Categorie: Blog

Toți avem momentele noastre de tristețe, fiecare dintre noi am trecut prin experiențe proprii care ne-au marcat și nu întotdeauna bucuros, cu toții avem în viață oră cu deznădejde, clipă suferindă, zi cu întuneric.

Aici ne plângem, lăcrimăm intens, trăim emoții confuze și povestim neliniști, pentru ca la final să găsim împreună granița dintre tunet si netunet, parafrazând-o pe Ana Blandiana.

Îți poți alătura și tu aici un gând, un sfat, o întâmplare, o poveste. Nu trebuie decât să scrii pe adresa redacției, iar de acolo nu mai ai decât un..pas. E simplu, nu-i așa?!

Te-mbrățișez cu drag, soare-n suflet și în gând!!

*de prin viață adunate, înțelesuri despre iubire, nimicuri despre lucruri importante, întâmplări petrecute în pauza de prânz.

Scrisoare

 

EU NU POT FI TU, AŞA CUM NICI TU NU POŢI FI EU!

(scrisoare cu voce tare, fragment… rog unele excepţii să nu şi-o asume)

„Permite-mi să spun NU, pentru că am acest drept, fără prea multe explicaţii…!
Nu pot accepta „ofertele” tale, în condiţiile trasate de tine…
Nu sunt dispusă să mă las forţată, presată, prefer să intru de la bun început în defensivă şi să renunţ.
Prefer să fiu săracă lipită pământului decât să fiu dominată, ţinută “sub papuc”, “din scurt”…!!.. măcar sunt demnă şi cu capul sus…Sunt destul de matură pentru aşa ceva, nu crezi?

Eu sunt Eu. Tu eşti Tu. Eu nu pot fi Tu, aşa cum nici Tu nu poţi fi Eu.

Ar însemna să renunţ la mine, la personalitatea mea, caracterul meu… și mi-a fost atât de dor de mine…!!
Nu mai pot fi schimbată. Nu mă poţi schimba.
Eventual da, cu altă….
Dacă nu sunt acceptată aşa cum sunt, asta e. Dumnezeu cu mila!
Nu poţi impune presupusei persoanei iubite să…să…să…etc…
Da, scriu, şi voi mai scrie… ceea ce simt… unde, când, şi cum mă taie capul, găsind inspiraţie în absolut orice: fumul de ţigară, natură, iubiri, pasiuni, copii, doruri, suferinţe, oameni…
Da, sunt rece, par insensibilă, iremediabilă…şi ce dacă?? Unii dintre voi m-aţi făcut să fiu aşa. Sună cam feminist, nu-i aşa? Ştiu, nu sunteţi cu toţii la fel…fiecare pădure îşi are uscăturile ei, dar mai are şi puţină verdeaţă…
Asta nu înseamnă că sunt slabă. Dimpotrivă, am fost prea puternică de prea multă vreme, de prea multe ori… Şi mai pot…încă mai rezist…!!
Mult!

Da, fumez. Şi-mi place să fumez. Ador cafeaua mea de dimineaţă…cu o ţigară-două mentolate pe lângă.
Da, am tabieturile mele personale care nu includ pe nimeni, în afară de mine.
Nu am nevoie să fiu acum educată despre cum să fiu femeie puternică.
Da, am cercul, anturajul meu unde sunt mă simt în zona mea de confort, fără să fiu judecată, fără să fiu înţeleasă greşit.
Da, am devenit orgolioasă şi nu mai sunt dispusă pentru anumite compromisuri.
Comunicarea e una, compromisul e alta.
Viaţă m-a învăţat multe lecţii în ultimii ani, fără să mă întrebe doar m-a supus testelor. Mi-a dat note de laudă sau de trecere şi mi-a făcut o medie.
Până acum am trecut, chiar dacă nu am trecut cu brio.
Tu ştii bine semnificaţia numelui meu: pace, linişte sufletească.
Asta nu înseamnă că pot fi uşor manevrată.
Deocamdată asta e conjunctura.
Da, sunt independentă, refuz să mi se impună cum să mă comport sau ce să fac, ce să vorbesc, cum să mă-mbrac, în schimbul a ceva „material”.
Dacă vreau să fac ceva, o fac cu bună ştiinţă; de drag, de bunăvoie, şi nesilită de nimeni.

Pentru că…

Când iubeşti, nu impui.
Când iubeşti, nu eşti dur.
Când iubeşti, accepţi.
Când iubeşti, înţelegi şi susţii; sau măcar încerci.
Urăsc să fiu luată tare, nu suport duritatea, agresivitatea, posesivitatea.
Nu sunt câştigată la loto, nici un obiect ce poate fi cumpărat.
Sufletul meu nu e de vânzare.
Pentru mine NU înseamnă NU. Şi ieri, şi azi, şi mâine.
Din punctul meu de vedere, a fi puternic nu înseamnă să ai mulţi bani, funcţie înaltă sau averi, ci să ai puterea de a spune Nu în anumite situaţii, de a le face faţă, de a avea demnitate chiar și în ciuda sărăciei lucii.
Nu alerg după avuţii materiale, mă mulţumesc cu puţinul ce îl am, tocmai pentru că niciodată nu am ştiut ce înseamnă să ai mult.
Şi asta m-a făcut Om.
Nu vreau să-ţi rănesc orgoliul de bărbat, sunt doar sinceră şi mândră de femeia care sunt, şi care, probabil voi fi de acum înainte.
Că nu sunt şi nu voi fi ceea ce vrei tu să fiu pentru tine..asta e altă mâncare de peste.

Am preferat să scriu, pentru că ştii…mă exprim mai bine, şi nu dau ocazia să fiu întreruptă. Faţă-n faţă ţi le-aş repeta cu vehemenţă şi îndârjire…privindu-te direct în ochi…
Îmi pare rău, nu pot să-mi cer scuze pentru că nu mă ridic la nivelul aşteptărilor tale, dar răspunsul meu e tot Nu, din toate punctele de vedere.
Îţi doresc o “misiune” cât se poate de grea…nu de alta, dar mă gândesc la bietele femei…!! Ca să vezi că femeile nu se cuceresc dintr-un click al privirii, şi că nu toate pică pe spate la două-trei cuvinte frumoase, sau un buchet de flori.

Ai grijă de tine! Cu siguranţă şi eu voi avea grijă. Şi treci peste pluralul „noi” …nu se poate. Nu în viaţa asta.
Dar mai aştept. Cine mă cunoaşte, ştie la ce mă refer…”

Normalitatea obișnuinței

..ori mai degrabă anormalitea ei!

Nu ştiu cum reuşim noi dar facem cumva ca oamenii cei mai apropiaţi nouă să ajungă la un moment dat să ne treacă neobservaţi.

Uite..ia gândește-te de câte ori nu ţi s-a întâmplat să te întâlneşti după mai multă vreme cu un cunoscut mai îndepărtat de-al tău, care nici bine nu apucă să te salute cum trebuie, că-ți și remarcă eforturile nemâncate, depuse timp de-o luună întreagă, ce ți-au determinat scăderea în greutate cu  2 kg. Neobservabile de altfel probabil pentru o majoritate de oameni dintre cei mai apropiaţi dar atât de extrem de vizibile în acelaşi timp, pentru nişte străini.

Ştiu..ştiu ce vrei să spui acum în încercarea  de a te scuza că n-ai remarcat..păi dacă nici eu nu te cunosc, atunci cine să te mai cunoască pe tine?😉
Păi dacă tu nu observi că eu nu mănânc de-o lună şi c-am slăbit nemâncand atâta cele 2 kg de pe şolduri, atunci cum să m-aştept eu de la alţii să vadă acest lucru?

Așaaa.. reîntorcându-mă la ce voiai tu sa spui iar eu nu te-am lasat pentru a nu întrerupe o idee bună ce mi se contura prin cap, revenind deci în acel punct, subliniez cu litere de tipar că scuza ta cu obişnuinţa nu prea mi-e credibilă.

„Când stai prea aproape şi mereu împreună cu cineva, este şi normal să nu mai observi permanent toate nimicurile la celălalt”.

Hihihihi..!!..asta voiai să-mi spui, nu? Am ghicit? Te-am ghicit ori nu?
Hai că nici nu era greu, zic!..daar..să ştii că nu tot obişnuinţa ne ţine departe unul de celălalt în genere, că ea nu ne mai lasă să ne observăm.

Nicicum obişnuinţa mea cu tine şi viceversa nu-i vinovată pentru faptul căă tuuu nu mă mai priveşti curios pentru că nu te interesează să observi cum mai sunt eu.
..ori pentru că nu mă mai îmbrăţişezi cu atingere seara când mă culcuşesc în pat pe lângă tine pentru a începe un vis frumos şi cald eu în noaptea aia, cu tine neapărat rezemat în mine fizic, dar şi în gând pe de altă parte..ziceam deci că eu nu cred că obișnuința prea multă cu mine duce la neîmbrățișarea ta cu atingere ori că  din cauza ei nu-mi mai percepi forma atingând-o, ci doar o laşi atinsă din obişnuinţa gestului şi nu a nevoii de îmbrăţişare cu mine seara, în fiecare seară înainte de culcare.

Aici probabil că se și face diferenţa între noi.

Eu văd dacă într-o seară tu eşti mai obosit, observ și tristețea de pe chip a vecinului nostru de la 6 de care nici nu-mi pasă afectiv în vreun fel, iar toate astea pentru că mă uit la voi cu grijă curioasă.
Sunt curioasă să vă surprind starea de astăzi, să vă înţeleg cum v-a trecut ziua de bine ori dimpotrivă, anapoda, să observ dezamăgirea sau neliniștea sau fericirea din priviri.
Să văd dacă mai sclipeşte bucurie ori dacă nu cumva a dispărut îmbrăcată în nişte ochi goi ce caută doar alinare.

Nu obişnuinţa faptului că trăim unul lângă celălalt în aceeaşi casă ne va determina să nu ne mai observăm unul pe celălalt atunci când ne trăim noi viaţa în fiecare zi în casa noastră, trecând-o pe lângă noi nepăsători.

..ci mai degrabă obişnuinţa faptului că ne-am obişnuit să nu ne mai bucurăm unul de celălalt, să ne uităm unul peste celălalt, să ne atingem pentru că aşa ni se întâmplă din greşeală să ne atingem întâmplător şiii..pentru că aşa ne este normalitatea atingerii noastre de cuplu de 10-20 ori 50 de ani, mereu aceeaşi şi la aceeaşi oră întotdeauna şi în acelaşi loc şi în aceeaşi parte a corpului. 

Devenim un câine al lui Pavlov unul pentru celălalt la un moment dat, dacă nu mai suntem curioși unul despre celălalt la un moment dat.

O relaţie de cuplu ori o relaţie de prietenie bună ori..orice fel de relaţie care implică sentiment cu emoţional și afect, se creşte de la zi la următoarea zi, mereu cu încă câte-un pic.
Din oră în oră îţi mai dă prin cap un amănunt să i-l adaugi pentru a nu fi cenuşie şi banală relaţia aceasta care pentru tine este atât de importantă..ştii ce zic?
..că vorbesc cam alert şi cam grăbit pentru a nu-mi pierde vreun cuvânt esenţial în explicaţie şi-n argument..şi mi-este teamă ca nu cumva astfel pe de altă parte, să pierd din coerență..mă grăbesc să spun tot absolut, asta-i ideea, n-aş vrea să uit ceva şi să constat după nu ştiu cât timp că ceva-ul ăla pe care nu l-am trăncănit în argument eu astăzi, era ditamai detaliul care contura de fapt ideea principală…

În fine, cert este că aşa cum noi oamenii putem deveni adulţi cu frustrări adunate în parcurs de evoluţie a noastră matură, tot la fel şi relaţia noastră ne poate crește problematic, poate aduna conflicte interioare care ne mocnesc şi lucruri de spus cărora nu le-am găsit însă niciodată momentul să le spunem.. și uite-așa astfel reușim să ne creştem noi o relaţie frustrată şi total defectuoasă.

Un alt argument pentru a întări cele scrise mai sus, ar mai fi şi obişnuinţa asta a noastră de a ne crea obişnuinţe care să ne spună în mod obişnuit că celălalt ori ceilalţi s-au obişnuit să nu ne mai vadă/simtă/atingă/mângâie/iubească.. „Și asta e, n-avem ce face! nu putem schimba nimic, căci așa este normal!”

Normalitatea însă nu este asta! Normalitate este doar ceea ce consideri tu că e normal, ceea ce vrei tu să observi că există, ceea ce-ţi doreşti tu să trăieşti..ceea ce vrei tu să auzi şi la alţii mai apoi că îţi confirmă ceea ce tu preferi să auzi, prin confirmările acestea ale lor bucurându-te apoi că ai dreptate atunci când spui că „asta-i de fapt, da, asta-i normalitatea!”
Dacă te vei înconjura numai de oameni trişti, ai putea crede că viaţa este numai tristă.
Dacă vei ţine aproape numa’ nefericiţi, vei avea senzaţia că nu există fericire.
Dacă bagi în seamă numa’ oameni care nu iubesc, vei spune că iubirea este de fapt un banc.
Și așa mai departe.

..se mai întâmplă câteodată și să căpătăm obişnuinţa lucrului nostru important câștigat cu greu şi să ne obişnuim ușor să-l uităm după aceea în importanță pentru noi.
Să uităm cât am luptat cândva tocmai pentru a ajunge într-o relaţie crescută vesel şi deloc obişnuită cu banalul din relaţia altora pe care-i observăm mult prea obişnuiţi cu (ne)fericirea lor.
..așa de obişnuiţi încât nici n-o mai salută, nici nu şi-o mai îmbracă gros când se schimbă anotimpul cald, n-o mai zăresc când e neliniştită şi anxioasă, n-o mai percep apoi cu risc de pierdut, ci doar cu maxim de risc obişnuit.

Normalitate.

Dacă ne vom obişnui să nu ne mai observăm cearcănele unul celuilalt…ne vom obişnui să trăim şi fără să ne observăm zâmbetul.
Ne vom obişnui totodată şi să devenim nişte leneşi care s-au lăsat înveliţi în obişnuinţa unui trai cât de cât pe-acolo, nici prea prea nici foarte foarte şi care au uitat obişnuinţa înnoirii fericirii cu noi etape de fericire superioare, nedesluşite până acum vreodată.

Şi cum îţi spuneam la început de expunere de lucruri importante pe care ne obişnuim să ni le pierdem considerându-le detaliu, aseară am încheiat o cură lungă de slăbit care m-a secătuit de vlagă şi m-a umplut de oboseală și m-a obișnuit cu foame..!….dar măcar am slăbit naibii alea 2 kg de pe şolduri..că urat se mai vedeau, mă obsedau şi dacă nu le oglindeam cumva, atât de tare mă agasau! ..hihihihihi..! Dar le-am dat jos pân’ la urmă!! Ai remarcat, nu?
Nu-mi stă mai bine aşa mai suplă?
Ia pune mâna să vezi ce mijlocel fără pic de pufoșenie grasă am eu acum! Tralalala..!
Măi, dar tu  m-auzi? Sau nici nu observi măcar că eu vorbesc cu tine?
Uuof! Eu cred că s-a obişnuit cu vocea mea atât de tare, că nici n-o mai aude!! 😅😅

 

Contract de iubire

Ce spui, dragule, facem un contract de iubire? Îl scriem la indigo, pe foi albe sau îl scriem la tastatură şi-l listăm în două exemplare. Când terminăm, punem data şi semnăm. Spunem fiecare ce vrem, pe rând, apoi îl scriem şi lăsăm mult spaţiul liber printre rânduri şi o coală albă de rezervă să putem completa ce ne aducem aminte sau cu ce nu ştim acum. Putem şterge rânduri, le putem modifica, îl putem rescrie cu totul sau îl putem şterge de tot. Noi alegem. Amândoi.

Tu vrei să mă îndrăgostesc de tine, asta-i foarte simplu dar nu este şi suficient dacă vrei să rămânem împreună. Mi-e foarte bine să fiu îndrăgostită dar hai să vedem ce se întâmplă după ce creierul începe să funcţioneze în parametrii normali. Oamenii se schimbă în timp, se adaptează, evoluează, devin alţi oameni. Schimbările nu sunt capitale, dragul meu, caracterul, de exemplu, nu se schimbă. Şi nici personalitatea sau frustrările adunate în timp. Dragostea nu face decât să scoată la suprafaţă tot ce-i mai bun dintr-un om dar nu rescrie ADN-uri.

Am tot ce-mi doresc, dragul meu şi nu este treaba ta să mă faci fericită pentru că sunt, înainte să te pot iubi pe tine am învăţat să mă iubesc pe mine. Consider că iubirea nu se împarte la doi ci se înmulţeşte cu doi şi că nu poţi oferi nimic din ceva ce nu ai. Nu mă întreba dacă vreau o relaţie cu tine pentru că răspunsul e nu. Relaţii am cu părinţii, cu vecinii, cu prietenii, cu colegii şi cu cunoştinţele. De simpatie, de colegialitate, de prietenie, de antipatie sau de multe alte feluri. De la tine şi cu tine vreau o iubire cu tot ce înseamnă asta: timp, umor, comunicare, respect şi sex de bună calitate, nu neapărat în acestă ordine. Hai să le analizăm pe rând, dragule. Îţi spun cum gânesc eu apoi îmi spui tu cum gândeşti, vrei?

Timp. Am nevoie de timp, dragul meu, să te cunosc şi să mă cunosc alături de tine. Fă-ţi timp pentru mine, pentru tine, pentru noi, timp să vedem ce putem face şi ce nu putem face împreună, timp să ne certăm politicos şi să ne împăcăm şi mai politicos, timp să vorbim lucruri şi timp să facem lucruri. Nu aştepta să te rog să faci una sau alta, mai încearcă şi din proprie iniţiativă. Doi oameni înseamnă o echipă: ne completăm, ne substituim, ne ajutăm şi mergem înainte. Împreună.

Umor. Nu-mi doresc un bărbat care tună şi fulgeră că nu-s angajată la meteo şi nici nu prezint vremea probabilă. Bineînţeles că vor fi diferite discuţii la cât de căpoşi suntem amândoi dar momentele tensionate se depăşesc mult mai uşor zâmbind decât dacă stai cu nasu-n diverse. Şi nu-mi cere să-ţi traduc glumele. Şi aşa nu mă pricep la bancuri, ori ştiu poanta şi uit bancul ori spun bancul şi nu-mi iese bine poanta, aşa că-mi face foarte bine dacă ştii să râzi şi reuşeşti să mă faci şi pe mine să râd. Încearcă să nu fii prea serios că devii plictisitor. Şi nu te lua nici pe tine prea în serios pentru că Pământul din câte ştiu eu se învârte în jurul Soarelui nu în jurul tău sau al meu.

Comunicarea . Este noul trend internaţional şi se confundă cu vorbitul mult, prost şi fără rost. Toţi vrem comunicare pentru că sună bine. Ce înseamnă comunicare din punctul meu de vedere? Să vorbim, dragule, despre orice fel de subiect: ce ne place, ce nu ne place, cum ne place, ce vrem, ce nu vrem, cum rezolvăm o situaţie acum nu după ce termină nepoţii facultatea sau dacă are sens să o rezolvăm. Simplu, direct şi pe rând, cu calm şi cu cuvinte frumoase. Înseamnă „mulţumesc”, „te rog,” „ai vrea să?” Înseamnă că nu e suficient să vezi că toată casa e impecabilă, frigiderul plin şi eu frumoasă. Ştiu că vezi dar încearcă să-mi spui folosind cuvinte că vezi, că mă vezi, că-ţi pasă şi că apreciezi ce fac. Nu fă presupuneri, îţi spun eu ce gândesc. Întrebă-mă şi răspunde-mi la întrebări.

Respect. Pentru a-i respecta pe alţii trebuie să te respecţi întâi pe tine şi respectul, din punctul meu de vedere, se vede cel mai bine în detalii: ţinută fizică şi morală, limbaj, atitudine, punctualitate, ordine, respectarea promisiunilor făcute, sinceritate, onestitate, de astea obişnuite, nimic ieşit din comun. Poartă-te cu ceilalţi oameni şi cu mine exact aşa cum ţi-ai dori ca ei să se poarte cu tine. Înainte de a cere, oferă.

Sex, dragule. Nu te gândi numai la actul în sine. Vreau să mă iubeşti în cuvinte, să mi se ridice tensiunea şi când te aud vorbind şi când ascult despre ce vorbeşti. Încântă-mă, spune-mi că-s frumoasă de exemplu, sedu-mă din cuvinte şi fă-mă să te doresc atât de mult încât să nu mai aud ce zici. Când termini cuvintele, vreau sărutări, atingeri şi îmbrăţişări. Sexul pentru mine nu înseamnă numai actul în sine, înseamnă preludiu şi postludiu, ambele în fiecare zi din săptămână, 24 de ore din 24, gesturi mici, atenţii mici, detalii care fac diferenţa. Eu sunt femeie şi aşa reacţionez eu, nu pot separa sexul de tot ce se întâmplă peste zi. Şi când fac sex este pentru că-mi doresc şi eu asta şi nici prin cap nu-mi trece că ar fi o obligaţie pe care am preluat-o în momentul în care am hotărât că vrem să fim împreună. Şi încă ceva: provoacă-mă. Strecoară-te în mine, în tot ce însemn eu: trup, suflet şi gânduri. Zăpăceşte-mă şi fă-mi ordine în gânduri. Lasă câte o parte din tine peste tot prin mine dar în acelaşi timp fă-mă să mi se facă dor de tine tot.

Acum spune-mi tu cum gândeşti, spune-mi ce vrei şi hai să scriem nu înainte de a-ţi spune că este prima oară când mă gândesc la un astfel de contract. Te surprinde? Şi pe mine!

 

Nimic nu este mai presus de noi1 reader now

„A existat o zi în viaţa mea când am întâlnit pe cineva care m-a făcut să vibrez la fiecare privire, să tremur la fiecare atingere, să mă bucur de fiecare zâmbet al ei.

Din acea zi, nu a trecut nicio clipă fără să îmi iau gândul de la ea, adormeam şi mă trezeam cu ea în gând, deseori o întâlneam până și în vise.

Fără să ştim ce avea să ne aştepte, ne-am promis unui altuia iubirea şi am început o poveste care rar îi este dată cuiva să o trăiască.
Iubire necondiţionată de nimic, pură că miile de versuri scrise în serile târzii sau în dimineţile cu soare.
Am ras, am plâns, am trăit şi am iubit la maxim, fiecare clipă din toate ele 4 anotimpuri ce au trecut peste noi.

Am avut vise, unele din ele s-au împlinit, altele nu…s-au făcut promisiuni…unele s-au distrus ..altele vor rezista o veşnicie..!
Probabil că iubirea a fost atât de puternică şi intensă încât ne-a orbit uneori, şi nu am putut înţelege şi răspunde la unele întrebări..am început să urâm acel timp când nu mai eram împreună.
Timpul ne-a devenit din ce în ce mai lung.
Probabil că acele clipe care ne rămâneau separați, nu puteau compensa marele gol lăsat de depărtarea dintre noi.

La un moment dat, unul din noi a realizat că toate visele nu sunt decât vise, şi aşa vor rămâne, din acea clipă nimic nu a mai fost la fel, dar am continuat totuși să ne trăim momentul nostru.

Apoi, într-o zi, mi-ai spus că nu mai există acea încredere, că a scăzut mult în ultima vreme..
M-am întrebat cum poţi să iubeşti un om dacă nu mai ai încredere în el, cum te poţi uita în ochii lui când faci dragoste, gândindu-te că acel om care în acel moment îţi sărută ochii, vrea să îţi facă rău cumva.
Nu voi putea înţelege toate astea şi nici cum s-a ajuns aici, probabil că în timp, toate sentimentele urâte au început să crească în noi şi în cele din urmă ne-au și învins iubirea.

Ce s-a întâmplat cu noi ? Pe unde ne-am pierdut ?
Ce mai sperăm să regăsim vreodată ?

Aceasta este povestea noastră, a mea şi a ta.
Ea va continua în fiecare dintre noi.”
ÎŢi MULŢUMESC, Ana!

Detest balanțele!1 reader now

Omule care mi-ai fost drag,

Îți scriu aceste rânduri ca să nu mai fie nevoie să ți le spun în față pentru a 99-a oară! Mi-ai lăsat un gust amar, din nou! Mai amar decât penibila cafea pe care o făceai tu dimineața și pe care am înghițit-o mereu cu scârbă, crezând că așa trebuie să fie! Dacă e să nu suport ceva la o persoană, aceea e nehotărârea. Detestam toate momentele în care prietenele mele din zodia balanței făceau sex cu nervii mei atunci când ieșeam la cumpărături, neștiind cam o oră ce fel de deodorant să-și aleagă și pe urmă plecau acasă cu coșul de cumpărături gol! Asta ești și tu… o balanță indecisă care, în doi ani de zile nu a reușit să se dezbrace de principiile cretine ale Evului Mediu pe care îl studiezi cu atâta interes!

La început ți-am înțeles pledoaria: eram doar amanta care te făcea fericit atunci când „ea” te stresa cu geloziile și isteriile unei frustrate întreținute. Pe urmă, am înțeles și că mă acuzai că ți-am ascuns cei 7 bărbați cu care m-am culcat înaintea ta (deși nu aveai niciun drept să știi asta, d’apoi să-mi mai ții și morală). După ce a plecat „ea” (fizic vorbind, că spiritual încă îi simțim amândoi prezența), am crezut, din nou, „că așa trebuie să fie” când după 2-3 săptămâni de stat împreună, mă trimiteai la plimbare. Am zis că nu treci așa ușor peste o relație de 5 ani. Practic am stat o juma de an în aceeași casă (cu câte o săptămână pauză, după 2-3 petrecute non-stop împreună), timp în care n-am suflat nici din greșeală un zâmbet altui bărbat, ți-am lăsat telefonul și toate parolele mele ca să vezi că poți să te încrezi în mine, te-am iubit, te-am spălat, te-am călcat, te-am gătit și ți-am demonstrat în fiecare fel că te iubesc, iar tu m-ai trimis, din nou la plimbare spunându-mi că nu poți avea încredere în mine și că a fost prea mulți înaintea ta!

Fostul dragul meu, tu crezi că pe mine nu mă chinuie gândul noaptea că pentru câteva minute de fericire am ajuns să am coșmaruri? Sunt perfect conștientă că am păcătuit dar să-L lăsăm pe Dumnezeu să mă judece, nu trebuie să o faci tu! Ai știut (aproape) de la început ce poamă am fost și te-ai încăpățânat să mă ții lângă tine spunându-mi că rațiunea îți spune să mă lași, însă inima nu se-ndură! Trebuia să mă lași în pace, de atunci! Acum eram acei prieteni care trebuia să fim, fără legături necuvenite!

Ai râs cu mine mereu și te-ai simțit în siguranță. Am fost persoana care ți-a dat sprijinul moral de care aveai nevoie! Degeaba încerci să-mi mai scrii acum faze amuzante. Nu-mi mai vine să râd! Nici măcar la dumele tale! De ce?! Pentru că ești în continuare nehotărât! Tu nici acum, după ce doi ani de zile în care ne-ai jucat pe amândouă pe degete, nu știi cu care să rămâi! Îmi asum calitățile de toantă care, din dragoste și pentru că a încercat să se simtă vinovată, te-a așteptat atât! O toantă care ți-a înghițit toate geloziile fantasmagorice numai pentru că te-a iubit!
Dar știi ceva? Urinez cu nonșalanță pe talerele ecosistemului tău!

Adeline

Cinci minute de reverie

 Mă duc să-mi iau buburuza mare de la şcoală, ca un părinte responsabil ce sunt şi am grijă să fiu deja la poarta şcolii înainte de a termina ea orele de curs.
Și uite-mă în mașină, cu gândurile aiurea, așteptând ca ea să apară. Privesc pe geam, mă uit la cer, mă uit la verdele copacilor, apoi ați ghicit, mă uit la zarva din curtea școlii, copii, profesori, părinți.
Reveria mi se termină brusc când realizez că ceea ce văd nu prea corespunde cu realitatea. Realitatea care mi-ar fi plăcut mie s-o văd. Confund o profesoară cu o elevă, un elev cu un bodyguard, un părinte cu directorul, o elevă cu o mămică. Și nu pentru că aș cunoaște toată suflarea din școală ci din simplu motiv că siluetele și vestimentația sunt exact pe dos. Și nu, nu visez, am dormit bine, cafeaua mi-am băut-o, nu mă mănâncă ochii și nu port ochelari. Încă.
Da’ parcă nimic nu e cum ar trebui să fie. Uniformele sunt de mult istorie, doar cravata e cea care face diferența, singura care e obligatorie. La băieți și la profesori cred că totuși freza o face. La fete, doar mărimea tocurilor. La unele din ele. Și accesoriu cel mai important, ghiozdanul. Pardon, poșeta.
Cam toți elevii ies cu telefoanele mobile în mână. Da, știu, toți au urgențe, pisica e în inaniție, tableta trebuie pusă la încărcat, televizorul și computerul trebuie musai să fie deschise când ajung ei acasă. Regula aia că nu au voie cu ele la școală e doar pe hârtie și citită ca o rugăciune sau o incantație inutilă ședintă de ședintă. În momentul acela cam pe toți părinții îi trășnește fulgerul furtunii inexistente de afară și rămân fără auz.
Mai constat ceva. Cam toate telefoanele au colțurile rotunjite. Cred că e ultimul model făcut special pentru copii ca să nu-și spargă dinții sau să-și zgârie fața când le tot flutură prin zona capului. Ergonomice, desigur. Și da, expoziția de mașini de lux, toate așteptând acești copii, nu are absolut nicio legătură. Revelația asta o am zi de zi. Dar nu am sesizat-o, deși e evidentă. Ea apare în doar cinci minute de așteptare, nu mai mult.
La sfârșit îmi trage și-un picior în fund. Așa, pentru demaraj rapid. Clădirea școlii e foarte veche. Tencuiala cade. Are ceva termopane. Știu că are două clase de cursuri amplasate la demisol, cu extrem de puțină lumină naturală, spre deloc. Știu, pentru că într-una din ele a învățat și fiică-mea un an întreg.
Dar astea sunt detalii minore, nu? Ca de altfel și cele de mai sus.

De ce nu voi ierta eu niciodată Facebook-ul

Țuști..! un e-mail apare în inbox-ul meu. O alertă mă informează că un prieten foarte activ a postat din nou, într-un grup din care facem parte amândoi. Închid repede ferestrele de pe ecran, oftând și dându-mi ochii peste cap, pentru a efectua ritualul de clicuri pentru a scoate acea căsuţă albastră enervantă din coloana din stânga a paginii mele de Facebook.

Apoi brusc mi-am dat seama: Nu-mi place Facebook-ul. Orice întrebare rămasă, orice încercare de a găsi ceva pozitiv – pot menține iluzia că ţin încă legătura cu prietenii din liceu, da, într-adevăr!..pot invita cu ușurință oamenii să vină să bem ceva la mine acasă, da! Arăt atât de bine în acele fotografii făcute cu camera web! – toate acestea..gata! s-au evaporat.
Nu-mi mai place, măi, Facebook-ul. Nu-mi mai place deloc!

Recent, am văzut, desigur mult aclamatul The Social Network, şi faptul că am citit unele dintre mesajele răutăcioase ale lui Mark Zuckerberg din perioada facultăţii, ei bimne! asta chiar mi-a pus capac!
Facebook s-a mutat în dormitorul meu neinvitat, mi-a rearanjat mobila, și a decis el așa de la sine putere cui îi este permis să vină și cui să plece, fără să mă întrebe și pe mine vreodată dacă sunt în asentiment cu el ori ba..

Nu-mi place modul în care o interfaţă cu o estetică stagnantă îmi cere atât de mult din energia mea vizuală.
Notificările par să mă alerteze în mod constant cu privire la cele mai banale lucruri.
Evenimente la care nu voi merge, note pe care nu le voi citi, posturi de tip spam care promit oferte imposibile: o mare parte din activitatea mea digitală de zi cu zi vine de la oameni care au foarte puțină influență IRL.
Dincolo de sarcina plictisitoare de a te holba la acea lume virtuală atât de tristă, există o lume întreagă de moduri încă confuze în care Facebook mi-a schimbat modul în care gândesc despre mine, modul în care alții gândesc despre mine, modul în care eu gândesc despre ei, și, prin urmare, modul în care ne putem conecta noi toţi în lumea reală.

S-a gândit Zuckerberg despre cum noul său proiect media va schimba radical modul în care noi înșine ne înțelegem ca ființe umane?
Acum știm că tendințele sale egoiste au anticipat cu siguranţă un fel de acaparare mondială, dar a înţeles el într-adevăr acest lucru?
A anticipat el stângăcia care se întâmplă atunci când treci într-o noapte pe lângă un prieten pe care l-ai cunoscut la o petrecere într-un bar și niciunul dintre voi nu are curajul să spună nici măcar un bună?
Ce ar comenta el, pe de altă parte, despre încercarea de a găsi un mod blajin, corect, de a-i spune tatălui tău, ce trece prin trauma unui divorț, că trebuie să-și schimbe statusul său din căsătorit cu mama ta? Cum rămâne mai apoi, cu copiii din jurul nostru, care cresc cu întreaga lor viață, proprietatea digitală a unei corporații mass-media internaționale, prin tentativele bine intenţionate, dar discutabile ale unor părinți bine intenţionaţi care încearcă să împartă și să amintească bucuria copilăriei într-un mod cât mai economicos? Ce înseamnă când oamenii pot comenta în voie că le place ori nu le place imagimea ta în genere, înainte de a schimba macăr două cuvinte superficial unul cu ceilalți?

Îmi fac griji cu privire la aceste lucruri, în plus şi la multe altele dacă mă gândesc mai bine.
Desigur, există întotdeauna opțiunea evidentă: renunțați, opriți-l, renunțaţi la Facebook și scăpaţi astfel de influența lui implacabilă.
Dar e mai greu decât pare. Nu pot să spun pur și simplu nu.
Am intrat prea adânc în joc.
Facebook a refăcut cap coadă literalmente harta vieţii mele, m-a marcat pe mine şi pe oamenii pe care îi iubesc, într-un mod mai puțin dramatic decât un tatuaj. Dar, e pe aproape. Și eu chiar nu cred că îl pot ierta pe Zuckerberg pentru asta, niciodată, chiar și gândindu-mă la noua sa politică alimentară responsabilă.

Am luat măsuri. Am șters toţi prietenii din news feed, ignorând postările de pe pagina mea care îmi tentează atenția mea fragilă ca un diavol în formă de șarpe și un măr.
Îl verific o dată pe zi maxim, citesc mesajele, posturile, etichetările, toate într-o singură ședință și atât. De obicei. Îl folosesc rar pentru a partaja articole interesante, muzică nouă, sau imagini, preferând în schimb e-mail-ul de modă veche care-mi pare mai puțin amenințător.
Sunt din ce în ce mai puțin interesată să postez ceva.
Cu toate că, recunosc, fiorul etichetării este greu de ucis. Și cine poate rezista dulcei afirmaţii a unei persoane care vrea sa declare public că eu sunt unul dintre cei aleși, introdus în grupul de elită de 900+ de prieteni?

În cele din urmă, am rămas cu ceea ce se simte a fi un fel de sarcină de a ține pasul cu identitatea mea digitală, navigând într-o întreagă sferă suplimentară, complicată de conexiune interpersonală, în timp ce Mark râde în fața unor procese care mai reduc cu un milion, două averea sa de nenumărate milioane.
Care este costul real? Nu am algoritmii să-mi dau seama.

Deci? Ce zici? Ne jucăm un pic de-a Facebook-ul sau preferăm să mai citim și noi o carte? Ori măcar un capitol?
Hai că citesc un rând și-atât, mi-ajunge să nu mai simt o remușcare-două pentru astăzi.
Și ne vedem pe Facebook imediat!!..așteaptă-mă doar un minut!

Idealism stresat1 reader now

Vorbeam aseară cu o prietenă bună vizavi de subiectul abordat mai zilele trecute, cum că eu nu resimt negativ zilele ce-mi trec viaţa; iar asta pentru că viaţa mea nu se trece, ci se trăieşte din plin!

De ce-aş plânge faptul că am mai trăit un pic și astăzi?? Ori că am mai trăit un an?
De ce să mă gândesc că..am mai pierdut o zi sau zece, şi să nu gândesc că dimpotrivă, mi-am câştigat o mie mai degrabă?!?

Și uite-așa, din vorbă-n vorbă, mai un hohot, mai un zâmbet tresăltat agale, nu știu cum nici eu, dar iată că se face să  mă regăsesc și eu cumva, un pic, printre cei ce se mai întristează câteodată atunci când își măsoară timpul, când observă cât de repede curg orele prin viaţa noastră.

..și ştii de ce m-am întâlnit și eu cu ochii minții pe-undeva pe-acolo?

Păi uite pentru că povestea fiecăruia dintre noi, nu va fi întotdeauna aşezată pe o curbă fericită, ascendentă,  presărată doar cu râuri-râuri zâmbind a bucurie.
Se mai întâmplă să păţim şi situaţii când confruntăm momente.. dificile, când experimentăm tot soiul de suferinţe şi lacrimi noi ce udă până-n suflet de copil ascuns în sine.

Când ajungi într-un astfel de moment crucial, când te vei zgudui din toţi pereţii interiori ai cămăruţelor din tine, te vei afla în pericol iminent; Este posibil să-ți rătăcești total și iremediabil tot idealismul. Să-ți pierzi magia.
Să-ţi pierzi inocenţa, să naşti din tine un alt om.
..un om prin care nu te identifici.

Atunci când păţim asemenea calvar, se nasc și-apoi ni se amplifică, tot felul de conflicte prin ‘năuntrul nostru.
..care ne macină, ne bulversează, ne întreabă, ne răspund șovăitor, căci nimic nu mai știi a-ți fi sigur, cert. Ori categoric.
Ne simţim atunci pierduţi, ne rătăcim prin noi, ne bâjbâim printre ceilalți, nu ne mai recunoaştem nici prin oglinzile sufletului nostru, de ne-am arunca privirea.

Ne simţim fără identitate. Ai nimănui.
Ne simţim singuri şi însinguraţi, resimţim apoi nevoi de liniște și solitaritate şi de timp mult petrecut în gând cu noi, pentru a reuşi să ne mobilizăm totuși cumva,  să avem curaj din nou să ne lăsăm continuaţi.

Să ne trăim povestea.
Ne dorim reîntoarcerea în sinele nostru, acolo unde ne suntem familiari, unde ne plăcea să existăm cu idealismul nostru împreună, cu visele noastre despre un LaLaLand perfect şi bun şi cald şi afectuos. Prietenos și drag.

Nenumărând cum trece timpul, probabil că da, tocmai de aceea nu am niciun regret în genere..ţi-am spus asta şi ieri, știu, da. Îmi place să mă repet, ori poate-i doar un tic, habar nu am.
Dar dac-ar fi  s-o iau iar de la capăt, aș face totul fix la fel, nu aș schimba nici măcar o adiere a vântului rece ce mi-a trecut cu o clipă  nefastă,  un minut ori 9 ori 339 prin povestea mea.
Mereu mi-a plăcut cum trece timpul meu, întotdeauna am spus că NU aş schimba nimic din timpul meu de până azi.

..dar uite că azi, aşșș..rectifica un pic: aş spune că tot ce am făcut, mi-a fost util şi folositor şi iubit şi râs şi interesant şi înţelept şi distrat şi părintesc şi..şi..exceptând momentul care m-a obligat brusc şi fără drept de apel să NU mai cred în idealismul meu.
Momentul care m-a învăţat să înţeleg ce-i ăla pragmatism, care m-a determinat să înţeleg că nu toţi oamenii îţi vor greşi mereu numa’ involuntar, că uneori le place să rănească principial..momentul care m-a convins că mi-ar prinde bine un pic de maturizare în detrimentul inocenţei copilului ce mă obişnuisem să mă strige.

Nu mi-ar fi trecut însă atâtea prin cap, dacă nu vorbeam aseară cu prietena mea despre faptul că nu înţeleg ne’bucuria vieţii ce le trăieşte permanent prin suflet unor oameni ce au uitat cu totul să  zâmbească.
Ori care n-au zâmbit vreodată cu adevărat.

..dar discutând aseară cu ea, mi s-a părut cu totul altceva mult mai de neînţeles decât aceasta.
Şi totodată mai nedrept.
..faptul că eu mă gândeam, îmi  scormoneam prin creier argumente, explicaţii, tot felul de metode pentru a fi cât mai credibilă, pentru a-i convinge cu orice preț pe câte unii dintre ceilalți oameni..scotoceam să-i determin să hotărască și ei la modul categoric că viaţa e mișto doar dacă ți-o trăiești, și nu atunci când doar o plângi.
..că viaţă înseamnă optimism, speranţă şi iubire şi copii născuţi din noi care vor naşte la rândul lor copii din ei, copii care ne vor bucura apoi pe noi din nou şi-n următoarea etapă din anotimpul vieţii noastre.

Iar ei? Ce mi-au făcut ei mie??..Acești oameni triști, mereu nemulțumiți??!

..mi-au ucis idealismul.

Șșșttt!! Exagerez fireşte, lasă-i să creadă-aşa! Poate-i conving văzându-mă atât de..ne’eu, așa de diferită înspre negativ, poate observă ei atunci, cât de ne’bine este-n liga lor.

Oricum..idealismul mi se-ntoarce, se va trezi curând.
A aţipit un pic și doar atât.
Era oleacă obosit.
Cheeeeers, dragii mei!

Alergăm spre nicăieri1 reader now

Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.

Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”

Sărim peste bucăţele de timp în care ar trebui să fim cu noi: să ne descoperim, să ne dăm seama ce vrem şi ce nu vrem de la noi şi de la ceilalţi, sau pur şi simplu, să visăm la o lume pe care am schimba-o puţin dacă am schimba ceva în noi. Nu avem timp să vorbim unii cu alţii. Nu avem timp să ascultăm ce se vorbeşte cu noi. Nu avem timp să ne cunoaştem. Învăţăm replici pe care le considerăm răspunsuri şi nu mai ştim să vorbim ochi în ochi şi suflet lângă suflet. De multe ori suntem doi şi mult mai goi decât dacă am fi singuri.

Alergăm spre locul de muncă, alergăm spre casă, tot timpul alergăm. Şi-i mai fugărim şi pe alţii: „hai mai repede!”, „nu vezi că mă grăbesc?”,„vorbeşte mai repede!”, „îmbracă-te mai repede!”. Între două alergături ne amintim de o zi de naştere: „De ce să mai pierd timpul să mă duc până la X? Îi dau telefon. Dar dacă mă ţine prea mult de vorbă? Mai bine îi trimit un sms. Am să mă duc altădată. Acum câştig timp.” Oare?

Ne folosim de absolut orice să dărâmăm piedici: cumpărăm lucruri, cumpărăm case, cumpărăm oameni. Cine nu ţine pasul nu are decât să se retragă din cursă. Ni se pare mult mai important cine a ajuns primul decât „hai să te ajut şi pe tine şi ajungem împreună!”.

La un moment dat obosim. Sau se termină cursa. Sau se întâmplă ceva. Ne oprim. Ne uităm în jur. Nu e nimeni. Unde sunt toţi? „- Tu, de exemplu, de ce ai plecat? – Pentru că mi-ai spus că nu ai timp pentru mine.”

O femeie tânără iese pe poartă1 reader now

O femeie tânără iese pe poartă

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu

Propulsat de
►
Necessary cookies enable essential site features like secure log-ins and consent preference adjustments. They do not store personal data.
Niciunul
►
Functional cookies support features like content sharing on social media, collecting feedback, and enabling third-party tools.
Niciunul
►
Cookie-urile analitice urmăresc interacțiunile vizitatorilor și oferă informații generale despre valorile metrice, cum ar fi numărul de vizitatori, rata de respingere și sursele de trafic.
Niciunul
►
Cookie-urile publicitare oferă reclame personalizate pe baza vizitelor tale anterioare și analizează eficiența campaniilor publicitare.
Niciunul
Propulsat de