Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.
Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.
Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.
S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.
Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.
Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
