Autor: Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Stresul de a le avea pe toate

Suntem o nație de stresați și cred că ne și place. Stresați de a avea cel mai mai performant telefon, cea mai de lux mașină, cel mai bine văzut și plătit job, cea mai luxoasă casă, cel mai sexy bărbat sau cea mai uluitoare femeie, iar dacă bifăm și cei mai frumoși copii, gata, am dat check la toate ambițiile care ne dau ”valoare” în societate.

Când suntem copii o simplă și banală jucărie ne aduce cel mai sincer zâmbet pe buze iar în drumul spre maturitate și continuarea lui, uităm că nu toate aceste bife ne aduc acea sinceritate din copilărie. Ne încăpățânăm să ajungem pe cele mai înalte culmi ale falsului succes și odată ajunși acolo, constatăm că o înjurătură sau un claxon de la volanul mașinii de lux ne aduce o mare împlinire sufletească, sau că suntem complet ușurați când punem toată vina în cârca profesorilor pentru nereușitele copilului sau a comportamentului deviant de la școală. Știu, sună complet aiurea, dar asta e realitatea cu care mă confrunt eu zi de zi.

În goana noastră nebună dinspre nicăieri spre nu-știu-unde, uităm de ce este cel mai important. De noi. Iar faptul că ne încăierăm în trafic în loc să oprim și să ajutăm un bătrân sau invalid să treacă strada arată de fapt cota de stres din noi. La fel și când urlăm la profesori că progenitura din dotare nu are magnifica notă 10 pe linie, pentru a putea demonstra societății că suntem mândrii posesori al unui geniu. Iar cel mai patetic grad de stres e dat de numărul etichetelor vestimentare la vedere din cadrul vreunei sindrofii, fiindcă doar așa putem arăta motivul pentru care am participat.

De-aia tânjim după copilul din noi de 1 Iunie și doar atunci, de-aia suntem veșnic nemulțumiți, de-aia ne dorim când Luna, când Soarele  de pe cer, fiindcă suntem stresați. Stresați de a le avea pe toate.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Iubire virtuală sau reală?

Trăim din ce în ce mai mult în mediul virtual şi asta ne mănâncă mai tot timpul. Aş vrea să spun că glumesc dar din ce în ce mai multă lume conştient sau nu, suferind de singurătate sau nu, petrece destul de mult timp în virtual. Iar de aici nu mai e decât un pas foarte mic până a cunoaşte „sufletul pereche”.

Din spatele unui profil real sau fals, apare Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana şi cum în virtual poţi fi exact cine vrei tu să fii, proiecţiile aşteptărilor refulate vreme îndelungată se revarsă ca un torent din cornul abundenţei. Imaginare, desigur.
Deja el/ea e întruchiparea tuturor dorinţelor tale, consideri că a dat norocul peste tine sau tu ai călcat direct în el acum vreo trei zile, mintea a luat-o razna, la fel şi pulsul. Şi poate n-ar fi rău să mai visăm din când în când cu ochii închişi, dar raţiunea în astfel de cazuri trebuie să primeze.
Nu ai cum să iubeşti pe cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată, nu l-ai privit în ochi sau nu l-ai atins, măcar într-un simplu şi banal salut. Da, ştiu, ai făcut un lac sub tine privind minute în şir cele mai perfecte poze, te-ai extaziat în faţa lor sau a vorbelor meşteşugite. Realul te trezeşte din visare mai brutal decât o găleată cu apă rece în cap. Şi totuşi se întâmplă. Poveşti reale sau de-a dreptul halucinante apar la tot pasul, citesc despre ele mai mereu.
Cred că singurătatea e foarte apăsătoare iar noi, oamenii, suntem făcuţi să respirăm bucuria, fericirea, necazurile şi tristeţile prin doi. Cine nu crede asta, se minte. Cu toţii, fără excepţie, ne dorim iubire, s-o dăruim şi s-o primim.
Dar nu virtualul este soluţia. N-a fost şi nici nu va fi vreodată. Da, poate fi o rampă ca doi oameni să se întâlnească, dar de aici şi până la a dezvolta adevărate obsesii sau drame e cale lungă. Oameni dragi, treziţi-vă! Fiindcă dacă nu faceţi asta la timp, dezamăgirea va fi mare. Iar lecţia primită s-ar putea să nu vă placă.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Iubesc bărbatul misogin1 reader now

Iubesc viața, soarele, cafeaua și bărbatul misogin. Ei da, ăsta din urmă e o specie aparte, pe cale de înmulțire, care n-are altfel cum decât să-mi stârnească tot interesul.

E imposibil să nu dau peste cel puțin unul în viața de zi cu zi, și cum a deschis gura să-și elibereze eticheta, eu cum, hop, deja m-am amorezat. Instantaneu. Păi asemenea calitate, care nu o vezi din prima, n-are cum să treacă neobservată. Este atât de incitantă încât deja mă gândesc ce strategii de marketing sau învăluire să aplic să fac rost de numărul lui de telefon. Păsările rare trebuie ținute în colivie, nu lăsate așa, libere pe ștrasse.

De fapt, cât de picată-n bretonul ce nu-l am să fiu, încât să nu simt fâlfâiri de aripi în stomac? La întâlnirea cu astfel de… specimene? Hai, să nu muriți de curiozitate, vă explic.

Prima mea reacție când mă întâlnesc cu ei, misoginii, este să râd. N-am altfel cum. Nu știu ce-o gândi în momentul ăla, da’ pana mea, remarcile lor sunt atât de ravisante încât nu merită efortul ca piticii mei, de altfel, cam năbădăioși, să-i pun la treabă să fabrice o replică pe măsură. Sau inteligentă. Pentru asta, am destule persoane în viața mea care să-i solicite. Și care să merite să-i muncească cu folos.
Și cum Charlie Chaplin ne sfătuiește să râdem, altfel ziua respectivă e cam pierdută, eu zic că are dreptate. Dacă n-am motive, apare el, bărbatul ideal misogin.

Fiindcă dacă el îmi stârnește râsete involuntare cum spanac să nu-l iubesc? Cum să nu cad pe spate când îmi spune așa vorbe de duh? Mai greu e când stau pe scaun, dar mă ajută fâlfâielile din stomac.

Și-apăi viața e cam scurtă, de ce să nu râdem și să iubim? Să iubim să râdem?


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Neuronul bărbatului

E adevărat că bărbații sunt pragmatici, sau mă rog, o parte din ei, că se orientează mai bine în spațiu, că nu le trebuie o scurtă narațiune cu introducere, cuprins și încheiere, ca să priceapă ce a vrut să spună o femeie, da’ zău dacă pot să înțeleg eu cu câțiva din neuronii mei rămași nealiniați de fetele mele și alte nimicuri, ce rotițe se mișcă în sens invers de îi apucă vrednicia în cele mai nepotrivite momente.

Seara, când îți ies ochii din cap de foame și te răstești în ordine aleatoare la masă, aragaz sau frigider, pe el, bărbatul cel cu mintea-n cap și nu în nori, îl apucă desfundatul chiuvetei, că na, nu mai curge precum cascada Niagara și cred că după o zi de muncă, lui chiar nu-i mai surâde o bere, un meci sau film bun la tv. Nu, deloc, că lui i-a rămas ștanțat undeva pe creier că acum vreo două-circa-și-ceva-luni în urmă i-ai menționat apăsat din buze, că parcă ți se pare că nesuferita de chiuvetă dă semne de aroganță față de stăpâna casei.

Și parcă n-ar fi mare scofală, dacă nu ai vrea să mănânci cina cam într-o oră. Până una alta îi înjuri  lauzi spiritul întreprinzător în timp ce-ți setezi gps-ul stomacal să evite bucătaria din motive de sens interzis și aglomerație maximă.

Știu, te uiți la el ca la luceafăr, mulțumești întregii galaxii pentru norocul ce-a dat peste tine, așa needucând nefăcând nimic, în momentul în care schimbă prize sau becuri în toată casa iar tu te relaxezi gătind două feluri de mâncare. Sau stai la o şuetă ca între fete cu fierul de călcat și hainele cărora le spui ”tu, prima, că ești urgență”, ”hai și tu că n-ai cute, falduri, volănașe, ciucurași”, iar tu, tu… ”tu du-te naibii, n-am nevoie de tine până săptămâna viitoare”.

Bine, săptămâna viitoare s-ar putea să fie peste două zile, da’ ce contează, parcă n-ai chef de spus atâtea baliverne la șueta ta. Iar fierul de călcat o fi el tare ca fierul da’ n-are limbă să-ți dea replică. Iar monologurile sunt chiar plictisitoare.

La fel de tare băloșești la el, la imaginea aia sexy, cu el dansând senzual prin casă, cu fundu-n sus, atent la toate scamele de pe covor în timp ce aspiră, la… (cum flori de tei o putea?) opt dimineața, când neuronul lui principal a hotărât că ăla e momentul perfect al zilei pentru a face asta. Al tău era perfect de… somn. Erai în starea aia de vis, de cea mai dulce parte a somnului şi deodată îți vine să-ți tragi tot arsenalul de perne din dotare peste urechi. Pilota e deja istorie. Da’ tu îl apreciezi, maxim, că doar o treime și aia pe cale de dispariție din suflarea feminină are parte de așa noroc.

Și da, cazi în genunchi sau extaz și te minunezi de așa bărbat cooperant, când face cumpărături și în loc de un kilogram de roșii îți aduce zece, că poate te-o plezni cheful de făcut bulion, sau balsamul de păr e tot șampon, doar toate arată la fel, cine mai stă să citească eticheta, sau a uitat cu desăvârșire să cumpere apă plată deși îi menționezi de trei zile că berea totuși nu ține de sete, cel puțin nu ție.

Da, funcționează perfect mintea lor sclipitoare, mai ales neuronul ăla aparte, lucru care te bucură nemaipomenit de tare, mai ales că Mama Natură nu te-a înzestrat și pe tine cu el.

PS: textul e un pamflet, tratați-l ca atare!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Bătrână și bună!

Îmi plac foarte tare bătrânii. Să ne-nţelegem, în categoria asta intră toată suflarea de peste 70 ani. Ce e sub, se consideră încă „verde”.

Îmi plac bătrânii plini de viaţă, cu zâmbetul pe buze, şugubeţi şi puşi pe şotii. Bătrânii care au o vastă experienţă de viaţă, care au îndurat lipsuri şi umilinţe dar care au ştiut să treacă peste toate păstrându-şi optimismul. Din păcate, văd destul de rar astfel de oameni.

Întâmplarea face ca o astfel de bătrână să mă viziteze la serviciu. O scanez de sus în jos şi invers şi devin pervers de invidioasă. Da, pe o bătrână!! Ţeapănă rău. Avea părul frumos coafat, prins într-un coc discret, nişte cercei eleganţi dar nu ostentativi, i-aş fi purtat şi eu o tură. Un ruj discret, o urmă de fard, totul cu gust. Manichiură perfectă. De la gât în jos era… scoasă din cutie. Aaa, poșetă asortată. Eu deja îmi plângeam de milă, ştiindu-mă cum am plecat de acasă. În timp ce făceam asta în gând, ea probabil văzându-mi moaca mea cam dezamăgită, rezultat al gândurilor mele, intră în vorbă cu mine.

Aflu povestea vieţii ei, ce probleme a avut, mai are încă, cum a învăţat să se descurce, să înveţe lucruri noi şi cum marea ei problemă actuală e să-şi convingă vecinii de la bloc, unde locuieşte, să o lase pe ea să zugrăvească scara blocului, ultimul zugrav adus fiind un dezastru. O privesc siderată. Cred că glumeşte. Ea să zugrăvească???

Nu glumea, era perfect serioasă şi tind să cred că se pricepea. Mă rog, părea convingătoare.
Îşi varsă of-ul dintr-o răsuflare:

Ai naibii hodorogi şi hoaşte, nu vor ei să mă lase pe mine, să le arăt eu ce bine ştiu să dau cu bidineaua, că am zugrăvit mamă la viaţa mea, casa lu’ mama, casa lu’ soacră-mea şi a lu’ fecioru’, da’ numa’ de două ori, că nu m-a mai lăsat nor-mea! Sunt bună să ştii, mă pricep!

Da, era bună rău, pusese monopol pe atenția mea. Printre alte abilităţi practice îmi enumerase croitoria şi brodatul în etamină.

Curiozitatea mă împinge s-o întreb câţi ani are, cam cu juma’ de gură, prea avea vână în ea şi în vorbă, arăta după mine cam la vreo 60 de ani.

Draga mamii, DOAR ce-am împlinit 84 de ani, da’ la anu’ vreau tort şi să vină și nepriceputu’ ăla de la patru! Habar n-are să țină în mână trafaletu’!

N-am mai reținut restul discuției, mintea mea era blocată ca la bingo, pe numărul 84.
84?!?!?!?

Doamne, bună rău mai e femeia asta!!!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Jump, jump!

Cum ziua de luni nu e preferata mea din săptămână, mai ales acum, cu trecerea la ora de vară, de-abia așteptam să ajung acasă. Să trec la haine de scandal, să-mi fac un moț în vârful capului, să mănânc apoi să mă relaxez cu un film sau o carte.

Vaiii, da’ ce planuri mărețe, chiar de luni! Jumate din ele le-am făcut, adică hainele de casă, moțul și farfuria cu mâncare aburindă pe masă. Dau să bag prima înghițitură în gură când buburuza mare…

– Mami, trebuie să mă duci la kangoo jumps!
-Păi nu la ora 7?
–Nu, la 6.

Na, ora de vară, mintea-n crengi, mesajul primit cu harta și punctul roșu – sala de vorbito–hlizito kangoo jumps, cheful meu maxim de a bate orașul într-o zonă nu prea cunoscută mie, toate astea nu aveau tangențiabilitate cu planul meu măreț. Da’ arunc o privire languroasă farfuriei, o asigur că nu scapă de mine așa ușor, trag niște jeanși pe mine, moțul stă bine unde stă, fundu-n mașină și sper să am abilitatea lui Capitain Jean-Luc Picard cu al lui „engage” de a ajunge unde trebuie. Da’ unde trebuie?

A, da, la sala de transpirat pe bani fitness, undeva la Cuca Măcăii. Că io habar n-aveam că poate exista în zona aia așa ceva. Degeaba aveam eu vreo alte cinci-șase astfel de săli în drumul meu, mult mai aproape de casă, asta era cu moț (geamăn cu al meu din cap) căci aici se adunau și colegele ei. Iar eu ca o mamă ce nu iese din cuvântul fiică-mii, că doar atât îmi trebuie, mi-am înghițit saliva și m-am executat.

Ajunsă în zonă am început și eu să jump-jump. Că nu găseam locul de pierdut vremea al fiică-mii. Jump la stânga, jump la dreapta, jump o bordură, jump peste niște claxoane binemeritate, aproape jump și-o oglindă retrovizoare cu a ei mașină lăsată strategic pe marginea drumului, poate-poate o înlocui-o cineva. Numai sărituri artistice am făcut, doar-doar oi ajunge la timp. Cea mai elastică a fost când am săritnimerit în mijlocul unei străzi cu sens unic, o singură bandă de acces. Da, prea mă miram eu că toate mașinile erau parcate cu botul doar spre nord. De ce oare?

Deznodământul? Când m-am hotărât să mă las păgubașă, mațele mele să nu mai urle iar piticii mei transpirați de la atâta jump-jump să ia o pauză, îmi iese în cale măreața clădire. Parchez victorioasă în față și mă uit la ceas.

Mda, era bine să fi fost încă ora de iarnă. Ajunsesem la jumătatea orei de zbânțuială. Data viitoare măcar știu exact traseul. Adică cel puțin așa cred, pentru că seamănă perfect cu cel al unei femei aflată într-un hypermarket. Din care știe perfect că trebuie să ia doar unt dar îi trebuie o oră să facă asta. Cel puțin.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Cinci minute de reverie

 Mă duc să-mi iau buburuza mare de la şcoală, ca un părinte responsabil ce sunt şi am grijă să fiu deja la poarta şcolii înainte de a termina ea orele de curs.
Și uite-mă în mașină, cu gândurile aiurea, așteptând ca ea să apară. Privesc pe geam, mă uit la cer, mă uit la verdele copacilor, apoi ați ghicit, mă uit la zarva din curtea școlii, copii, profesori, părinți.
Reveria mi se termină brusc când realizez că ceea ce văd nu prea corespunde cu realitatea. Realitatea care mi-ar fi plăcut mie s-o văd. Confund o profesoară cu o elevă, un elev cu un bodyguard, un părinte cu directorul, o elevă cu o mămică. Și nu pentru că aș cunoaște toată suflarea din școală ci din simplu motiv că siluetele și vestimentația sunt exact pe dos. Și nu, nu visez, am dormit bine, cafeaua mi-am băut-o, nu mă mănâncă ochii și nu port ochelari. Încă.
Da’ parcă nimic nu e cum ar trebui să fie. Uniformele sunt de mult istorie, doar cravata e cea care face diferența, singura care e obligatorie. La băieți și la profesori cred că totuși freza o face. La fete, doar mărimea tocurilor. La unele din ele. Și accesoriu cel mai important, ghiozdanul. Pardon, poșeta.
Cam toți elevii ies cu telefoanele mobile în mână. Da, știu, toți au urgențe, pisica e în inaniție, tableta trebuie pusă la încărcat, televizorul și computerul trebuie musai să fie deschise când ajung ei acasă. Regula aia că nu au voie cu ele la școală e doar pe hârtie și citită ca o rugăciune sau o incantație inutilă ședintă de ședintă. În momentul acela cam pe toți părinții îi trășnește fulgerul furtunii inexistente de afară și rămân fără auz.
Mai constat ceva. Cam toate telefoanele au colțurile rotunjite. Cred că e ultimul model făcut special pentru copii ca să nu-și spargă dinții sau să-și zgârie fața când le tot flutură prin zona capului. Ergonomice, desigur. Și da, expoziția de mașini de lux, toate așteptând acești copii, nu are absolut nicio legătură. Revelația asta o am zi de zi. Dar nu am sesizat-o, deși e evidentă. Ea apare în doar cinci minute de așteptare, nu mai mult.
La sfârșit îmi trage și-un picior în fund. Așa, pentru demaraj rapid. Clădirea școlii e foarte veche. Tencuiala cade. Are ceva termopane. Știu că are două clase de cursuri amplasate la demisol, cu extrem de puțină lumină naturală, spre deloc. Știu, pentru că într-una din ele a învățat și fiică-mea un an întreg.
Dar astea sunt detalii minore, nu? Ca de altfel și cele de mai sus.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Concediul nu e bun!

Serios că nu e bun, te scoate după orbită, îți pierzi direcția, te îmbată de nu te vezi, parcă nu ești tu ăla din el, se termină subit de repede și tragicul abia începe. Că deh, cu binele ne obișnuim al naibii de repede, când intrăm în programul zilnic parcă ne-a călcat trenu’. E, parcă. A trecut cu viteza personalului peste fiecare fibră din mușchi, dar mai ales din creier.

Concediul ăsta de care mă ”plâng” eu este cel plecat/fugit de acasă. Dacă e petrecut acasă, îți cam dorești să începi serviciul mai repede. Fac excepție cei care sunt într-un concediu continuu.

Așadar, nici nu m-am obișnuit repede cu ideea de relaxare și vise cu povești cu inorogi sau norișori pufoși, că m-am și trezit acasă. Și nu mi s-a părut deloc ciudat când zâmbeam tâmp la toată lumea, când mi-am uitat telefonul, de două ori, acasă, când fiică-mea mare îmi zice de trei ori ora la care trebuie s-o iau de la școală și eu, evident, mă duc prea devreme și când încurc zilele lucrătoare, duminică e în fiecare zi.

Și-am mai făcut ceva. Am trecut pe roșu, am stat pe verde, i-am zâmbit unui pieton în timp ce aproape îl călcam, am uitat că ciorba din frigider are mai mult de-o săptămână, noroc că încă mai am nas bun, mă uitam ca bolânda la coșul de rufe care dădea pe-afară ca un popcorn supărat, știam perfect că era gol când am plecat.

Efectele benefice ale concediului sunt incomensurabile, având în vedere că cei din jur au motive suficiente de a se hlizi de nivelul tău de relaxare. Că nu există îndoială că n-ai fi relaxat, se vede, în exemplele de mai sus.

Cu toate astea, eu tot mi-l doresc. Măcar o dată la trei luni. Dar deja fabulez. Sau… cine știe?


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Fie boierul cât de mic, după amiază doarme-un pic!

Sau bea un pic. Nu contează rima, orice numai să fie de relaxare. Măcar două ore. Pentru mine era suficient. Se presupune că weekendul este creat pentru odihnă și relaxare. Pe mine, de vreo două încoace, m-a sărit definiția asta.

Duminica trecută, de exemplu, mi s-a făcut o poftă așa de mare de dormit sau lenevit măcar două ore, încât m-am trezit de dimineață numai cu gândul la asta. Adică mă eficientizez bine cu drumurile și treburile din ziua respectivă iar la ora trei după amiază zic gata, pas, vreau să-i fac o declarație patului.

Ți-ai găsit. Am uitat să le zic membrilor familiei, prietenilor, cunoscuților, etc, să dau la ziar că vreau să dorm, prin urmare nicio muscă nu mai are drept de zbor pe durata somnului meu.

După cinci minute de gata, hai că-ncep să visez, buburuza mică face un salt acrobatic în mijlocul patului, îmi bagă efectiv un deget în ochi ca o bebeluşă buburuză ce e și mă lasă fără replică:

Ce faci, dormi? 

Neehhh, caut purici în pat și rudele lor apropiate! produce mintea mea imediat o replică dar moare subit în fașă. N-am cum să-i spun așa ceva. Că nu mai scap. Cu explicaţiile. Eu totuși vreau să dorm. Țin ochii strâns închiși, poate pricepe să mă lase în pace.

Apare și cea mare. Se culcușește lângă mine, îmi pune o mână pe față, mă mângâie, poate voi reacționa în vreun fel și când cred că o să scap, mi-o trântește:

Știi că ai riduri? Și ai și nişte pistrui. De ce ți-au apărut?

Că te păzeam ca disperata vara la plajă, să nu înghiți vreun strop de apă sărată! Și pă tine te ungeam cu un kil de cremă iar eu posedam cel mai roșu nas. Și s-a dus dracu’ fengșuiu’ meu cu tot cu somn!! gândește iar mintea mea pe care o felicit că  nu a comandat gurii să și grăiască.

Pierd un pic vremea cu ele, le explic calm că eu vreau să DORM, ele pleacă și reușesc să mă gândesc la floricele, unicorni și alte bazaconii aducătoare de stare de zen pentru al meu somn.

Ațipesc. Uraa! Mulțumesc Cerului pentru minunea care durează doar două secunde căci începe să-mi vibreze telefonul la cap.

Pardon, lângă cap, pe noptieră. Degeaba l-am dat pe mute dacă am uitat să-l dezactivez și din dans. Vorbesc la telefon, chiar trebuia și nu regret, încerc să-mi adun gândurile de pe coclauri și să le aliniez ca pe planete pentru a-mi duce la bun sfârșit lucrarea Domnului mea.

Printr-o minune reușesc iar să adorm. Da’ nici de data asta mai mult de cinsprezece minute că mă strigă soțul, convins că eu nu am avut cum să adorm așa instant. Greșit. Ie-te că reușisem. Pentru el mintea mea n-a mai produs nimic. A apucat să se relaxase puțin.

Deschid un ochi. Time’s up!! Trecuseră exact două ore de când stăteam în pat, între vis și realitate.

Ce atâta somn? Ce atâta boierie?


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Fiică-mea crește, eu ”întineresc”…

Fiică-mea crește, eu ”întineresc”

Ca să vezi, fiică-mea crește, eu mă băbesc. Dar zău dacă-mi pare rău când o văd pe ea cum îmi zâmbește cu gropițele moștenite de la mine, și-mi zic în gând că o treabă bună tot am făcut și eu. De fapt, două. Pe ea și soră-sa mai mică. Îmi pare rău și m-apucă plânsul când mă uit în oglindă, da’ asta e cu totul altă poveste.

Mi-aduc aminte de boțul cu ochi aproape negri, ce-mi trimitea săgeți direct în inimă, atunci când m-am trezit cu ea în brațe. Și mă gândeam că habar n-aveam cu ce se mănâncă cel mai mișto job din lume. Ne-am învățat una pe alta. Încă ne mai învățăm.

Prima febră, prima vomitătură, primul dinte, primul pas, primul cuvânt…. astea sunt bine fixate pe scoarța inimii. Primul banchet, clasa a IV a, prima coafură mai altfel, prima lacrimă ștearsă pe furiș… Ei bine, am ajuns și la magica vârstă de 13 ani. Aia când hormonii încep s-o ia razna, firele mele albe încep să se-ndesească, răbdarea mea să afle că există noi și noi praguri de atins, ce să mai… partea ”funny” a vieții începe să se contureze cu pași rapizi.

Am început să programez ieșiri în oraș, discuții cu părinții interminabile, să învăț să tastez pe telefon cu viteză amețitoare în timp ce conduc, eheiii, numai și numai noutăți. Când dorește să rămână peste noapte la o colegă, pentru un ”party in pijamas” nu vreți să știți câte scheme logice fac și stabilesc detalii peste detalii.

Iar ea tot crește, crește….

Ieri. Zi normală. Îmi dă mesaj că mai întârzie puțin, se duce după școală cu o colegă să mănânce o prăjitură. Ok, dar încep cu o logoree de taste cum, ce, unde, cât. Nici nu se odihnesc bine degețelele mele că primesc un nou mesaj.

”În seara asta dorm la Luana, ne ia mama ei, mâine mă duce tatăl ei la școală”

Fără punct. Punctul era deja transformat într-o infinitate de puncte la mine-n cap. Scotoceam de zor în fișierele creierului meu deja obosit dacă o știu pe Luana, pe părinții ei, unde stă, fișa medicală, tot, tot. Când ai doi copii, mai încurci părinții, copiii, școlile (da, da, râdeți pe saturate), orele de sfârșit de program. Prea multe informații de ținut minte pentru bietul meu creieraș care e în priză non-stop.

Constat că nu știu cine e Luana, pe maică-sa nu o cunosc, pe taică-su nici n-am auzit de el, de locuit habar n-aveam dacă-n orașul ăsta sau în vreunu’ din aria țării, adică blank total. Și până să se refacă sinapsele mele după avalanșa de gânduri, primesc al treilea mesaj, la fel de dezinvolt ca și celelalte.

”În zece minute vin acasă, să-mi pregătești bagajul de noapte și proiectul pe care-l prezint mâine la școală”

Tot fără punct. La mine deja nu mai e loc de niciun semn de punctuație, le-am epuizat pe toate în timp record. Noroc că stau bine cu inima. Încă.

Deznodământul? Am reușit să împac varza, capra, soțul caprei și mama colegei.

Morala? Tocmai ce-am constatat că trebuie să mă vopsesc mai des.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.