Nu am reuşit să înţeleg oamenii care ştiu cel mai bine să definească nevăzutul, intangibilul.
Lumea în care trăim este atât de încă neînţeleasă, acum poate chiar mai mult decât în trecut, mai ales că avem ştiinţa la picioare, care pare că ştie chiar mai mult decât noi, deşi considerăm că e creaţia noastră, când de fapt noi săpăm la infrastructura ei.
Şi pentru că nu o înţelegem, ne avântăm în alt necunoscut pe care putem să îl modelăm după cum simţim sau avem nevoie pentru a nu ne pierde cu firea, fiind ferm convinşi că dacă s-ar întâmpla nu ne-ar mai găsi nimeni, spiritualitatea.

Vrem nu vrem, conştienţi sau adormiţi, interesaţi sau ignoranţi, cert e că trăim într-un spaţiu plin de tensiuni şi conflicte între evaluările morale pe diferite nivele de conştiinţă. Sunt poate prea multe grupuri care vin cu lacune culturale şi educaţionale grave şi care au mari şanse de a modifica structuri de alte grupuri.

Dacă e bine sau nu, nu îmi asum, oricum nu cred că ar conta.

Învăţăturile noastre cu privire la iubire spre exemplu, au fost sărăcăcioase, am fost privaţi de ceea ce înseamnă iubirea supremă, iubirea de partener, iubirea de cuplu. Am fost tocaţi doar cu iubirea de aproape care ciuntea inima în loc să o hrănească, să îi dea viaţă, să producă mai mult decât copii. Cu timpul şi deschiderea către alte lumi, percepţiile noastre s-au schimbat, s-au deschis, unele s-au dezvoltat prin trial and error, altele din contră..; şi odată cu ele şi vieţile au luat altă amploare şi un alt nivel de conştiinţă.
Nu toţi din păcate am înţeles aceleaşi lucruri, uneori nici măcar trăind aceleaşi lucruri, cred că undeva din nevoia subconştientă de a fi mereu diferiți şi de prea puţine ori mai buni.

Traseul nostru de a descoperi ceea ce e iubirea, după dogme seculare, prin trăirile, eşecurile, experienţele sexuale, compromisurile, obligaţiile care au venit odată cu ele, a fost diferit, pentru că aşa cum am spus, fiecare a căutat şi a încercat pe drumul său.
Într-un final intermediar, toate experienţele s-au întâlnit într-o piaţă a căutătorilor, fiecare venind cu bagaje grele, cu răni emoţionale, răni psihice, familii destrămate, orgolii explodate, personalităţi subţiate, amaruri şi alte acreli. Toată această experienţă cumulată s-a adăugat prin transfer memoriei colective de unde aceştia au plecat. Practic s-a infestat şi gândirea şi simţirea colectivă pe câteva generaţii.
Alţi temerari, au început să caute metode de curăţare, aparent individuale, ajungând la concluzia că e nevoie de vindecare a ceea ce a fost doar încercare&eşec. S-a ajuns la chackre, la yoga, la buddha, osho sau alţi guru specializaţi în ceea ce mulţi consideră enlightment şi dezvoltare personală.
Dar nu s-a ajuns la esenţă, la unde s-a greşit, ce nu înţelegem, ce nu facem bine, de ce instinctul ne spune ceva şi noi facem altceva, de ce instinctul nu ne spune nimic, de ce aşteptăm, de ce ne grăbim…

Iubirea e ca o formă de democraţie, lucrează cu own free will şi liberul arbitru. Ne dă libertatea de a ne defini în parte în frame-ul unei relaţii sau al societăţii în care trăim, chiar dacă suntem diferiţi sau perfect aliniaţi cu majoritatea, ba chiar ne lasă să ne redefinim în relaţia/societatea în care ne dorim să trăim.
Ceea ce nu am priceput sau poate nu ni s-a zis şi nici nu ne-am învrednicit să căutăm, este că democraţia, în cea mai bună formă a sa, conţine şi cele mai antidemocratice elemente, iar cea mai bună atitudine este de departe să ne plângem sau să contestăm și să depunem toate eforturile pentru a înţelege.
Pentru că doar prin folosirea contribuitorilor pozitivi şi eliminarea elementelor negative se poate păstra dinamica şi esenţa democratică a ceea ce suntem, ca indivizi sau ca societate.

Dilema constă în demonstrarea modului în care prejudecata fără înţelegere operează în acoperirea conflictelor interioare şi esenţiale, în minţile celor care produc aceste preconcepţii ce se perpetuează.

Problema intervine însă la nivel de percepţie a ceea ce este pozitiv, negativ şi … decepţie. Cred că îţi vine cel puţin un exemplu în minte al celor care au picat conştienţi sau nu, testul timpului.
Care s-au minţit pe ei înşişi, care au trădat relaţii/prietenii, care au manipulat într-un mod urât situaţii şi…lista poate continua la nivelul fiecăruia de conştiinţă, când te-ai prins de fapt că fluturaşii nu înseamnă iubire, o dată, de două ori, de 5 ori… că încrederea înseamnă mai mult decât împărţirea timpului la evenimente şi cumetrii, sau că realitatea ta a luat un alt drum.
Asta nu înseamnă că nu poţi să fii responsabil faţă de celălalt.
Imaturitatea colectivă cu privire la acest subiect în loc să forţeze graniţele subdezvoltării, le deformează.
Astfel că fiecare încearcă să iasă cât mai bine şi dacă se poate celălalt să iasă cât mai rău. Şi fiecare poartă şi transferă mai departe acest bagaj emoţional, bagaj care este dat cu spray-ul gândirii pozitive şi vindecării afective prin diverse tehnici, de ne iese kundalini prin nări şi osho prin urechi.

Mă întrebam dacă nu cumva neutralitatea unor emoţii şi valori ar putea să fie o soluţie temporară pentru problema colectivă. Pentru că nu există un exemplu mai bun de confuzie şi oportunism ce se varsă’ efectiv din aceste asumpţii, între ceea ce zvâcneşte din ‘iubirea practică’ şi forma ei idealistă.
E mai uşor să trăim cu formatul pozitiv, îmbrăcând realitatea într-un pret-a-porte în care ne prefacem cu tărie că și credem ori că suntem în ţinută perfectă, programând subcoștient vină pentru orice gând negativ, deşi poate, uneori, realist, întrucât nu ştim să gestionăm dilema şi nici nu vrem responsabilitatea eşecului.
Conflictele interioare macină, pentru că oricât de mult ne-am strădui să impunem o realitate, senzorii subconstienti, instinctul sau chiar bunul simț intră în conflict cu falsa dorinţă, teama, iubirea, pasiunea.. etc.

Tema de reconciliere a moralităţii care ne face să fim strâmbi în relaţii şi în societate în general şi pe termen lung, dar şi a neînţelegerilor la care ajungem mai devreme sau mai târziu cu noi înşine sau cu alţii, e probabil o funcţie de filosofie, artă, psihanaliză, ştiinţă socială, poate chiar psihiatrie în unele cazuri.

Problema raţiunii însă, acest punct orb al minţii noastre, unde în iluzoriul fiecăruia iubirea ţipă după minte şi mintea după inimă ,ca un joc de artificii, făcând că la întâlnirea lor să iasă implozii, explozii şi alte pirotehnii, continuă să atârne, pentru că sunt prea mulţi pierduţi în labirintul cunoaşterii încât majoritatea preferă fantezia ca o sursă de iluminare îmbrăcată în cuvinte multe şi răspunsuri vagi, adică doar manevre stilizate de reprezentare ale unui cerc vicios.

Nu sunt convinsă că am găsit răspunsul a ceea ce e iubirea, dar dacă Einstein are dreptate şi iubirea e o forţă universală, poate că ar trebui să îi dăm mai multă atenţie, poate că avem nevoie de acei poli care să creeze centrii magnetici, energetici, umani, pozitivi, care ştiu ce să rejecteze, poate că nu e vorba de leadership şi teorii inspiraţionale sau cursuri de dezvoltare personală care ne spun ce vrem să auzim, ci ne dau ceea ce avem nevoie să înţelegem, pentru a ieşi din umbra trecutului şi încâlceala raţiunii.

M.K.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-XN