Etichetă: guest post

Nimic nu este mai presus de noi

„A existat o zi în viaţa mea când am întâlnit pe cineva care m-a făcut să vibrez la fiecare privire, să tremur la fiecare atingere, să mă bucur de fiecare zâmbet al ei.

Din acea zi, nu a trecut nicio clipă fără să îmi iau gândul de la ea, adormeam şi mă trezeam cu ea în gând, deseori o întâlneam până și în vise.

Fără să ştim ce avea să ne aştepte, ne-am promis unui altuia iubirea şi am început o poveste care rar îi este dată cuiva să o trăiască.
Iubire necondiţionată de nimic, pură că miile de versuri scrise în serile târzii sau în dimineţile cu soare.
Am ras, am plâns, am trăit şi am iubit la maxim, fiecare clipă din toate ele 4 anotimpuri ce au trecut peste noi.

Am avut vise, unele din ele s-au împlinit, altele nu…s-au făcut promisiuni…unele s-au distrus ..altele vor rezista o veşnicie..!
Probabil că iubirea a fost atât de puternică şi intensă încât ne-a orbit uneori, şi nu am putut înţelege şi răspunde la unele întrebări..am început să urâm acel timp când nu mai eram împreună.
Timpul ne-a devenit din ce în ce mai lung.
Probabil că acele clipe care ne rămâneau separați, nu puteau compensa marele gol lăsat de depărtarea dintre noi.

La un moment dat, unul din noi a realizat că toate visele nu sunt decât vise, şi aşa vor rămâne, din acea clipă nimic nu a mai fost la fel, dar am continuat totuși să ne trăim momentul nostru.

Apoi, într-o zi, mi-ai spus că nu mai există acea încredere, că a scăzut mult în ultima vreme..
M-am întrebat cum poţi să iubeşti un om dacă nu mai ai încredere în el, cum te poţi uita în ochii lui când faci dragoste, gândindu-te că acel om care în acel moment îţi sărută ochii, vrea să îţi facă rău cumva.
Nu voi putea înţelege toate astea şi nici cum s-a ajuns aici, probabil că în timp, toate sentimentele urâte au început să crească în noi şi în cele din urmă ne-au și învins iubirea.

Ce s-a întâmplat cu noi ? Pe unde ne-am pierdut ?
Ce mai sperăm să regăsim vreodată ?

Aceasta este povestea noastră, a mea şi a ta.
Ea va continua în fiecare dintre noi.”
ÎŢi MULŢUMESC, Ana!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Detest balanțele!

Omule care mi-ai fost drag,

Îți scriu aceste rânduri ca să nu mai fie nevoie să ți le spun în față pentru a 99-a oară! Mi-ai lăsat un gust amar, din nou! Mai amar decât penibila cafea pe care o făceai tu dimineața și pe care am înghițit-o mereu cu scârbă, crezând că așa trebuie să fie! Dacă e să nu suport ceva la o persoană, aceea e nehotărârea. Detestam toate momentele în care prietenele mele din zodia balanței făceau sex cu nervii mei atunci când ieșeam la cumpărături, neștiind cam o oră ce fel de deodorant să-și aleagă și pe urmă plecau acasă cu coșul de cumpărături gol! Asta ești și tu… o balanță indecisă care, în doi ani de zile nu a reușit să se dezbrace de principiile cretine ale Evului Mediu pe care îl studiezi cu atâta interes!

La început ți-am înțeles pledoaria: eram doar amanta care te făcea fericit atunci când „ea” te stresa cu geloziile și isteriile unei frustrate întreținute. Pe urmă, am înțeles și că mă acuzai că ți-am ascuns cei 7 bărbați cu care m-am culcat înaintea ta (deși nu aveai niciun drept să știi asta, d’apoi să-mi mai ții și morală). După ce a plecat „ea” (fizic vorbind, că spiritual încă îi simțim amândoi prezența), am crezut, din nou, „că așa trebuie să fie” când după 2-3 săptămâni de stat împreună, mă trimiteai la plimbare. Am zis că nu treci așa ușor peste o relație de 5 ani. Practic am stat o juma de an în aceeași casă (cu câte o săptămână pauză, după 2-3 petrecute non-stop împreună), timp în care n-am suflat nici din greșeală un zâmbet altui bărbat, ți-am lăsat telefonul și toate parolele mele ca să vezi că poți să te încrezi în mine, te-am iubit, te-am spălat, te-am călcat, te-am gătit și ți-am demonstrat în fiecare fel că te iubesc, iar tu m-ai trimis, din nou la plimbare spunându-mi că nu poți avea încredere în mine și că a fost prea mulți înaintea ta!

Fostul dragul meu, tu crezi că pe mine nu mă chinuie gândul noaptea că pentru câteva minute de fericire am ajuns să am coșmaruri? Sunt perfect conștientă că am păcătuit dar să-L lăsăm pe Dumnezeu să mă judece, nu trebuie să o faci tu! Ai știut (aproape) de la început ce poamă am fost și te-ai încăpățânat să mă ții lângă tine spunându-mi că rațiunea îți spune să mă lași, însă inima nu se-ndură! Trebuia să mă lași în pace, de atunci! Acum eram acei prieteni care trebuia să fim, fără legături necuvenite!

Ai râs cu mine mereu și te-ai simțit în siguranță. Am fost persoana care ți-a dat sprijinul moral de care aveai nevoie! Degeaba încerci să-mi mai scrii acum faze amuzante. Nu-mi mai vine să râd! Nici măcar la dumele tale! De ce?! Pentru că ești în continuare nehotărât! Tu nici acum, după ce doi ani de zile în care ne-ai jucat pe amândouă pe degete, nu știi cu care să rămâi! Îmi asum calitățile de toantă care, din dragoste și pentru că a încercat să se simtă vinovată, te-a așteptat atât! O toantă care ți-a înghițit toate geloziile fantasmagorice numai pentru că te-a iubit!
Dar știi ceva? Urinez cu nonșalanță pe talerele ecosistemului tău!

Adeline


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

O femeie tânără iese pe poartă

O femeie tânără iese pe poartă

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Eclipsă totală de Inimă

Poate vă mai amintiţi acea stare plăcută în care adormi ca un copil, atunci când asculţi o poveste…Când spuneam poveşti fiului meu, eu începeam povestea, şi uşor, uşor, îl ghidam s-o continue el, să-şi pună imaginaţia la joacă, aşa că nu mai conta care adormea primul…Important era că povestea nu se sfârşea niciodată…(a propos, l-am visat azi-noapte coborând din cer ca înger şi apoi transformat în copilul meu drag de 4-5 ani, fugind spre mine şi eu spre el, ca să ne îmbrăţişăm … )

Am o poveste. Dar v-o spun în loc de ”bună dimineaţa” ! Ca o continuare la cântecul ce m-a inspirat…(‘’Total eclipse of the heart’’ )

Eram prin clasa a X-a. La câteva ore de limba şi literatura română, profesoara ( Minodora o chema ) a dat câteva note de 9 şi 10 la câteva eleve, printre care şi eu. N-a observat decât într-un târziu, că era aceeaşi ”compunere”, pe care o citiseră rând pe rând, în zile diferite, fetele, colegele… Compunerea o făcusem eu, dar colegele care nu-şi făcuseră tema acasă, mă rugau în pauze să le-o dau şi lor. Nu mai contează detaliile, nici nu-mi amintesc despre ce era vorba, îmi amintesc doar că am pus mult suflet în acea compunere.

Atunci am realizat ce sentiment plăcut poţi avea datorită iubirii. Da. Iubirea e prezentă, chiar dacă o ”citeşte” altcineva…

Aseară am avut din nou o bucurie de acest gen. Câştigasem un concurs de poezie, iar o prietenă m-a sunat şi spunea pe un ton absolut convingător: ”Rodi, aşa de tare mă bucur pentru tine, de parcă eu aş fi tu ! ”

La fel şi eu mă bucur nespus când citesc poveştile frumoase de dragoste pe care ni le spune de exemplu Alice Năstase Buciuta, despre cupluri de vedete care trăiesc pur şi simplu în iubire, fermecător de simplu , fermecător de… trăit ! Mă simt ca şi cum le-aş trăi eu, chiar dacă nu-s vedetă…

Mă bucur la fel de mult când prietenele mele revarsă din priviri câte o nouă iubire…Sau prietenii mei, care deşi nu au vreun statut celebru, iubesc atât de frumos femeile de lângă/departe de ei, încât le-aş da nota 10, de-aş fi ”Minodora” ! Sau nota 9…

Mi s-a spus la un moment dat că sunt un pic cam ciudăţică… ”Cum adică, dacă eu plec cu o altă femeie, de ce mă laşi să plec, de ce nu vii după mine să mă iei înapoi? De ce nu lupţi pentru mine? ” Şi răspund: ”Uite-aşa , pentru că merită şi altă femeie să se bucure de iubirea pe care o simt eu. E iubire , nu-i concurs! „…

Cam asta ar fi scurta mea poveste pentru voi, acum în prag de o nouă zi.

Adică, mult discutata iubire , n-are cum să te întristeze ( ei, da-ţi voie să fii trist uneori, dar nu foarte tare… ) dacă trece pe la tine, apoi merge la altcineva…Ea există în continuare, doar că devine atât de mare în timp ce se răspândeşte, încât te poţi simţi eclipsat, ceea ce nu înseamnă că nu mai exişti, ci că faci parte din ea…E ca o matematică a universului, ca un calcul precis, o logică uneori greu de înţeles, dar atât de …divină !

Bună dimineaţa ! Povestea o puteţi continua voi !

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Timpul e vinovat?

„Timpul schimbă tot şi totuşi nimic nu schimbă timpul. Atunci când crezi că lumea s-a prăbuşit şi că nimic nu are rost, vine Dumnezeu şi îţi arată de ce nu a fost. Te plimbi rătăcind pe stradă la ore destul de târzii pentru că simţi că te-ai pierdut şi vrei să te regăseşti. Luna şi cerul cu stele sunt ca o amuletă în ochii tăi goi, sub zâmbetul tău minunat se ascunde un potop de ploi, de lacrimi şi suferinţi.Şi nu, nu eşti depresiv ci doar eşti om, simţi, trăieşti şi iubeşti deci e normal să şi suferi un pic. Timpul, mereu dăm vina pe el, că nu ajunge să putem ajuta, să putem mânca, să putem dărui, să putem iubi. Lăsăm ca timpul să treacă fără rost, ne lăsăm visele pe mâine căci azi nu mai e timp. Şi totuşi ne trezim peste ani, fără vise, fără prieteni, fără realizări şi fără bani. Chiar şi cu toate astea timpul tot trece şi oare vă întreb eu acum: cu ce ne alegem?.. Nimic nu putem lua când timpul expiră, nimic material, nici diplome, nici trofee, nimic din realizările noastre pentru că ele de asemeni aparţin timpului. Când drumul nostru ajunge la final tot ce putem lua e un bagaj plin de amintiri, de zâmbete. Doar ele ne aparţin! Ele sunt cele ce revin în mintea noastră ca un film înainte de sfârşit şi, de ai fost om bun în viaţă şi de ai iubit şi pe cei superiori ţie dar şi pe cei inferiori, de ai respectat şi săracul şi bogatul, de ai ştiut să fii prieten tuturor chiar de ei nu ţi-au fost, atunci vei părăsi lumea cu un zâmbet larg de nu, vei pleca dincolo trist şi amărât. Ne naştem plângând căci ştim că ne aşteaptă o luptă, cea mai mare dintre toate, o luptă cu viaţa dar şi cea mai minunată, căci viaţa ne învaţă. Viaţa e cel mai bun film din viaţa noastră, depinde de noi ce roluri vrem să jucăm şi câte trofee vrem să câştigăm. Viaţa e un joc dar unul minunat de frumos. Sfatul meu dacă vreţi să îl urmaţi e: să fiţi mai buni, să dăruiţi din inimă şi mai presus de toate: SĂ TRĂIŢI timpul căci într-o bună zi el se va scurge de tot. Zâmbiţi, Iubiţi şi nu uitaţi Trăiţi pentru ce vă face fericiţi nu pentru cine, căci fericirea voastră multora nu le convine!”

Ramona Neculae Danciu


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.