..ori mai degrabă anormalitea ei!
Nu ştiu cum reuşim noi dar facem cumva ca oamenii cei mai apropiaţi nouă să ajungă la un moment dat să ne treacă neobservaţi.
Uite..ia gândește-te de câte ori nu ţi s-a întâmplat să te întâlneşti după mai multă vreme cu un cunoscut mai îndepărtat de-al tău, care nici bine nu apucă să te salute cum trebuie, că-ți și remarcă eforturile nemâncate, depuse timp de-o luună întreagă, ce ți-au determinat scăderea în greutate cu 2 kg. Neobservabile de altfel probabil pentru o majoritate de oameni dintre cei mai apropiaţi dar atât de extrem de vizibile în acelaşi timp, pentru nişte străini.
Ştiu..ştiu ce vrei să spui acum în încercarea de a te scuza că n-ai remarcat..păi dacă nici eu nu te cunosc, atunci cine să te mai cunoască pe tine?😉
Păi dacă tu nu observi că eu nu mănânc de-o lună şi c-am slăbit nemâncand atâta cele 2 kg de pe şolduri, atunci cum să m-aştept eu de la alţii să vadă acest lucru?
Așaaa.. reîntorcându-mă la ce voiai tu sa spui iar eu nu te-am lasat pentru a nu întrerupe o idee bună ce mi se contura prin cap, revenind deci în acel punct, subliniez cu litere de tipar că scuza ta cu obişnuinţa nu prea mi-e credibilă.
„Când stai prea aproape şi mereu împreună cu cineva, este şi normal să nu mai observi permanent toate nimicurile la celălalt”.
Hihihihi..!!..asta voiai să-mi spui, nu? Am ghicit? Te-am ghicit ori nu?
Hai că nici nu era greu, zic!..daar..să ştii că nu tot obişnuinţa ne ţine departe unul de celălalt în genere, că ea nu ne mai lasă să ne observăm.
Nicicum obişnuinţa mea cu tine şi viceversa nu-i vinovată pentru faptul căă tuuu nu mă mai priveşti curios pentru că nu te interesează să observi cum mai sunt eu.
..ori pentru că nu mă mai îmbrăţişezi cu atingere seara când mă culcuşesc în pat pe lângă tine pentru a începe un vis frumos şi cald eu în noaptea aia, cu tine neapărat rezemat în mine fizic, dar şi în gând pe de altă parte..ziceam deci că eu nu cred că obișnuința prea multă cu mine duce la neîmbrățișarea ta cu atingere ori că din cauza ei nu-mi mai percepi forma atingând-o, ci doar o laşi atinsă din obişnuinţa gestului şi nu a nevoii de îmbrăţişare cu mine seara, în fiecare seară înainte de culcare.
Aici probabil că se și face diferenţa între noi.
Eu văd dacă într-o seară tu eşti mai obosit, observ și tristețea de pe chip a vecinului nostru de la 6 de care nici nu-mi pasă afectiv în vreun fel, iar toate astea pentru că mă uit la voi cu grijă curioasă.
Sunt curioasă să vă surprind starea de astăzi, să vă înţeleg cum v-a trecut ziua de bine ori dimpotrivă, anapoda, să observ dezamăgirea sau neliniștea sau fericirea din priviri.
Să văd dacă mai sclipeşte bucurie ori dacă nu cumva a dispărut îmbrăcată în nişte ochi goi ce caută doar alinare.
Nu obişnuinţa faptului că trăim unul lângă celălalt în aceeaşi casă ne va determina să nu ne mai observăm unul pe celălalt atunci când ne trăim noi viaţa în fiecare zi în casa noastră, trecând-o pe lângă noi nepăsători.
..ci mai degrabă obişnuinţa faptului că ne-am obişnuit să nu ne mai bucurăm unul de celălalt, să ne uităm unul peste celălalt, să ne atingem pentru că aşa ni se întâmplă din greşeală să ne atingem întâmplător şiii..pentru că aşa ne este normalitatea atingerii noastre de cuplu de 10-20 ori 50 de ani, mereu aceeaşi şi la aceeaşi oră întotdeauna şi în acelaşi loc şi în aceeaşi parte a corpului.
Devenim un câine al lui Pavlov unul pentru celălalt la un moment dat, dacă nu mai suntem curioși unul despre celălalt la un moment dat.
O relaţie de cuplu ori o relaţie de prietenie bună ori..orice fel de relaţie care implică sentiment cu emoţional și afect, se creşte de la zi la următoarea zi, mereu cu încă câte-un pic.
Din oră în oră îţi mai dă prin cap un amănunt să i-l adaugi pentru a nu fi cenuşie şi banală relaţia aceasta care pentru tine este atât de importantă..ştii ce zic?
..că vorbesc cam alert şi cam grăbit pentru a nu-mi pierde vreun cuvânt esenţial în explicaţie şi-n argument..şi mi-este teamă ca nu cumva astfel pe de altă parte, să pierd din coerență..mă grăbesc să spun tot absolut, asta-i ideea, n-aş vrea să uit ceva şi să constat după nu ştiu cât timp că ceva-ul ăla pe care nu l-am trăncănit în argument eu astăzi, era ditamai detaliul care contura de fapt ideea principală…
În fine, cert este că aşa cum noi oamenii putem deveni adulţi cu frustrări adunate în parcurs de evoluţie a noastră matură, tot la fel şi relaţia noastră ne poate crește problematic, poate aduna conflicte interioare care ne mocnesc şi lucruri de spus cărora nu le-am găsit însă niciodată momentul să le spunem.. și uite-așa astfel reușim să ne creştem noi o relaţie frustrată şi total defectuoasă.
Un alt argument pentru a întări cele scrise mai sus, ar mai fi şi obişnuinţa asta a noastră de a ne crea obişnuinţe care să ne spună în mod obişnuit că celălalt ori ceilalţi s-au obişnuit să nu ne mai vadă/simtă/atingă/mângâie/iubească.. „Și asta e, n-avem ce face! nu putem schimba nimic, căci așa este normal!”
Normalitatea însă nu este asta! Normalitate este doar ceea ce consideri tu că e normal, ceea ce vrei tu să observi că există, ceea ce-ţi doreşti tu să trăieşti..ceea ce vrei tu să auzi şi la alţii mai apoi că îţi confirmă ceea ce tu preferi să auzi, prin confirmările acestea ale lor bucurându-te apoi că ai dreptate atunci când spui că „asta-i de fapt, da, asta-i normalitatea!”
Dacă te vei înconjura numai de oameni trişti, ai putea crede că viaţa este numai tristă.
Dacă vei ţine aproape numa’ nefericiţi, vei avea senzaţia că nu există fericire.
Dacă bagi în seamă numa’ oameni care nu iubesc, vei spune că iubirea este de fapt un banc.
Și așa mai departe.
..se mai întâmplă câteodată și să căpătăm obişnuinţa lucrului nostru important câștigat cu greu şi să ne obişnuim ușor să-l uităm după aceea în importanță pentru noi.
Să uităm cât am luptat cândva tocmai pentru a ajunge într-o relaţie crescută vesel şi deloc obişnuită cu banalul din relaţia altora pe care-i observăm mult prea obişnuiţi cu (ne)fericirea lor.
..așa de obişnuiţi încât nici n-o mai salută, nici nu şi-o mai îmbracă gros când se schimbă anotimpul cald, n-o mai zăresc când e neliniştită şi anxioasă, n-o mai percep apoi cu risc de pierdut, ci doar cu maxim de risc obişnuit.
Normalitate.
Dacă ne vom obişnui să nu ne mai observăm cearcănele unul celuilalt…ne vom obişnui să trăim şi fără să ne observăm zâmbetul.
Ne vom obişnui totodată şi să devenim nişte leneşi care s-au lăsat înveliţi în obişnuinţa unui trai cât de cât pe-acolo, nici prea prea nici foarte foarte şi care au uitat obişnuinţa înnoirii fericirii cu noi etape de fericire superioare, nedesluşite până acum vreodată.
Şi cum îţi spuneam la început de expunere de lucruri importante pe care ne obişnuim să ni le pierdem considerându-le detaliu, aseară am încheiat o cură lungă de slăbit care m-a secătuit de vlagă şi m-a umplut de oboseală și m-a obișnuit cu foame..!….dar măcar am slăbit naibii alea 2 kg de pe şolduri..că urat se mai vedeau, mă obsedau şi dacă nu le oglindeam cumva, atât de tare mă agasau! ..hihihihihi..! Dar le-am dat jos pân’ la urmă!! Ai remarcat, nu?
Nu-mi stă mai bine aşa mai suplă?
Ia pune mâna să vezi ce mijlocel fără pic de pufoșenie grasă am eu acum! Tralalala..!
Măi, dar tu m-auzi? Sau nici nu observi măcar că eu vorbesc cu tine?
Uuof! Eu cred că s-a obişnuit cu vocea mea atât de tare, că nici n-o mai aude!! 😅😅
Pesti cu Gemeni
Sangvinicul mă îmbracă într-un superficial selfiest, colericul îmi reproşează ambiţia ascunsă de un timp pe după colţ, melancolicul mă gândeşte şi mă protejează impunându-mi reguli ale societăţii pe care ador să le încalc în particular, iar flegmaticul m-ajută să-mi ţin doar oameni mişto prin jur. Sunt Adina Banea si-mi place numele meu.
