Etichetă: Scrie pe Pitch Me

O femeie tânără iese pe poartă

O femeie tânără iese pe poartă

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Scrisoare către El

Dragul meu,

De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu noi. E vina mea? E vina ta? E vina noastră? Oarecum mi-am dat un răspuns, nu ştiu dacă e şi cel real…Cred că e vina amândurora.
Nu cred că într-o relaţie poate să fie doar unul vinovat.
E adevărat că poate unul e într-o mai mare măsură, dar vina o poartă amândoi.
Aşa că m-am împăcat cu ideea că e şi vina mea, la fel cum e şi vina ta pentru că această relaţie nu mai funcţionează.

Deşi spun greşit că nu mai funcţionează. Ea funcţionează, dar din inerţie, merge mai departe fără vreo satisfacţie prea mare, cel puţin din partea mea. Merge pentru că nu avem niciunul curajul (probabil) să facem pasul următor sau, poate, pentru tine e în regulă aşa cum e.

La un moment dat am încercat să îţi explic cât de frumos şi de clar am putut că nu sunt fericită, iar răspunsul tău a venit clar şi direct: „EU SUNT!” Poate nu percepem la fel noţiunea de fericire.
Poate pe tie te fac fericit lucrurile care pe mine mă fac nefericită.
Oare e egoism la mijloc? Oare eşti egoist şi nu îţi pasă de sentimentele şi trăirile mele sau eu sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la fericirea mea?

Dragul meu, aş vrea să cred că în toţi anii ăştia ai ajuns să mă cunoşti şi ştii că n-am nevoie de lucruri măreţe pentru a fi fericită.
N-am nevoie de bani, cadouri, gesturi mari!
Am nevoie doar de atenţie, iubire şi să mă strângi în braţe! E prea mult? Îţi cer prea mult? Pare-se că da, atâta timp cât îţi scriu această scrisoare.

Ştii, de multe ori am adormit plângând, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună pentru tine, că nu îţi ofer tot ceea ce ai nevoie!..că, de fapt, e vina mea că tu eşti aşa cum eşti şi te comporţi aşa indiferent (din punctul meu de vedere).
Dar ştii ceva? Nu, nu este vina mea!
Este vina ta și-atât!

Eu ţi-am oferit TOT ce am avut mai bun!!..şi nu o spun că un reproş!!!!
Ţi-am dat ani din viaţa mea, ţi-am pus sufletul meu pe tavă; am acceptat toate lucrurile rele, pe care sunt convinsă, le ştii şi tu prea bine!
Am trecut peste toate şi nu pentru că nu aş fi avut încotro, ci pentru că te iubeam şi pentru că am vrut să fie bine.

Da, te iubeam şi te iubesc şi acum, dar am ajuns la concluzia că iubirea nu e totul.
Ştiu, cred în continuare, că şi tu mă iubeşti deşi niciodată nu mi-ai spus răspicat „TE IUBESC!”.

De fiecare dată „declaraţia” a venit că urmare a „te iubesc-ului” meu, iar răspunsul tău era destuo de sec: „şi eu!”.

Serios? Şi tu? Şi tu ce? Şi tu vrei o maşină bună? Şi tu vrei bani mai mulţi? Şi tu vrei un job mai bun? ŞI tu CE?
E atât de greu să spui „TE IUBESC”?
Probabil că da…altfel ai fi spus-o până acum. Mereu am crezut că declararea unui sentiment porneşte din suflet, nu automat.
Mai ştii că tu ai fost primul din viaţa mea căruia i-am spus „Te iubesc!”?
Probabil că nici nu mai contează…

Îţi scriu nu pentru că n-aş putea să îţi spun în faţă, uitându-mă în ochii tăi, toate aceste lucruri.
Îţi scriu pentru că de multe ori ţi-am spus aceste lucruri şi nu am văzut nicio schimbare. Cred că în sufletul meu sper că vei reuşi să „digeri” mai bine o scrisoare decât o discuţie.

Cred că a fost ceea ce ne-a lipsit foarte tare în toţi aceşti ani: COMUNICAREA! Am vorbit, dar niciodată nu am comunicat…

Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun….De ce ne-am distanţat atât de tare? De ce îţi place să mă laşi să mă chinui singură? Cum poţi să stai fără să vorbeşti cu mine? Cum poţi sta liniştit fără să ai idee ce fac sau unde sunt? Cum poţi fi atât de nepăsător? De ce ai secrete faţă de mine? De ce nu îţi faci planuri CU mine? Cum îţi vezi viitorul? Sunt întrebări la care nu ştiu dacă voi primi un răspuns.
În mintea mea răspunsurile sunt date.
Sunt date de atitudinea ta indiferentă sau aparent indiferentă..! Nici nu mai știu!

Oare mă iubeşti cu adevărat? M-ai iubit vreodată? Dacă da, unde a dispărut iubirea noastră? Unde a dispărut pasiunea aia fabuloasă de la început?
Nu te mai atrag? Nu mai sunt suficient (de bună) pentru tine?

Ştiu că nu sunt perfectă, nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar…am încercat din răsputeri să îţi fiu soţie, prietenă, iubită, amantă, menajeră, mama copilului tău…Am încercat să fiu de toate!
Asta deşi…şi eu am un job; şi eu am nevoile mele; şi eu am nevoie să plâng pe un umăr dincând în când; şi eu am nevoie de TINE, în toate formele posibile! De ce mereu au fost alţii mai importanţi ca mine?
De ce nu am fost niciodată o prioritate pentru tine? De ce nu vorbeşti cu mine?

Ştii, în timp ce scriam, îmi imaginam reacţia ta. Şi mă gândeam cum ai zâmbi tu când ai citi toate aceste rânduri.
Şi cum ai zice că sunt nebună şi gândesc prea mult.
Da, poate gândesc prea mult pentru că am timp să gândesc şi să despic firul într-o sută.
Poate dacă ţi-ai face timp să vorbeşti cu mine sincer, nu ar mai fi nevoie să îmi fac scenarii în cap.
Plus că vorbele nu mai contează pentru mine. Au contat în toţi aceşti ani.

Acum am nevoie de fapte! De fapte, dragul meu, nu de vorbe!

În final vreau să îţi mulţumesc pentru tot!
Pentru toate momentele frumoase (pentru că am avut şi momente minunate, pe care le păstrez în suflet).
Dar mai ales pentru cea mai de preţ comoară pe care mi-ai dăruit-o: COPILUL NOSTRU!
Pentru toate bunele şi relele îţi mulţumesc!

Toate întâmplările din viaţa mea sunt o lecţie; m-au călit; am învăţat multe în aceşti ani cât ai fost soţul meu.
Şi, în ciuda tuturor nemulţumirilor pe care le trăiesc şi le simt zi de zi, continui să te iubesc aşa cum, probabil şi tu, în felul tău, atât de diferit de al meu, mă iubeşti încă!

Îţi mulţumesc!

A ta..

Pe Bianca Lutea o gasiti aici. 

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Mă uit la poza ta..

„Privesc la poza ta. Ochii tăi frumoşi mă rănesc enorm de mult. Chipul tău senin îmi umbreşte sufletul cu dureri şi lacrimi de dor. Mă arde şi mă tăvălesc în propriul meu întuneric şi cenuşă când ştiu că tu nu mă vrei şi că ai pe altcineva în inima ta. Nopţile le pierd cu gândul la tine şi plâng răpus de singurătate şi dispreţ faţă de mine. Nu mai am puterea să mă ridic. Stau jos în vulcanul durerii şi al dorului de mângâieri, de sărutări şi de iubire.

Stelele cu slaba lor lumină îmi atrag atenţia că mai pot doar să visez la tine.
Nimeni şi nimic nu-mi va lua dreptul de a visa şi de a asculta muzica ta. Melodiile tale mă fac să plutesc spre o lume unde tu mă doreşti şi unde suntem împreună.
Luna şi ea cu lumina ei aurie şi palidă, îmi luminează chipul brăzdat de lacrimi. Oftez. Cu privirea spre cer strig numele tău ce s-a întipărit în inima mea. Dar tu nu mă auzi. Timpul parcă stă în loc pentru mine când este noapte şi frumos afară; mai ales când e senin.
Mi-aş dori să stau în braţele tale alintându-mă uşor de tine. Ţi-aş săruta buzele şi aş tremura de fericire. Cu tine aş alerga afară şi am chicoti amândoi ca doi copii.
Serile le-aş pierde cu tine prin parc şi locuri pustii. Cu tine, împreună, aş trece prin tot feluri de aventuri şi trăiri unice.
Atunci sufletul meu nu s-ar mai simţi singur. Ci purtat pe valuri şi fericire.
Noaptea am asculta amândoi tăcuţi un concert îndepărtat de greieri, acompaniaţi de broscoii cu experienţă la cântat. Iar mai târziu te-aş asculta pe tine live cum îmi cânţi mie plutind amândoi pe muzica ta. Într-un final m-ai lua în braţe şi ai fugi cu mine spre casă, râzând copios. Ajunşi în casă tu şi eu c-un singur gând să ne repezim spre dormitor sărutandu-ne din fugă. În pat, dezbrăcaţi, mi-ai atinge trupul uşor cu degetele tale masculine şi frumoase, vibrându-mă din cap până-n picioare.
M-ai săruta pe gât şi m-ai face să scot câteva gemete de extaz.
Iar într-un final am face dragoste savurând fiecare clipă petrecută împreună.
Cât mi-aş dori o asemenea soartă…!!.. Ce frumos ar fi fost să strâng un ,,buchet imens” de amintiri petrecute cu tine şi să le pun în glastra sufletului meu, ţinându-le veşnic vii cu lacrimi de fericire.
Dar din păcate glastra sufletului meu este ocupată cu ,,amintiri artificiale” ce nu le pot simţi şi nici nu le-am putut trăi vreodată.
Plâng şi nu mi-e uşor. În sufletul meu bate ,,vântul singurătăţii” măturând frunzele aurii ale timpului pierdut în tristeţe şi speranţe deşarte. Nu am putere să ajung la tine. Nu am curaj să-ţi cer vreodată să mă cauţi. Nu am nesimţirea să te forţez ca tu să mă iubeşti. Nu am tupeu să te fac să-ţi doreşti să mă cunoşti.
Nu mai am lacrimi să plâng după tine. Sunt istovit şi lovit de durere. Doar imaginaţiile îmi mai anesteziază sufletul de atâta patimă şi foc.
Cât voi mai trăi cu asemenea chin în sufletul meu? Nu am puterea să trec mai departe peste orice greu ieşit în calea mea. Asta este viaţa mea. O luptă cu mine fără victorie.
Voi visa să mă plimb cu tine şi să trăiesc alături de tine până la sfârşitul vieţii mele.

Te sărut,
al tău Costin”

Autor: Constantin Andronic


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Soție-amantă?!? Sau și amantă?

E plin târgul de vechituri și nouăciuni prin feisbuc, de tot felu’ de articolașe pe tema asta – de parcă ar putea’o epuiza cândva, cineva vreodat’- unele chiar haioase, majoritatea inepte și în esență borâtive!
Toate bat fieru’ cum că femeia tre’ să fie curvă mai pe stradă, masterchef , că tot e moda, mai prin pat și doamnă în bucătărie..! Sau, mă rog, ceva variațiuni pe-această temă!

Eh!! Și-uite așa, în acest mod, n-ar mai exista amantele!..iar nevestele ar fi fericite!

Ne… ne…ne..! Zic eu! Păi au încercat și alții istoria amantlâcului, e veche de când lumea..! Alte societăți ale Orientului- apropiat ori mijlociu, depărtat sau foarte extrem, alegeți căci aveți de unde- au cochetat cu toții virtuțiile poligamiei!! Șiii??

Nțț!! Nu s-a generalizat, experiment parțial reușit! Căci dacă reușea poligamia, ar fi fost asemenea creionului cu bilă..!!
Pixul!! Asemenea telefonului mobil șamd..!

Dar chiar așa, de ce doar poligamie și nu și poliandrie?///nu sciu…că bărbatul …. ar fi din coasta lu’ Adam, și nu din sânul lu’ madam, Doamne ferește!! ..că na! femeile sunt mai puține..!!

Și pentru că tot aduserăm vorba.. ați observat că în marea lor majoritate, femeile de succes, cu afacerile lor de top, verry well dressed(casual or fancy) sunt niște cyborgi reci, perfecți, în care nici vibratorul cu cinci viteze sincronizate + plus una ”marche arierre!) refuză să lucreze, de indignare!!!!!!????
Oare amărâta aia, cu doi copii mucioși de mână și înc-un plod în burtă, cu părul tot mirosind a ceapă de la chiftele prăjite gătite în ulei încins, oare ea, mai poate fi tantrică?? Într-un sublim tandem cu mirificul ei partener de viață, alcoolic învederat și beneficiar al ajutorului minim garantat?!

Ori nefericitu’ ăla, corporatist, încotoșmănat în costum mai spre-Armani la 37 de grade, transpirând ca un porcușor de Guineea, ar mai putea presta ca în Dirty Dancing sau asemenea unui actor de xxxl movies??!!
Offf!! Că daaaa..!! Pe post de recuzită, de exeplu, pe-un post de lampadar!!!!!!
Deci, concluzie..ce vreau eu a vă spune?!
Neveste, dragilor, rămâneți neveste!! Și nu vă urâți voi semenele, pe-alea de le ziceți voi „amantele”!!!!!
Amante, frumoaselor, rămâneți amante!! Doar amante..!!..N-o să dureze mai mult dacă vă încăpățânați să deveniți soția amantului vostru!!
O să vă înlocuiască el apoi cu alta(alte)…amante!!!!!!
Bărbați, puternicilor, nu fiți măgărești!!! Nu voi a jigni ființa nobilă ce e măgarul!!!)…
Fiți generoși..!!..Și iubiți…femeile!!!!!

Autor, Dr Soul


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.