Dragul meu,
De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu noi. E vina mea? E vina ta? E vina noastră? Oarecum mi-am dat un răspuns, nu ştiu dacă e şi cel real…Cred că e vina amândurora.
Nu cred că într-o relaţie poate să fie doar unul vinovat.
E adevărat că poate unul e într-o mai mare măsură, dar vina o poartă amândoi.
Aşa că m-am împăcat cu ideea că e şi vina mea, la fel cum e şi vina ta pentru că această relaţie nu mai funcţionează.
Deşi spun greşit că nu mai funcţionează. Ea funcţionează, dar din inerţie, merge mai departe fără vreo satisfacţie prea mare, cel puţin din partea mea. Merge pentru că nu avem niciunul curajul (probabil) să facem pasul următor sau, poate, pentru tine e în regulă aşa cum e.
La un moment dat am încercat să îţi explic cât de frumos şi de clar am putut că nu sunt fericită, iar răspunsul tău a venit clar şi direct: „EU SUNT!” Poate nu percepem la fel noţiunea de fericire.
Poate pe tie te fac fericit lucrurile care pe mine mă fac nefericită.
Oare e egoism la mijloc? Oare eşti egoist şi nu îţi pasă de sentimentele şi trăirile mele sau eu sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la fericirea mea?
Dragul meu, aş vrea să cred că în toţi anii ăştia ai ajuns să mă cunoşti şi ştii că n-am nevoie de lucruri măreţe pentru a fi fericită.
N-am nevoie de bani, cadouri, gesturi mari!
Am nevoie doar de atenţie, iubire şi să mă strângi în braţe! E prea mult? Îţi cer prea mult? Pare-se că da, atâta timp cât îţi scriu această scrisoare.
Ştii, de multe ori am adormit plângând, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună pentru tine, că nu îţi ofer tot ceea ce ai nevoie!..că, de fapt, e vina mea că tu eşti aşa cum eşti şi te comporţi aşa indiferent (din punctul meu de vedere).
Dar ştii ceva? Nu, nu este vina mea!
Este vina ta și-atât!
Eu ţi-am oferit TOT ce am avut mai bun!!..şi nu o spun că un reproş!!!!
Ţi-am dat ani din viaţa mea, ţi-am pus sufletul meu pe tavă; am acceptat toate lucrurile rele, pe care sunt convinsă, le ştii şi tu prea bine!
Am trecut peste toate şi nu pentru că nu aş fi avut încotro, ci pentru că te iubeam şi pentru că am vrut să fie bine.
Da, te iubeam şi te iubesc şi acum, dar am ajuns la concluzia că iubirea nu e totul.
Ştiu, cred în continuare, că şi tu mă iubeşti deşi niciodată nu mi-ai spus răspicat „TE IUBESC!”.
De fiecare dată „declaraţia” a venit că urmare a „te iubesc-ului” meu, iar răspunsul tău era destuo de sec: „şi eu!”.
Serios? Şi tu? Şi tu ce? Şi tu vrei o maşină bună? Şi tu vrei bani mai mulţi? Şi tu vrei un job mai bun? ŞI tu CE?
E atât de greu să spui „TE IUBESC”?
Probabil că da…altfel ai fi spus-o până acum. Mereu am crezut că declararea unui sentiment porneşte din suflet, nu automat.
Mai ştii că tu ai fost primul din viaţa mea căruia i-am spus „Te iubesc!”?
Probabil că nici nu mai contează…
Îţi scriu nu pentru că n-aş putea să îţi spun în faţă, uitându-mă în ochii tăi, toate aceste lucruri.
Îţi scriu pentru că de multe ori ţi-am spus aceste lucruri şi nu am văzut nicio schimbare. Cred că în sufletul meu sper că vei reuşi să „digeri” mai bine o scrisoare decât o discuţie.
Cred că a fost ceea ce ne-a lipsit foarte tare în toţi aceşti ani: COMUNICAREA! Am vorbit, dar niciodată nu am comunicat…
Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun….De ce ne-am distanţat atât de tare? De ce îţi place să mă laşi să mă chinui singură? Cum poţi să stai fără să vorbeşti cu mine? Cum poţi sta liniştit fără să ai idee ce fac sau unde sunt? Cum poţi fi atât de nepăsător? De ce ai secrete faţă de mine? De ce nu îţi faci planuri CU mine? Cum îţi vezi viitorul? Sunt întrebări la care nu ştiu dacă voi primi un răspuns.
În mintea mea răspunsurile sunt date.
Sunt date de atitudinea ta indiferentă sau aparent indiferentă..! Nici nu mai știu!
Oare mă iubeşti cu adevărat? M-ai iubit vreodată? Dacă da, unde a dispărut iubirea noastră? Unde a dispărut pasiunea aia fabuloasă de la început?
Nu te mai atrag? Nu mai sunt suficient (de bună) pentru tine?
Ştiu că nu sunt perfectă, nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar…am încercat din răsputeri să îţi fiu soţie, prietenă, iubită, amantă, menajeră, mama copilului tău…Am încercat să fiu de toate!
Asta deşi…şi eu am un job; şi eu am nevoile mele; şi eu am nevoie să plâng pe un umăr dincând în când; şi eu am nevoie de TINE, în toate formele posibile! De ce mereu au fost alţii mai importanţi ca mine?
De ce nu am fost niciodată o prioritate pentru tine? De ce nu vorbeşti cu mine?
Ştii, în timp ce scriam, îmi imaginam reacţia ta. Şi mă gândeam cum ai zâmbi tu când ai citi toate aceste rânduri.
Şi cum ai zice că sunt nebună şi gândesc prea mult.
Da, poate gândesc prea mult pentru că am timp să gândesc şi să despic firul într-o sută.
Poate dacă ţi-ai face timp să vorbeşti cu mine sincer, nu ar mai fi nevoie să îmi fac scenarii în cap.
Plus că vorbele nu mai contează pentru mine. Au contat în toţi aceşti ani.
Acum am nevoie de fapte! De fapte, dragul meu, nu de vorbe!
În final vreau să îţi mulţumesc pentru tot!
Pentru toate momentele frumoase (pentru că am avut şi momente minunate, pe care le păstrez în suflet).
Dar mai ales pentru cea mai de preţ comoară pe care mi-ai dăruit-o: COPILUL NOSTRU!
Pentru toate bunele şi relele îţi mulţumesc!
Toate întâmplările din viaţa mea sunt o lecţie; m-au călit; am învăţat multe în aceşti ani cât ai fost soţul meu.
Şi, în ciuda tuturor nemulţumirilor pe care le trăiesc şi le simt zi de zi, continui să te iubesc aşa cum, probabil şi tu, în felul tău, atât de diferit de al meu, mă iubeşti încă!
Îţi mulţumesc!
A ta..
Pe Bianca Lutea o gasiti aici.
