Alergăm spre nicăieri

Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.

Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”

Sărim peste bucăţele de timp în care ar trebui să fim cu noi: să ne descoperim, să ne dăm seama ce vrem şi ce nu vrem de la noi şi de la ceilalţi, sau pur şi simplu, să visăm la o lume pe care am schimba-o puţin dacă am schimba ceva în noi. Nu avem timp să vorbim unii cu alţii. Nu avem timp să ascultăm ce se vorbeşte cu noi. Nu avem timp să ne cunoaştem. Învăţăm replici pe care le considerăm răspunsuri şi nu mai ştim să vorbim ochi în ochi şi suflet lângă suflet. De multe ori suntem doi şi mult mai goi decât dacă am fi singuri.

Alergăm spre locul de muncă, alergăm spre casă, tot timpul alergăm. Şi-i mai fugărim şi pe alţii: „hai mai repede!”, „nu vezi că mă grăbesc?”,„vorbeşte mai repede!”, „îmbracă-te mai repede!”. Între două alergături ne amintim de o zi de naştere: „De ce să mai pierd timpul să mă duc până la X? Îi dau telefon. Dar dacă mă ţine prea mult de vorbă? Mai bine îi trimit un sms. Am să mă duc altădată. Acum câştig timp.” Oare?

Ne folosim de absolut orice să dărâmăm piedici: cumpărăm lucruri, cumpărăm case, cumpărăm oameni. Cine nu ţine pasul nu are decât să se retragă din cursă. Ni se pare mult mai important cine a ajuns primul decât „hai să te ajut şi pe tine şi ajungem împreună!”.

La un moment dat obosim. Sau se termină cursa. Sau se întâmplă ceva. Ne oprim. Ne uităm în jur. Nu e nimeni. Unde sunt toţi? „- Tu, de exemplu, de ce ai plecat? – Pentru că mi-ai spus că nu ai timp pentru mine.”

O femeie tânără iese pe poartă

O femeie tânără iese pe poartă

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu

Prea timide în stil

Revoluţiile se nasc adesea sub inspiraţia momentului, aşa că odată ce resimţim dorinţa de schimbare, dar parcă nu am avea curaj, putem începe prin aducerea către cabina de probă a unei piese pe care o vedem frumoasă, dar de care am fi tentate să zicem să nu e stilul nostru. Dacă aceasta ne-a oferit o surpriză care să ne inspire, ca următori paşi am putea merge focalizate, astfel:

  • Primul pas spre a scăpa de timiditatea vestimentară este să ne obişnui cu gândul de a deveni vizibile, aşadar, până să explorăm cromatica sau să ne descoperim prin varii linii care să ne valorifice silueta, putem să ne obişnuim cu atenţia pur şi simplu prin starea de bine adusă de complimentele pe care le-ar obţine un accesoriu precum un colier, o broşă sau pur şi simplu o eşarfă.
  • Dacă am dori o atitudine ceva mai temperată faţă de culoare, putem să mizăm pe neutre şi să introducem ca accent accesoriile în nuanţe ceva mai intense.
  • Cum senzualitatea rămâne înainte de orice o stare de spirit, pentru a o trezi şi a o îmbrăţişa fără a ne simţi parcă prea descoperite, putem alege atingerea straturilor de voal, cum ar fi cazul unor hanorace sau halate de stradă ce ne acoperă în acelaşi timp dezvăluindu-ne.
  • Dacă ne tentează un decolteu discret, însă dorim să menţinem o notă ceva mai rezervată, rochiile petrecute, ce formează o închidere graţioasă în V reprezintă una dintre cele mai flatante ţinute spre care ne-am putea îndrepta.
  • Cea mai sigură “iniţiere” în portul unei fuste mini rămâne asortarea acesteia la ciorapi negri maţi, evocând astfel stilul începutului anilor 60.
  • Primul pas spre introducerea unor ţinute ce ne dezvăluie senzualitatea ar fi alegerea unor linii cambrate, care să ne valorifice silueta.
  • Până căpătăm curajul de a impresiona prin graţia spatelui şi a umerilor dezgoliţi, putem opta pentru un bolero sau un blazer preţios, la care mai devreme sau mai târziu vom renunţa pe măsură ce ne cufundăm în atmosfera petrecerii.

 

UN DOMN ÎN PLOAIE

Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.

Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.

Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.

S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.

Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.

Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.

Oameni

Priviri. Inocente – de copil care descoperă lumea pentru prima dată şi întreabă tot ce este de întrebat, directe – sigure pentru că transmit exact ceea ce doresc să transmită, indecise – alunecă pe lângă alte priviri, furate – uită-te la mine că eu nu mă uit la tine când te uiţi tu, pline de respect – te aşează pe un soclu şi te uită acolo, cercetătoare – caută şi răscolesc răni de mult apuse, ameninţătoare – aşteaptă doar momentul oportun să pornească o luptă, pierdute – sunt aici dar hoinăresc pe tărîmurile altor vise numai ale mele, în care nu am voie să pătrunde decât eu, de încurajare – ştii că la capătul lor sunt două braţe care nu te lasă să cazi, complice – noi ştim pentru că numai noi am fost acolo atunci, care separă – eşti tot tu cea de ieri dar privirea ta e imaginea în oglindă a altei priviri.

Cuvinte. De salut – formule de respect, de complezenţă sau bucuria revederii, protocolare – se schimbă informaţii dar nu se trece dincolo de bariera impusă de cine sunt eu şi de cine eşti tu, degajate – un început de cunoaştere a propriului eu în raport cu ceilalţi, care rănesc – am atât de mult rău adunat în mine încât pur şi simplu vreau să simţi şi tu o parte din el, care despart – acuzatoare care se lipesc de suflet şi provoacă răni care se vindecă greu, prieteneşti – am atât de multe să-ţi povestesc şi a trecut o veşnicie de când nu ne-am văzut, de dragoste – mi-a fost dor să-ţi vorbesc şi parcă şi încetasem să mai respir fără tine.

Atingeri. Din greşeală – ne-am împiedicat unul de altul în timp ce hoinăream prin viaţă fără nici o direcţie, ferme – unul dintre noi doi e şeful şi acum stabilim care, delicate – aş vrea să ştiu dacă şi tu simţi căldura mâinii mele ce te caută, care vin în întâmpinarea altor atingeri – pentru că nu mai contează nimic altceva în afară de noi doi, sărut – aş vrea să-ţi las un pic din mine, pasiune – de fiecare dată unice, de fiecare dată altfel şi care se stinge o secundă doar pentru a renaşte iar.

Emoţii. Anxietate – aş vrea să fac dar nu sunt prea convinsă că şi pot ast, teamă – am mai încercat dar nu prea mi-a fost bine ultima dată, linişte – nimic rău nu mi se poate întâmpla acum, fluturaşi – dar dacă noi doi …? îndrăgostiri –senzaţie de plutire în jurul singurului punct de interes: TU, fericire – clipa când timpul se opreşte în loc şi ai vrea să rămâi aşa, suspendat între lumea în care eşti şi lumea în care crezi că eşti, iubiri – mi-e foarte bine şi singură dar aleg să fiu cu tine pentru că ştiu că fericirea nu se împarte la doi, se înmulţeşte cu doi.

Vise. În fiecare zi altele, ale mele, ale tale şi ale noastre. Se adună, se separă, se împart sau se înmulţesc. Unele se realizează, altele se transformă în idealuri, alte vise sau în oameni.

Suflete. Cu bucurii şi supărări, fiecare a vindecat sau a distrus alte suflete, pe rând.

Oameni: priviri, cuvinte, atingeri, emoţii, vise, suflete. Trec pe lângă noi, îi vedem sau nu-i vedem, veseli sau trişti, grăbiţi sau visători, fiecare cu povestea lui, formată din multe alte poveşti ale altor oameni.

Copilul meu

drumul tău, copile drag, să‑ţi vezi cu ochii bucuria,
din când în când să‑mi stai în prag, să îmi ierţi nevrednicia.
pe drumul tău, tu să urmezi doar steaua care are rouă
şi să îţi faci cumva, de poţi, un colier din balta‑ţi nouă.
pe drumul tău am mers şi eu, şi tare‑aş vrea
că tu să îţi urmezi, mereu, doar calea ta.
să faci cum vrei, cum ţie‑ţi place,
nu cum vreau eu, şi‑am să‑ţi dau pace.
pe drumul tău, copile drag, mergi tu… nu eu, ştiu prea bine
că am săpat şi am aflat ce bine‑i să faci ca tine.
tu faci şi tu suporţi dorinţa ce ai luat‑o
atunci o să‑ţi asumi mereu, iar eu povaţa ce ţi‑am dat‑o
pe drumul tău au mers izvoare, păduri şi munţii dezgoliţi,
ei te ascultă şi‑ţi dau savoare, dar tu păşeşte liniştit,
de ei tu să ai grijă ca de‑un frate, cu ei poţi tu vorbi mereu,
au fost acolo şi‑au dreptate, tu să‑i iubeşti aşa mereu.
pe drumul tău, copile drag, să îţi aduni frunze de soare,
să ai averi culturi morale, când vrei un dar să‑l oglindeşti…
o carte să împărtăşeşti,
un talisman cu vocea ta poţi oferi oricui te vrea,
copil de eşti şi vei rămâne, să ai un suflet minunat,
să nu uiţi că azi e mâine, tu să te joci neîncetat.
să‑ţi faci din zâmbet obicei, iar harul să‑l împarţi cu ei…
cu munţii tăi, cu‑al tău stejar, tu pentru mine…
mi‑eşti chihlimbar…

Ziua în care 13 a purtat ghinion educației

image

Biblia tot subliniază caracterul divin al numărului 12 – de la Pieptarul lui Aaron până la porțile Ierusalimului- dar când vine vorba de apostoli, dacă-i numărăm în compunerea lor concretă, cu tot cu Iuda, mai precis, găsim o discreto-metaforico-foarte evidentă confirmare a neșansei aduse de 13.

Dar peste aproape două milenii, într-o zi de 13, legiuitorii se găsesc o altfel de apărare a scripturilor, mai precis prin interdicția expresă de a se abate de la povestea genezei. Într-o zi de vineri, 13 mai 1925, Senatul statului Tennessee vota un nou act normativ ce prevenea ca profesorii școlilor publice – de la învățâmântul primar până la cel universitar- să nege învățăturile biblice, interzicând predarea teoriei evoluției, textul de lege vorbind despre om ca „descendent al unui ordin inferior de mamifere”.

Profesorii cu vederi mai orientate spre știință riscau o amendă penală de 500$, o sumă deloc de neglijat în acele vremuri. Și exact astfel a căpătat notorietate actul normativ când un profesor, John Scopes, a preferat să fie arestat sub incriminarea de a preda teoria evoluției. Procesul lui, cunoscut drept cazul Scopes Monkey a adus un oarecare progres când Curtea Supremă a statului Tennessee deși a declarat legea ca fiind constituțională a eliminat acuzațiile aduse profesorului.

The Butler Act, cum era intitulată legea, a rămas în vigoare până în 1967.

Cum ne antrenăm capacitatea cognitivă și creativitatea?

Ni se tot spune că în principiu putem deveni mai isteţi până la o anumită vârstă – mai precis, cam până la maturizare- însă de la poveştile bunicilor până la reportajele motivaţionale, tot vedem inspiraţia unor vieţi începute de la 0, clădite strict pe determinarea de a-ţi clădi un alt viitor. Cum pasiunea va fi întotdeauna cel mai bun profesor, iar disciplina de sine ne oferă cea mai satisfăcătoare victorie, avem toate şansele de a ne bucură de rafinarea capacităţii cognitive şi a creativităţii în cel mai distractiv mod, bucurându-ne de aceleaşi activităţi ce ne îndulcesc ziua.

  • De abia când ne cufundăm pe deplin în entuziasmul cu care ne răsfață clipele realizăm cât ne poate ajuta îmbrățișarea unui nou hobby atât pentru fantezie, cât pentru disciplină, dezvoltarea puterii de concentrare și chiar gestionarea timpului.
  • Atât prin referințele la rădăcini comune, cât și prin legături la care provoacă deprinderea regulilor gramaticale, învățarea unei limbi stăine conferă unul dintre cele mai avantajoase exerciții pentru capacitatea cognitivă.
  • Nu doar șahul ar putea fi un joc al minții, așadar putem oricând să alegem integrame, rebusuri sau sudoku.
  • Mergem spre sursele de inspirație și participăm la fiecare vernisaj sau prelegere ce ne tentează curiozitatea. Multe sunt gratuite, nu necesită vreo invitație iar pe lâmgă noi perspective asupra domeniior ce ne interesează pot aduce și oportunitatea unor noi prietenii.
  • Și ajungând la beneficiile socializării, creativitatea poate fi atinsă inclusiv prin trucurile pentru a fi cele mai bune gazde. Ne ajută orice activitate am dedica-o invitaților noștri, de la gătit până la învățarea unor noi glume.
  • Oricât am dori să ne antrenăm capacitatea cognitivă, trebuie să înțelegm importanța randamentului intelectual, echilibrând acumularea informațiilor cu clipe de repaos în care ne retragem în activități aparent ușurele, din care oricât ar părea de ciudat. Întotdeauna învățăm ceva.
  • Nu în ultimul rând să nu ignorăm beneficiile aduse de reglarea somnului, odihna menâinându-ne reacțiile mult mai energice.

Cârcotași

Fierb cafeaua deja! Bună dimineața!
Voi? Voi cum sunteti astăzi, oameni frumoși?
Știi ce mă gândesc în minutul ăsta? Că nu-i ințeleg deloc pe cei care aruncă cuvintele cârcotașe cu tentă negativă și suficient de critică ori dezapreciativă pe news feed-ul altora.
Nu-i pricep pe oamenii care se bagă-n seamă prin comment-uri care sugerează că le creezi o grimasă nouă și urâcioasă everyday cu vreun text de pe pagina ta de blog si fb personală, pe care nu-mi dau seama de ce-l citește insă cu atenție sporită până la capăt😅 !!
Am un prieten bun, căci de aici și gândul ăsta de astăzi care primește frecvent comment’uri din astea:
„Cine ești tu, mă, să vorbești? Cine crezi că citește căc….tău? Toți „proștii „î-și” fac blog, frățică!”

Vouă cum vi se par oamenii ăștia? Și mă refer cu predilecție aici la persoane care aruncă injurii, nu la cei care au de disputat o controversă ori care nu sunt în asentiment.

Deci? Ce să răspunzi la așa ceva? Sau să te abții mai bine în replică?
Mie mi-ar fi greu să tac, recunosc!Hahahah..!

..bieții nesuferiți de serviciu doresc să admonesteze neapărat câte ceva ori pe câte cineva din senin și brusc, fără vreo altfel de interacțiune în genere, în timp ce-și beau cafeaua încruntați!😄

Te ceartă, îți explică cum ești tu un mare prost ce se crede un extraordinar de mare deștept, cu aere multe de intelectual deși se vede de la 10 poste că de fapt ești un patru clase și-un semestru de liceală si..uite tot așa mai departe se trezește in fiecare dimineață câte unul născut trist și iritat și agasat de oameni normali si banali ce-și scriu și ei gânduri prin vreun status ori textuleț cu aer mai poznaș și jucăuș ori doar îndrăgostit, de multe ori etern și rareori vremelnic.

La final de frază ne..lalocul ei, să spunem, care dovedește de obicei un minus de cei 7 ani de acasă, mai găsești și câte un imperativ:
” Cerșești atenție și tu măi, prostălăule!..fără stil și fără carte! Stai un banca ta de idiot! I-a uite la el..nici să te imbraci nu ști!”

Hahahah..!

Iar dvs, v-ar trebui ceva meditații la română, zic!😅😅
Păi vezi, asta nu prea înțeleg eu..de ce nu-ți agăți tu in cuiul tău din casa ta, toată răutatea și
toată cârcoteala asta nașpa ce te caracterizează, critica despre alți oameni necunoscuți?? Mmm?
Păi de ce nu citești dumneata ce te inspiră și nu invers tot mereu, de ce nu-ți scrii mai apoi gândurile negre și răutăcioase printr-un jurnal mai personal, zic, decat sa te faci pe-aici de râs?
De ce vrei dumneata să atragi atenția pe feed-ul personal al oamenilor care tot cerșesc și ei, sărmanii, na! un pic de atentie pentru „a-și ridica stima de sine scăzută’?
Lasă-i pe ei în treaba lor, zic! Cu ce te-ncurcă? De ce trebuie să înjuri și să descarci cuvinte urâte din gândul tău neliniștit ce poartă grija altora?
Eu așa aș face, pe bune dacă m-aș complica cu vreun prostănac din ăsta care habar n-are nimic de capul lui!
Dacă aș fi în locul deranjaților revoltați, jur dacă nu mi s-ar părea o idee interesantă să-mi fac un blog deștept și inventiv unde aș putea să desfășor tot ce am eu chef pentru a-mi elabora și eu un pic un scriitură intelectuală complexele de superioritate și autosuficiența!
Hahahah! Și uite așa m-aș distra eu singurel în fiecare zi, împletind cuvinte ironice și inteligente la adresa oricui aș simți nevoia să-i trântesc o replică acidă..! Tot astfel nici n-aș mai fi obligat să citesc texte aride și fără esență, unde fraierii desfășoară aberații terne și nonsensuri și subiecte de rahat!

Viața este simplă, doar noi o complicăm!😊

Eclipsă totală de Inimă

Poate vă mai amintiţi acea stare plăcută în care adormi ca un copil, atunci când asculţi o poveste…Când spuneam poveşti fiului meu, eu începeam povestea, şi uşor, uşor, îl ghidam s-o continue el, să-şi pună imaginaţia la joacă, aşa că nu mai conta care adormea primul…Important era că povestea nu se sfârşea niciodată…(a propos, l-am visat azi-noapte coborând din cer ca înger şi apoi transformat în copilul meu drag de 4-5 ani, fugind spre mine şi eu spre el, ca să ne îmbrăţişăm … )

Am o poveste. Dar v-o spun în loc de ”bună dimineaţa” ! Ca o continuare la cântecul ce m-a inspirat…(‘’Total eclipse of the heart’’ )

Eram prin clasa a X-a. La câteva ore de limba şi literatura română, profesoara ( Minodora o chema ) a dat câteva note de 9 şi 10 la câteva eleve, printre care şi eu. N-a observat decât într-un târziu, că era aceeaşi ”compunere”, pe care o citiseră rând pe rând, în zile diferite, fetele, colegele… Compunerea o făcusem eu, dar colegele care nu-şi făcuseră tema acasă, mă rugau în pauze să le-o dau şi lor. Nu mai contează detaliile, nici nu-mi amintesc despre ce era vorba, îmi amintesc doar că am pus mult suflet în acea compunere.

Atunci am realizat ce sentiment plăcut poţi avea datorită iubirii. Da. Iubirea e prezentă, chiar dacă o ”citeşte” altcineva…

Aseară am avut din nou o bucurie de acest gen. Câştigasem un concurs de poezie, iar o prietenă m-a sunat şi spunea pe un ton absolut convingător: ”Rodi, aşa de tare mă bucur pentru tine, de parcă eu aş fi tu ! ”

La fel şi eu mă bucur nespus când citesc poveştile frumoase de dragoste pe care ni le spune de exemplu Alice Năstase Buciuta, despre cupluri de vedete care trăiesc pur şi simplu în iubire, fermecător de simplu , fermecător de… trăit ! Mă simt ca şi cum le-aş trăi eu, chiar dacă nu-s vedetă…

Mă bucur la fel de mult când prietenele mele revarsă din priviri câte o nouă iubire…Sau prietenii mei, care deşi nu au vreun statut celebru, iubesc atât de frumos femeile de lângă/departe de ei, încât le-aş da nota 10, de-aş fi ”Minodora” ! Sau nota 9…

Mi s-a spus la un moment dat că sunt un pic cam ciudăţică… ”Cum adică, dacă eu plec cu o altă femeie, de ce mă laşi să plec, de ce nu vii după mine să mă iei înapoi? De ce nu lupţi pentru mine? ” Şi răspund: ”Uite-aşa , pentru că merită şi altă femeie să se bucure de iubirea pe care o simt eu. E iubire , nu-i concurs! „…

Cam asta ar fi scurta mea poveste pentru voi, acum în prag de o nouă zi.

Adică, mult discutata iubire , n-are cum să te întristeze ( ei, da-ţi voie să fii trist uneori, dar nu foarte tare… ) dacă trece pe la tine, apoi merge la altcineva…Ea există în continuare, doar că devine atât de mare în timp ce se răspândeşte, încât te poţi simţi eclipsat, ceea ce nu înseamnă că nu mai exişti, ci că faci parte din ea…E ca o matematică a universului, ca un calcul precis, o logică uneori greu de înţeles, dar atât de …divină !

Bună dimineaţa ! Povestea o puteţi continua voi !