De la o vreme încoace îmi doresc să am parte de zile mai liniștite, mi-e dor de zilele normale și simple care se petrec liniștit una după alta, fără tulburări, care chiar se derulează într-un mod asemănător și pot să am un program care îmi bucură inima și sunt în acord cu vremea de afară și reușesc să mă împac cu mine însămi, fără să mă laud sau să mă cert din prea multe motive posibile.
Sunt una din acele persoane, pe care, atunci când e serioasă și îngândurată, multă lume o întreabă de ce e supărată, chiar și dintre prietenii mai apropiați, pentru că fața mea arborează o mină deosebit de tristă și îngândurată când nu sunt pe deplin lămurită de ceva și tot ce răzbate în afară este această nemulțumire proprie … și am observat că mulți oameni percep această expresie facială ca pe un afront personal și unii chiar se feresc să mai intre în vorbă cu mine sau să mă privească în ochi…, mult timp m-a deranjat această reacție dar am considerat că este problema lor, a celor care nu reușesc să mă înțeleagă dincolo de vorbele mele mute sau de limbajul meu nonverbal, și nu a mea, cea care se simte permanent nemulțumită… Am mai crezut că tristețea mea derivă și din faptul că nu mă simt specială, unică și de neînlocuit, iar această unicitate și mod special și prețios de a fi, mă gândeam eu, s-ar materializa brusc în mine prin cuvintele apreciative și cu multă admirație rostite de cineva important dar mai ales de familie…, știu că zâmbiți cu compasiune…, între timp am învățat și eu că unicitatea este un dat care nu depinde de părerea altora, că avem libertatea extraordinară de a ne crea propriul rai și propriul iad prin fapte (cum acționăm), cum ascultăm și cum vorbim. Omul poartă în sine ambele potențialități și pe care dintre acestea le actualizează depinde doar de deciziile sale și nu de condițiile exterioare în care se află, sau de cum se comportă unii sau alții față de el.
Un renumit neurolog si psihiatru spune că ființa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină, ceea ce el devine este ceea ce el a făcut din sine însuși. Omul nu există pur și simplu, ci întotdeauna va decide cum va fi existența lui, ce anume va deveni el în clipa următoare, omul este capabil să schimbe în mai bine lumea, dacă acest lucru este posibil, și totodată este capabil să se schimbe pe sine însuși în bine, dacă este nevoie.
Nu am să vă spun că m-am vindecat complet de tristețe (convalescența e lungă), cred însă că devenim mai buni și ne putem însenina viața când apreciem pe cel apropiat (și pe noi înșine) chiar și pentru calități infime, decât să ne luăm la rost pentru orice gest și orice imperfecțiune vizibilă…, adică ce motive ar mai fi să rămâi trist și îngândurat când știi că ești apreciat și iubit așa cum ești ?? (Nu este o întrebare retorică și m-aș bucura să primesc un răspuns).
… De asta zic că mă bucur când am zile liniștite și pline de sens, în care pot să iubesc, să cred, să sper și să iert după pofta inimii și când pot să percep fărâma de divinitate ce-o purtăm și prin care ni se dă șansa la eternitate…
Ceea ce vă doresc și vouă!
29 Aprilie
Editha
Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.
