Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.
Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”
Sărim peste bucăţele de timp în care ar trebui să fim cu noi: să ne descoperim, să ne dăm seama ce vrem şi ce nu vrem de la noi şi de la ceilalţi, sau pur şi simplu, să visăm la o lume pe care am schimba-o puţin dacă am schimba ceva în noi. Nu avem timp să vorbim unii cu alţii. Nu avem timp să ascultăm ce se vorbeşte cu noi. Nu avem timp să ne cunoaştem. Învăţăm replici pe care le considerăm răspunsuri şi nu mai ştim să vorbim ochi în ochi şi suflet lângă suflet. De multe ori suntem doi şi mult mai goi decât dacă am fi singuri.
Alergăm spre locul de muncă, alergăm spre casă, tot timpul alergăm. Şi-i mai fugărim şi pe alţii: „hai mai repede!”, „nu vezi că mă grăbesc?”,„vorbeşte mai repede!”, „îmbracă-te mai repede!”. Între două alergături ne amintim de o zi de naştere: „De ce să mai pierd timpul să mă duc până la X? Îi dau telefon. Dar dacă mă ţine prea mult de vorbă? Mai bine îi trimit un sms. Am să mă duc altădată. Acum câştig timp.” Oare?
Ne folosim de absolut orice să dărâmăm piedici: cumpărăm lucruri, cumpărăm case, cumpărăm oameni. Cine nu ţine pasul nu are decât să se retragă din cursă. Ni se pare mult mai important cine a ajuns primul decât „hai să te ajut şi pe tine şi ajungem împreună!”.
La un moment dat obosim. Sau se termină cursa. Sau se întâmplă ceva. Ne oprim. Ne uităm în jur. Nu e nimeni. Unde sunt toţi? „- Tu, de exemplu, de ce ai plecat? – Pentru că mi-ai spus că nu ai timp pentru mine.”
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.
