş da toate într-o seară,
de-aş şti că va fi al meu,
pentru totdeauna, pururi şi mereu!

Mi-aş lua visele curate,
cele de demult uitate.
În fereastră aş aprinde-ntruna
stelele-mbietoare cu mâna.

Mi-aş număra anii în floare,
dac-aş şti că el coboară,
aş aduna frânturi de gânduri
şi le-aş scrie-n mii de rânduri.

Mi-aş scrie romanul meu nescris,
clipele de nesomn şi vis,
sperând că-ntr-o zi cu soare drag
dorul mi-l va aduce-n prag.

Dragostea eu mi-aş striga,
căci mi-o ştie numai Luna.
Dar mi-e teamă c-aş strica
rimele ce-mi vin întruna.

Aş ţese acorduri dulci pe Lună,
ce-ar încerca şi ele să-i spună
melodii de tăceri şi lumină,
speranţe dragi în noaptea senină.

Aş vrea să-i spun azi “mi-e dor”,
să scriu cu litere mari “te ador”…
Doar să nu fie o iubire târzie
ce-o aştern în pas de poezie…


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Ce se întâmplă în singurătate

Realizez că în singurătate omul își retrăiește trecutul, cu toate bucuriile și păcatele lui, îl reînvie, îl aduce în prezent și chiar îl înconjoară cu o aură magică, îl sfințește, îl revrăjește și chiar se amăgește pe sine când nu primește replică în răspuns. Nu are altă trăire decât trecutul însuși și-i trebuie mult până să realizeze asta. Dezgroapă toate greutățile și bucuriile și le retrăiește de parcă totul ar fi aievea… Când e singur omul anevoie se ridică, uneori deloc, are nevoie de un ajutor, fie el Dumnezeu ori altceva, așadar soluția este să găsești acel ceva care să te scoată din negura trecutului și care să fie atât de puternic încât să te rupă de un sine vechi și să te împingă înainte.

De asta creștinii se așteaptă să fie mai puternici decât restul oamenilor, pentru că îl au permanent pe Dumnezeu alături, de asta o ființă vie în spirit și prezentă cu adevărat este atât de importantă, de asta oamenii care se simt bine în singurătate au spirit de învingători, dau dovadă de tărie de caracter, pentru că și-au învins demonii proprii, și-au curățat inima, s-au împăcat cu trecutul și cu ei înșiși, s-au renăscut, s-au reclădit și sunt în deplin acord cu sine.

Când singurătatea nu este căutată însă, ea apasă și strivește și nu ajută la nimic, dar când ne simțim bine în singurătate înseamnă că ne-am găsit sensul și ritmul propriu de viață, ne-am întărit și ne-am cultivat înțelegerea de sine, ne dăm seama de efectul propriilor acțiuni și putem înțelege rolul nostru în relația cu lumea, reușim să vedem calea ce o mai avem de parcurs și împlinim ceea ce mai trebuie făcut. Dar dacă în singurătate nu primim nici un răspuns, nu ajungem la nici o clarificare de sine, nu ne găsim pacea lăuntrică și armonia din interior, nu avem un ritm acordat cu sinele și păstrăm aceleași resentimente față de lume și toți care ne greșesc, înseamnă că degeaba suntem singuri, timpul petrecut identic nu îl va schimba pe om, dacă omul nu simte nici un impuls interior pentru a-și schimba starea atunci schimbarea nu se va întâmpla, omul va trăi la fel și se va simți la fel, va împlini aceeași rutină și nimic mai mult, evident că toți ceilalți vor greși în același mod față de el și el se va simți la fel de îndreptățit să se ferească de lume (sfânta amăgire)…

Singurătatea care împlinește se spune că este specifică mai ales călugărilor sau maicilor din mănăstiri, pentru că este o viață petrecută în rugăciune și fără preocupări pentru realizări profesionale sau de carieră, este o viață simplă văzută din afară, multe mănăstiri au chiar o grădină proprie unde se cultivă flori, sau plante și legume folositoare în viața de zi cu zi. Ce nu se vede însă este dialogul interior pe care și-l poartă fiecare membru al mănăstirii, cum își împacă ei dilemele interioare, cum ajung la seninătatea și acceptarea rolului propriu în relația cu lumea din afară? Ce fel de viață interioară au membrii unei mănăstiri cu atât de puține preocupări exterioare? Asta mă face să mă întreb despre cât de mult contează izolarea față de exterior ca să pot să-mi ascult interiorul fără opreliști? Voi ce ziceți, cum reușiți să înțelegeți ce se petrece în interiorul vostru fără ca să vă deranjeze exteriorul intruziv? Se spune că fiecare om are propriul său sistem de apărare, ca un sistem de siguranță sau ca un refugiu și ca o înstrăinare de realitate, care se activează când ne simțim într-un impas, pentru unii se manifestă prin ore mai multe la servici (workoholicii) sau prin diverse dependențe (de internet, de jocurile online, dar și de droguri și alcool), însă aceste dependențe doar încarcă și mai mult tumultul nostru interior, fără să răspundă la niciuna din întrebările care ne macină încet și sigur starea de bine, de armonie interioară, după care jinduim neîncetat. Fiecare cred că trebuie să răspundă pentru el…pentru mine însă, cred că locul meu este între oameni, îmi doresc o viață plină de trăiri, cu bucurii și cu păcate asumate pe care să pot să le îndrept, o viață plină de dragoste, cu multă răbdare și înțelegere și bunătate, îmi doresc să am puterea să-mi împlinesc un vis îndelung dorit și cred că primul pas în devenirea mea (și cred că e valabil și pentru alții) este să fiu un om mai bun decât am fost până acum, indiferent care sunt condițiile exterioare, pentru că interiorul este cel care condiționează ce se întâmplă în exterior și nu invers.

Vă doresc să aveți o zi mai bună decât ieri !

13 Mai 2016

Editha


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Normalitatea obișnuinței

..ori mai degrabă anormalitea ei!

Nu ştiu cum reuşim noi dar facem cumva ca oamenii cei mai apropiaţi nouă să ajungă la un moment dat să ne treacă neobservaţi.

Uite..ia gândește-te de câte ori nu ţi s-a întâmplat să te întâlneşti după mai multă vreme cu un cunoscut mai îndepărtat de-al tău, care nici bine nu apucă să te salute cum trebuie, că-ți și remarcă eforturile nemâncate, depuse timp de-o luună întreagă, ce ți-au determinat scăderea în greutate cu  2 kg. Neobservabile de altfel probabil pentru o majoritate de oameni dintre cei mai apropiaţi dar atât de extrem de vizibile în acelaşi timp, pentru nişte străini.

Ştiu..ştiu ce vrei să spui acum în încercarea  de a te scuza că n-ai remarcat..păi dacă nici eu nu te cunosc, atunci cine să te mai cunoască pe tine?😉
Păi dacă tu nu observi că eu nu mănânc de-o lună şi c-am slăbit nemâncand atâta cele 2 kg de pe şolduri, atunci cum să m-aştept eu de la alţii să vadă acest lucru?

Așaaa.. reîntorcându-mă la ce voiai tu sa spui iar eu nu te-am lasat pentru a nu întrerupe o idee bună ce mi se contura prin cap, revenind deci în acel punct, subliniez cu litere de tipar că scuza ta cu obişnuinţa nu prea mi-e credibilă.

„Când stai prea aproape şi mereu împreună cu cineva, este şi normal să nu mai observi permanent toate nimicurile la celălalt”.

Hihihihi..!!..asta voiai să-mi spui, nu? Am ghicit? Te-am ghicit ori nu?
Hai că nici nu era greu, zic!..daar..să ştii că nu tot obişnuinţa ne ţine departe unul de celălalt în genere, că ea nu ne mai lasă să ne observăm.

Nicicum obişnuinţa mea cu tine şi viceversa nu-i vinovată pentru faptul căă tuuu nu mă mai priveşti curios pentru că nu te interesează să observi cum mai sunt eu.
..ori pentru că nu mă mai îmbrăţişezi cu atingere seara când mă culcuşesc în pat pe lângă tine pentru a începe un vis frumos şi cald eu în noaptea aia, cu tine neapărat rezemat în mine fizic, dar şi în gând pe de altă parte..ziceam deci că eu nu cred că obișnuința prea multă cu mine duce la neîmbrățișarea ta cu atingere ori că  din cauza ei nu-mi mai percepi forma atingând-o, ci doar o laşi atinsă din obişnuinţa gestului şi nu a nevoii de îmbrăţişare cu mine seara, în fiecare seară înainte de culcare.

Aici probabil că se și face diferenţa între noi.

Eu văd dacă într-o seară tu eşti mai obosit, observ și tristețea de pe chip a vecinului nostru de la 6 de care nici nu-mi pasă afectiv în vreun fel, iar toate astea pentru că mă uit la voi cu grijă curioasă.
Sunt curioasă să vă surprind starea de astăzi, să vă înţeleg cum v-a trecut ziua de bine ori dimpotrivă, anapoda, să observ dezamăgirea sau neliniștea sau fericirea din priviri.
Să văd dacă mai sclipeşte bucurie ori dacă nu cumva a dispărut îmbrăcată în nişte ochi goi ce caută doar alinare.

Nu obişnuinţa faptului că trăim unul lângă celălalt în aceeaşi casă ne va determina să nu ne mai observăm unul pe celălalt atunci când ne trăim noi viaţa în fiecare zi în casa noastră, trecând-o pe lângă noi nepăsători.

..ci mai degrabă obişnuinţa faptului că ne-am obişnuit să nu ne mai bucurăm unul de celălalt, să ne uităm unul peste celălalt, să ne atingem pentru că aşa ni se întâmplă din greşeală să ne atingem întâmplător şiii..pentru că aşa ne este normalitatea atingerii noastre de cuplu de 10-20 ori 50 de ani, mereu aceeaşi şi la aceeaşi oră întotdeauna şi în acelaşi loc şi în aceeaşi parte a corpului. 

Devenim un câine al lui Pavlov unul pentru celălalt la un moment dat, dacă nu mai suntem curioși unul despre celălalt la un moment dat.

O relaţie de cuplu ori o relaţie de prietenie bună ori..orice fel de relaţie care implică sentiment cu emoţional și afect, se creşte de la zi la următoarea zi, mereu cu încă câte-un pic.
Din oră în oră îţi mai dă prin cap un amănunt să i-l adaugi pentru a nu fi cenuşie şi banală relaţia aceasta care pentru tine este atât de importantă..ştii ce zic?
..că vorbesc cam alert şi cam grăbit pentru a nu-mi pierde vreun cuvânt esenţial în explicaţie şi-n argument..şi mi-este teamă ca nu cumva astfel pe de altă parte, să pierd din coerență..mă grăbesc să spun tot absolut, asta-i ideea, n-aş vrea să uit ceva şi să constat după nu ştiu cât timp că ceva-ul ăla pe care nu l-am trăncănit în argument eu astăzi, era ditamai detaliul care contura de fapt ideea principală…

În fine, cert este că aşa cum noi oamenii putem deveni adulţi cu frustrări adunate în parcurs de evoluţie a noastră matură, tot la fel şi relaţia noastră ne poate crește problematic, poate aduna conflicte interioare care ne mocnesc şi lucruri de spus cărora nu le-am găsit însă niciodată momentul să le spunem.. și uite-așa astfel reușim să ne creştem noi o relaţie frustrată şi total defectuoasă.

Un alt argument pentru a întări cele scrise mai sus, ar mai fi şi obişnuinţa asta a noastră de a ne crea obişnuinţe care să ne spună în mod obişnuit că celălalt ori ceilalţi s-au obişnuit să nu ne mai vadă/simtă/atingă/mângâie/iubească.. „Și asta e, n-avem ce face! nu putem schimba nimic, căci așa este normal!”

Normalitatea însă nu este asta! Normalitate este doar ceea ce consideri tu că e normal, ceea ce vrei tu să observi că există, ceea ce-ţi doreşti tu să trăieşti..ceea ce vrei tu să auzi şi la alţii mai apoi că îţi confirmă ceea ce tu preferi să auzi, prin confirmările acestea ale lor bucurându-te apoi că ai dreptate atunci când spui că „asta-i de fapt, da, asta-i normalitatea!”
Dacă te vei înconjura numai de oameni trişti, ai putea crede că viaţa este numai tristă.
Dacă vei ţine aproape numa’ nefericiţi, vei avea senzaţia că nu există fericire.
Dacă bagi în seamă numa’ oameni care nu iubesc, vei spune că iubirea este de fapt un banc.
Și așa mai departe.

..se mai întâmplă câteodată și să căpătăm obişnuinţa lucrului nostru important câștigat cu greu şi să ne obişnuim ușor să-l uităm după aceea în importanță pentru noi.
Să uităm cât am luptat cândva tocmai pentru a ajunge într-o relaţie crescută vesel şi deloc obişnuită cu banalul din relaţia altora pe care-i observăm mult prea obişnuiţi cu (ne)fericirea lor.
..așa de obişnuiţi încât nici n-o mai salută, nici nu şi-o mai îmbracă gros când se schimbă anotimpul cald, n-o mai zăresc când e neliniştită şi anxioasă, n-o mai percep apoi cu risc de pierdut, ci doar cu maxim de risc obişnuit.

Normalitate.

Dacă ne vom obişnui să nu ne mai observăm cearcănele unul celuilalt…ne vom obişnui să trăim şi fără să ne observăm zâmbetul.
Ne vom obişnui totodată şi să devenim nişte leneşi care s-au lăsat înveliţi în obişnuinţa unui trai cât de cât pe-acolo, nici prea prea nici foarte foarte şi care au uitat obişnuinţa înnoirii fericirii cu noi etape de fericire superioare, nedesluşite până acum vreodată.

Şi cum îţi spuneam la început de expunere de lucruri importante pe care ne obişnuim să ni le pierdem considerându-le detaliu, aseară am încheiat o cură lungă de slăbit care m-a secătuit de vlagă şi m-a umplut de oboseală și m-a obișnuit cu foame..!….dar măcar am slăbit naibii alea 2 kg de pe şolduri..că urat se mai vedeau, mă obsedau şi dacă nu le oglindeam cumva, atât de tare mă agasau! ..hihihihihi..! Dar le-am dat jos pân’ la urmă!! Ai remarcat, nu?
Nu-mi stă mai bine aşa mai suplă?
Ia pune mâna să vezi ce mijlocel fără pic de pufoșenie grasă am eu acum! Tralalala..!
Măi, dar tu  m-auzi? Sau nici nu observi măcar că eu vorbesc cu tine?
Uuof! Eu cred că s-a obişnuit cu vocea mea atât de tare, că nici n-o mai aude!! 😅😅

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Doar dor, de primăvară

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de primăvară,
de iarbă care creşte printre noi,
de o zambilă ce‑şi arată splendoarea şi parcă
mirosul ei îmi aduce aminte de noi.

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de‑o creangă,
cea de cireş înmiresmat,
de zborul florilor şi parcă
îmi ninge cu flori de nu-mă-uita…

m‑am trezit cu‑n dor nebun, să simt
cum viaţa‑mi curge prin venele‑mi fierbinţi…
cum vreau acum, şi tu să simţi, de parcă
doar primăvara ne trezeşte, ne răsfaţă.

m‑am trezit cu‑n dor nebun de‑a mulţumi
aerului că mă lasă, anotimpului că‑i pasă,
vieţii în general că o iubim,
ţie că îmi eşti aproape şi gândului sublim,

iubirii ce ne face să trăim,
o primăvară frumoasă.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Idealism stresat

Vorbeam aseară cu o prietenă bună vizavi de subiectul abordat mai zilele trecute, cum că eu nu resimt negativ zilele ce-mi trec viaţa; iar asta pentru că viaţa mea nu se trece, ci se trăieşte din plin!

De ce-aş plânge faptul că am mai trăit un pic și astăzi?? Ori că am mai trăit un an?
De ce să mă gândesc că..am mai pierdut o zi sau zece, şi să nu gândesc că dimpotrivă, mi-am câştigat o mie mai degrabă?!?

Și uite-așa, din vorbă-n vorbă, mai un hohot, mai un zâmbet tresăltat agale, nu știu cum nici eu, dar iată că se face să  mă regăsesc și eu cumva, un pic, printre cei ce se mai întristează câteodată atunci când își măsoară timpul, când observă cât de repede curg orele prin viaţa noastră.

..și ştii de ce m-am întâlnit și eu cu ochii minții pe-undeva pe-acolo?

Păi uite pentru că povestea fiecăruia dintre noi, nu va fi întotdeauna aşezată pe o curbă fericită, ascendentă,  presărată doar cu râuri-râuri zâmbind a bucurie.
Se mai întâmplă să păţim şi situaţii când confruntăm momente.. dificile, când experimentăm tot soiul de suferinţe şi lacrimi noi ce udă până-n suflet de copil ascuns în sine.

Când ajungi într-un astfel de moment crucial, când te vei zgudui din toţi pereţii interiori ai cămăruţelor din tine, te vei afla în pericol iminent; Este posibil să-ți rătăcești total și iremediabil tot idealismul. Să-ți pierzi magia.
Să-ţi pierzi inocenţa, să naşti din tine un alt om.
..un om prin care nu te identifici.

Atunci când păţim asemenea calvar, se nasc și-apoi ni se amplifică, tot felul de conflicte prin ‘năuntrul nostru.
..care ne macină, ne bulversează, ne întreabă, ne răspund șovăitor, căci nimic nu mai știi a-ți fi sigur, cert. Ori categoric.
Ne simţim atunci pierduţi, ne rătăcim prin noi, ne bâjbâim printre ceilalți, nu ne mai recunoaştem nici prin oglinzile sufletului nostru, de ne-am arunca privirea.

Ne simţim fără identitate. Ai nimănui.
Ne simţim singuri şi însinguraţi, resimţim apoi nevoi de liniște și solitaritate şi de timp mult petrecut în gând cu noi, pentru a reuşi să ne mobilizăm totuși cumva,  să avem curaj din nou să ne lăsăm continuaţi.

Să ne trăim povestea.
Ne dorim reîntoarcerea în sinele nostru, acolo unde ne suntem familiari, unde ne plăcea să existăm cu idealismul nostru împreună, cu visele noastre despre un LaLaLand perfect şi bun şi cald şi afectuos. Prietenos și drag.

Nenumărând cum trece timpul, probabil că da, tocmai de aceea nu am niciun regret în genere..ţi-am spus asta şi ieri, știu, da. Îmi place să mă repet, ori poate-i doar un tic, habar nu am.
Dar dac-ar fi  s-o iau iar de la capăt, aș face totul fix la fel, nu aș schimba nici măcar o adiere a vântului rece ce mi-a trecut cu o clipă  nefastă,  un minut ori 9 ori 339 prin povestea mea.
Mereu mi-a plăcut cum trece timpul meu, întotdeauna am spus că NU aş schimba nimic din timpul meu de până azi.

..dar uite că azi, aşșș..rectifica un pic: aş spune că tot ce am făcut, mi-a fost util şi folositor şi iubit şi râs şi interesant şi înţelept şi distrat şi părintesc şi..şi..exceptând momentul care m-a obligat brusc şi fără drept de apel să NU mai cred în idealismul meu.
Momentul care m-a învăţat să înţeleg ce-i ăla pragmatism, care m-a determinat să înţeleg că nu toţi oamenii îţi vor greşi mereu numa’ involuntar, că uneori le place să rănească principial..momentul care m-a convins că mi-ar prinde bine un pic de maturizare în detrimentul inocenţei copilului ce mă obişnuisem să mă strige.

Nu mi-ar fi trecut însă atâtea prin cap, dacă nu vorbeam aseară cu prietena mea despre faptul că nu înţeleg ne’bucuria vieţii ce le trăieşte permanent prin suflet unor oameni ce au uitat cu totul să  zâmbească.
Ori care n-au zâmbit vreodată cu adevărat.

..dar discutând aseară cu ea, mi s-a părut cu totul altceva mult mai de neînţeles decât aceasta.
Şi totodată mai nedrept.
..faptul că eu mă gândeam, îmi  scormoneam prin creier argumente, explicaţii, tot felul de metode pentru a fi cât mai credibilă, pentru a-i convinge cu orice preț pe câte unii dintre ceilalți oameni..scotoceam să-i determin să hotărască și ei la modul categoric că viaţa e mișto doar dacă ți-o trăiești, și nu atunci când doar o plângi.
..că viaţă înseamnă optimism, speranţă şi iubire şi copii născuţi din noi care vor naşte la rândul lor copii din ei, copii care ne vor bucura apoi pe noi din nou şi-n următoarea etapă din anotimpul vieţii noastre.

Iar ei? Ce mi-au făcut ei mie??..Acești oameni triști, mereu nemulțumiți??!

..mi-au ucis idealismul.

Șșșttt!! Exagerez fireşte, lasă-i să creadă-aşa! Poate-i conving văzându-mă atât de..ne’eu, așa de diferită înspre negativ, poate observă ei atunci, cât de ne’bine este-n liga lor.

Oricum..idealismul mi se-ntoarce, se va trezi curând.
A aţipit un pic și doar atât.
Era oleacă obosit.
Cheeeeers, dragii mei!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Cârcotași

Fierb cafeaua deja! Bună dimineața!
Voi? Voi cum sunteti astăzi, oameni frumoși?
Știi ce mă gândesc în minutul ăsta? Că nu-i ințeleg deloc pe cei care aruncă cuvintele cârcotașe cu tentă negativă și suficient de critică ori dezapreciativă pe news feed-ul altora.
Nu-i pricep pe oamenii care se bagă-n seamă prin comment-uri care sugerează că le creezi o grimasă nouă și urâcioasă everyday cu vreun text de pe pagina ta de blog si fb personală, pe care nu-mi dau seama de ce-l citește insă cu atenție sporită până la capăt😅 !!
Am un prieten bun, căci de aici și gândul ăsta de astăzi care primește frecvent comment’uri din astea:
„Cine ești tu, mă, să vorbești? Cine crezi că citește căc….tău? Toți „proștii „î-și” fac blog, frățică!”

Vouă cum vi se par oamenii ăștia? Și mă refer cu predilecție aici la persoane care aruncă injurii, nu la cei care au de disputat o controversă ori care nu sunt în asentiment.

Deci? Ce să răspunzi la așa ceva? Sau să te abții mai bine în replică?
Mie mi-ar fi greu să tac, recunosc!Hahahah..!

..bieții nesuferiți de serviciu doresc să admonesteze neapărat câte ceva ori pe câte cineva din senin și brusc, fără vreo altfel de interacțiune în genere, în timp ce-și beau cafeaua încruntați!😄

Te ceartă, îți explică cum ești tu un mare prost ce se crede un extraordinar de mare deștept, cu aere multe de intelectual deși se vede de la 10 poste că de fapt ești un patru clase și-un semestru de liceală si..uite tot așa mai departe se trezește in fiecare dimineață câte unul născut trist și iritat și agasat de oameni normali si banali ce-și scriu și ei gânduri prin vreun status ori textuleț cu aer mai poznaș și jucăuș ori doar îndrăgostit, de multe ori etern și rareori vremelnic.

La final de frază ne..lalocul ei, să spunem, care dovedește de obicei un minus de cei 7 ani de acasă, mai găsești și câte un imperativ:
” Cerșești atenție și tu măi, prostălăule!..fără stil și fără carte! Stai un banca ta de idiot! I-a uite la el..nici să te imbraci nu ști!”

Hahahah..!

Iar dvs, v-ar trebui ceva meditații la română, zic!😅😅
Păi vezi, asta nu prea înțeleg eu..de ce nu-ți agăți tu in cuiul tău din casa ta, toată răutatea și
toată cârcoteala asta nașpa ce te caracterizează, critica despre alți oameni necunoscuți?? Mmm?
Păi de ce nu citești dumneata ce te inspiră și nu invers tot mereu, de ce nu-ți scrii mai apoi gândurile negre și răutăcioase printr-un jurnal mai personal, zic, decat sa te faci pe-aici de râs?
De ce vrei dumneata să atragi atenția pe feed-ul personal al oamenilor care tot cerșesc și ei, sărmanii, na! un pic de atentie pentru „a-și ridica stima de sine scăzută’?
Lasă-i pe ei în treaba lor, zic! Cu ce te-ncurcă? De ce trebuie să înjuri și să descarci cuvinte urâte din gândul tău neliniștit ce poartă grija altora?
Eu așa aș face, pe bune dacă m-aș complica cu vreun prostănac din ăsta care habar n-are nimic de capul lui!
Dacă aș fi în locul deranjaților revoltați, jur dacă nu mi s-ar părea o idee interesantă să-mi fac un blog deștept și inventiv unde aș putea să desfășor tot ce am eu chef pentru a-mi elabora și eu un pic un scriitură intelectuală complexele de superioritate și autosuficiența!
Hahahah! Și uite așa m-aș distra eu singurel în fiecare zi, împletind cuvinte ironice și inteligente la adresa oricui aș simți nevoia să-i trântesc o replică acidă..! Tot astfel nici n-aș mai fi obligat să citesc texte aride și fără esență, unde fraierii desfășoară aberații terne și nonsensuri și subiecte de rahat!

Viața este simplă, doar noi o complicăm!😊


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Eclipsă totală de Inimă

Poate vă mai amintiţi acea stare plăcută în care adormi ca un copil, atunci când asculţi o poveste…Când spuneam poveşti fiului meu, eu începeam povestea, şi uşor, uşor, îl ghidam s-o continue el, să-şi pună imaginaţia la joacă, aşa că nu mai conta care adormea primul…Important era că povestea nu se sfârşea niciodată…(a propos, l-am visat azi-noapte coborând din cer ca înger şi apoi transformat în copilul meu drag de 4-5 ani, fugind spre mine şi eu spre el, ca să ne îmbrăţişăm … )

Am o poveste. Dar v-o spun în loc de ”bună dimineaţa” ! Ca o continuare la cântecul ce m-a inspirat…(‘’Total eclipse of the heart’’ )

Eram prin clasa a X-a. La câteva ore de limba şi literatura română, profesoara ( Minodora o chema ) a dat câteva note de 9 şi 10 la câteva eleve, printre care şi eu. N-a observat decât într-un târziu, că era aceeaşi ”compunere”, pe care o citiseră rând pe rând, în zile diferite, fetele, colegele… Compunerea o făcusem eu, dar colegele care nu-şi făcuseră tema acasă, mă rugau în pauze să le-o dau şi lor. Nu mai contează detaliile, nici nu-mi amintesc despre ce era vorba, îmi amintesc doar că am pus mult suflet în acea compunere.

Atunci am realizat ce sentiment plăcut poţi avea datorită iubirii. Da. Iubirea e prezentă, chiar dacă o ”citeşte” altcineva…

Aseară am avut din nou o bucurie de acest gen. Câştigasem un concurs de poezie, iar o prietenă m-a sunat şi spunea pe un ton absolut convingător: ”Rodi, aşa de tare mă bucur pentru tine, de parcă eu aş fi tu ! ”

La fel şi eu mă bucur nespus când citesc poveştile frumoase de dragoste pe care ni le spune de exemplu Alice Năstase Buciuta, despre cupluri de vedete care trăiesc pur şi simplu în iubire, fermecător de simplu , fermecător de… trăit ! Mă simt ca şi cum le-aş trăi eu, chiar dacă nu-s vedetă…

Mă bucur la fel de mult când prietenele mele revarsă din priviri câte o nouă iubire…Sau prietenii mei, care deşi nu au vreun statut celebru, iubesc atât de frumos femeile de lângă/departe de ei, încât le-aş da nota 10, de-aş fi ”Minodora” ! Sau nota 9…

Mi s-a spus la un moment dat că sunt un pic cam ciudăţică… ”Cum adică, dacă eu plec cu o altă femeie, de ce mă laşi să plec, de ce nu vii după mine să mă iei înapoi? De ce nu lupţi pentru mine? ” Şi răspund: ”Uite-aşa , pentru că merită şi altă femeie să se bucure de iubirea pe care o simt eu. E iubire , nu-i concurs! „…

Cam asta ar fi scurta mea poveste pentru voi, acum în prag de o nouă zi.

Adică, mult discutata iubire , n-are cum să te întristeze ( ei, da-ţi voie să fii trist uneori, dar nu foarte tare… ) dacă trece pe la tine, apoi merge la altcineva…Ea există în continuare, doar că devine atât de mare în timp ce se răspândeşte, încât te poţi simţi eclipsat, ceea ce nu înseamnă că nu mai exişti, ci că faci parte din ea…E ca o matematică a universului, ca un calcul precis, o logică uneori greu de înţeles, dar atât de …divină !

Bună dimineaţa ! Povestea o puteţi continua voi !

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Portocale şi doi ochi negri

La parterul blocului meu era un magazin alimentar cu autoservire: lapte, pâine, ouă, făină, fel de fel de alte produse. Orice în afară de portocalele. Portocalele veneau cu o maşină specială, în lădiţe, învelite să nu se lovească, şi se descărcau cu grijă, se numărau, se sortau, se cântăreau, se puneau în pungi, un kilogram într-o pungă, şi se vindeau la uşa din spate, niciodată în magazin.

Noi, copiii, eram responsabili cu aprovizionarea: pândeam maşina, ceream bani şi sacoşă de la părinţi şi ne aşezam la rând, frumos, aliniaţi, unul în spatele celuilalt, cu multe ore înainte de apariţia portocalelor. Prima jumătate de coadă era formată din noi, apoi urmau vecinii fără serviciu, în concediu, pensionarii şi care mai era în trecere prin cartier şi întreba „ce se dă aici?”.

Ne aşezam la rând şi ne plictiseam rapid aşa că, lăsam pe unul dintre noi responsabil cu păstarea ordinii iar ceilalţi ne jucam prin jur, fără să pierdem din ochi nici rândul, nici intrarea pe unde apărea maşina. Cel care renunţa la joacă avea bonus, o portocală de la fiecare. Era foarte important să nu pierdem rândul, pentru că, pe lângă faptul că fiecare dintre noi nu putea cumpăra decât maxim două kilograme, portocalele erau în cantitate insuficientă pentru a ajunge tuturor celor care doreau să cumpere.

Cineva anunţa: „vine, maşina”! Lăsam joacă şi alte ocupaţii şi apăream care de pe unde iar firişorul de rând format din şefii cozii se tripla rapid. Cât se descărcau lădiţele, rândul se forma între maşină şi perete. După ce pleca maşina, ne adunam toţi buluc în faţa uşilor închise şi rândul se dubla din nou. O dată am avut curiozitatea să mă uit de sus, de la geam: am văzut o mulţime de capete mari, mici, blonde, brune, albe şi roşcate, cu păr sau fără păr, amestecate cu sacoşe de toate culorile care fluturau printre capete şi mâini care ţineau strâns tare, bănuţii. Pleca mâna cu sacoşa şi bănuţii şi se-ntorcea tot mâna aia cu sacoşa plină cu kilogramul de portocale. Apoi ieşea capul din rând, pleca şi-n locul lui apărea alt cap, altă mână şi altă sacoşă. Şi tot aşa.

Dacă cineva vroia o cantitate de portocale mai mare decât kilogramul permis, avea nevoie de încă o persoană să stea la rând. Eu o chemam pe Cristina şi ceream vânzătoarei:

  • Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Cristina!

Mai lăsam 10-12 oameni să cumpere, apoi săteam lângă Cristina şi ea proceda exact la fel:

  • Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Magda!

Luam portocalele, ieşeam din rând, ne aşezam pe bordură în faţa blocului, le curăţam şi le

mâncam: una mie, una ţie. Acasă ajungeam cu restul.

Pe Cristina am cunoscut-o la noua şcoală, după ce familia mea s-a mutat dintr-un oraş în

altul şi familia ei dintr-un cartier în altul. Apoi, am aflat că locuim în acelaşi cartier, ea la blocul de alături. Încet, încet am început să venim împreună de la şcoală, apoi să plecăm împreună la şcoală, pe urmă să mâncăm împreună, să ne jucăm împreună, să dormim împreună şi, în final să le facem cam pe toate împreună. Mi-era tare dragă! O fată subţirică, înaltă, liniştită, muncitoare, cu voce blândă, părul lung , negru şi doi ochi negri, imenşi. Mereu cu uniforma apretată pentru că la şcoala primară aveam obligatoriu şorţuleţ alb, pănglicuţă albă de prins părul şi batistuţă, scria foarte frumos şi avea nişte caiete impecabile. Veneam de la şcoală fie printre blocuri, pe traseu scurt, fie pe traseul lung, pe trotuarul din stânga străzii principale. Ea vroia printre blocuri, eu vroiam pe partea cealaltă şi traseul era în fiecare zi motiv de negociere: hai pe-acolo! ba pe acolo! ieri am fost pe dincolo! Odată, atât am insistat să mergem pe unde vroiam eu, că s-a supărat şi m-a tras de codiţe. În ziua aceea am mers pe trasee diferite şi a doua zi dimineaţă la fel. Ne-am văzut la şcoală. M-am aşezat în bancă, a venit şi ea şi a început ora. În pauză i-am luat caietul de dictare de care era atât de mândră şi i-am mâzgâlit cu pixul roşu toată tema. Stăteam şi mă uitam la caiet: alb, albastru, roşu. Atât vedeam: foaia, scrisul ei frumos înclinat spre dreapta, cu toate literele aşezate una câte una de parcă erau desenate nu scrise şi mâzgâlelile mele roşii. Am luat caietul, l-am închis şi l-am ascuns în ghiozdan. Ne-am împăcat şi, după ore, am plecat împreună acasă.

M-am oprit la garaje şi am scos caietul din ghiozdan şi i l-am arătat:

  • Uite ce-am făcut!
  • Cât mă poţi enerva!

Se uita la mine şi nu spunea nimic aşa că am spus eu:

  • Poţi să mă tragi de codiţe! Sau îţi scriu eu tema!
  • Tu? Tu scrii cu picioarele! Lasă că o scriu eu.

Ea plângea că i-am murdărit caietul, eu plângeam că plângea ea şi râdeam amândouă

printre lacrimi.

  • Vrei să fim prietene?

N-am primit răspunsul nici până azi dar de fiecare dată când ne revedem e ca şi cum

am fi stat împreună, ieri, la rând la portocale.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Un tramvai numit dorință1 reader now

” Abia mă întorsesem din armată.
Aşteptam în staţia de tramvai; în fața mea o femeie mi-a atras atenţia în mod deosebit, stătea cu spatele la mine, nu avea de unde să ştie că o privesc, avea forme frumoase şi se îmbraca cu gust.
Iată!! vine tramvaiul meu dar renunţ să mă urc..de ce? Nici ea nu urcă, aşa că mi-am zis, să mai stau, să mă mai bucur puţin de imaginea ei.

Vine un alt tramvai, avea alt număr nu era cel care îmi trebuia, dar nici ea nu urcă…. „aşteaptă pe cineva zic!”..vine tramvaiul meu şi mă îndrept spre el să urc cu gândul să arunc o privire spre ea să-i văd chipul, dar în urmă mea urcă şi ea.

„- De ce mă urmăreşt?” îi zic.
„- Tu mă urmăreşti!” vine răspunsul.

Mergem vreo cinci staţii şi trebuie să cobor. În urma mea coboară şi ea; … ajunşi pe trotuar mă ia de mâna fără să. zică nimic. eram
Eram vrăjit! Mă supuneam total unei femei cu vreo 4-5 ani mai mare ca mine..
Cum mergeam aşa de mână, se porneşte o ploaie de vară cu furtună şi stropi mari. Am rupt-o la fugă spreo destinaţie necunoscută, am intrat pe o străduţă lăturalnică şi apoi am intrat într-o curte, ceva foarte familiar ei, căci câinele din curte nu a scos nici un lătrat…pătrunşi în casă, uzi până la piele ea m-a lăsat singur şi a plecat să facă un ceai. Eu nu mă trezisem încă şi aşa cum stăteam în picioare priveam în jur.
Exista acolo o blibliotecă, unde se aflau multe discuri cu muzică; îndrăznesc să iau unul la întâmplare şi pornesc picupul.

Am uitat să vă zic, ceaiul era servit deja şi ea scuzându-se, se duse să facă un duș, iar muzica ce o auzeam, aveam să aflu mai târziu că era:

„W.A.MOZART – EINE KLEINE NACHTMUSIK”.

Pe sunetele acestei muzici, apare înfăşurată doar într-un prosop uriaş..era superbă sau eu eram vrăjit totalmente.
Abia atunci şi-a dat ea seama că eu sunt ud. M-a dezbrăcat până la piele şi eu nu am putut să ripostez apoi m-a şters cu prosopul în care înfăşurată..amuțisem complet!
Era prima dată când aveam să cunosc o femeie de care îmi era frică, dar de fapt nici eu nu mai ştiu ce îmi era făcea..ori ce voia cu mine..! Cert e că nici nu puteam sau nu voiam?? să fac nimic.”

Acea femeie mi-a imprimat în suflet dragostea pentru femei.
La plecare mi-a spus așa:
„Să nu pătrunzi niciodată în budoarul unei femei izbind uşa de perete!! Și să nu uiți niciodată ce s-a petrecut între noi!! Dar nici nu mai veni niciodată aici că vei regreta!”
Și aşa am făcut!!
De câte ori trec prin Galaţi evit strada aceea!!
Au trecut 37 de ani de-atunci.”

Ionel Ciobanu


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Soție-amantă?!? Sau și amantă?1 reader now

E plin târgul de vechituri și nouăciuni prin feisbuc, de tot felu’ de articolașe pe tema asta – de parcă ar putea’o epuiza cândva, cineva vreodat’- unele chiar haioase, majoritatea inepte și în esență borâtive!
Toate bat fieru’ cum că femeia tre’ să fie curvă mai pe stradă, masterchef , că tot e moda, mai prin pat și doamnă în bucătărie..! Sau, mă rog, ceva variațiuni pe-această temă!

Eh!! Și-uite așa, în acest mod, n-ar mai exista amantele!..iar nevestele ar fi fericite!

Ne… ne…ne..! Zic eu! Păi au încercat și alții istoria amantlâcului, e veche de când lumea..! Alte societăți ale Orientului- apropiat ori mijlociu, depărtat sau foarte extrem, alegeți căci aveți de unde- au cochetat cu toții virtuțiile poligamiei!! Șiii??

Nțț!! Nu s-a generalizat, experiment parțial reușit! Căci dacă reușea poligamia, ar fi fost asemenea creionului cu bilă..!!
Pixul!! Asemenea telefonului mobil șamd..!

Dar chiar așa, de ce doar poligamie și nu și poliandrie?///nu sciu…că bărbatul …. ar fi din coasta lu’ Adam, și nu din sânul lu’ madam, Doamne ferește!! ..că na! femeile sunt mai puține..!!

Și pentru că tot aduserăm vorba.. ați observat că în marea lor majoritate, femeile de succes, cu afacerile lor de top, verry well dressed(casual or fancy) sunt niște cyborgi reci, perfecți, în care nici vibratorul cu cinci viteze sincronizate + plus una ”marche arierre!) refuză să lucreze, de indignare!!!!!!????
Oare amărâta aia, cu doi copii mucioși de mână și înc-un plod în burtă, cu părul tot mirosind a ceapă de la chiftele prăjite gătite în ulei încins, oare ea, mai poate fi tantrică?? Într-un sublim tandem cu mirificul ei partener de viață, alcoolic învederat și beneficiar al ajutorului minim garantat?!

Ori nefericitu’ ăla, corporatist, încotoșmănat în costum mai spre-Armani la 37 de grade, transpirând ca un porcușor de Guineea, ar mai putea presta ca în Dirty Dancing sau asemenea unui actor de xxxl movies??!!
Offf!! Că daaaa..!! Pe post de recuzită, de exeplu, pe-un post de lampadar!!!!!!
Deci, concluzie..ce vreau eu a vă spune?!
Neveste, dragilor, rămâneți neveste!! Și nu vă urâți voi semenele, pe-alea de le ziceți voi „amantele”!!!!!
Amante, frumoaselor, rămâneți amante!! Doar amante..!!..N-o să dureze mai mult dacă vă încăpățânați să deveniți soția amantului vostru!!
O să vă înlocuiască el apoi cu alta(alte)…amante!!!!!!
Bărbați, puternicilor, nu fiți măgărești!!! Nu voi a jigni ființa nobilă ce e măgarul!!!)…
Fiți generoși..!!..Și iubiți…femeile!!!!!

Autor, Dr Soul


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.