Puțin din toate

Puțină realitate, puțină himeră,
la masa tăcerii stau puțin stingheră.
Cu ochii ațintiți ca niște proiectoare
spre amintiri dulci sau către puțină uitare.

Dar e puțin devreme și e puțin târziu…
Despre ieri, sau despre mâine să mai scriu?
Oricum, nu sunt ceea ce par a fi,
nu sunt un Cupidon curajos al inimii.

Sunt puțină răceală și puțină căldură,
ca vinul după prima înghițitură,
ce se-aprinde iute-n iubire și-n mânie,
motivată de-a ei nemărginită agonie.

O fi asta puțin important, o fi puțin banal?
Ca un catalizator, o inimă vie de ritual,
căreia i se pare că n-ar mai putea iubi.
Dar se uită-n oglindă și-nvață iar a zâmbi.

Cuvintele mele au puțin soare și puțină furtună.
Chiar de-i adevărul crud sau o minciună.
Vreau să aud iar cântece de valuri vrăjite
și mă gândesc: oare sufletul meu mă minte?

Sufletul toate le desparte, apoi iar le-mbină,
de e inima ostenită, de e mult prea odihnită.
Face puțină pagubă, dar și ceva folos,
de-a fost trist cândva, de va fi puțin haios.

C-o fi în zile de luni sau în zile de sâmbete,
suntem un amalgam de lacrimi și zâmbete.
Zâmbete ce se-ascund, apoi iar se-arată
când ca o iluzie aspră, când puțin catifelată.

Da, e puțin absurd, dar e și puțin firesc.
Nu toate-n lumea asta sunt de înțeles.
Toți avem parte de puțină dragoste, puțină ură
și acceptăm că soarta noastră e puțin dură.

31.12.2014


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Nu mai vreau ziua de ieri

De ce-ți întorci astăzi fața către mine,

când inima-mi blândă nu-ți mai aparține?

Acum luna plină e cea care mă iubește,

steaua ta norocoasă pe cer lenevește.

Tu porți încă cu tine ale trecutului fantasme,

dar știi bine, eu nu mai cred în basme.

Suntem doi indivizi maturi, fără-ngrădiri

dar ne machiem în fața propriei priviri.

De ce te cauți prin mine, să te dezvolți,

și invoci motive. Cât crezi că mai suporți?

Având o imagine de sine deformată

ce-n cuvinte, în tonul vocii ți-e reflectată.

Eu am făcut pace cu ziua de ieri, cu mine.

E o emoție chinuitoare…da…e o nebunie

ce m-a măcinat, m-a consumat, m-a otrăvit,

a crescut înăuntrul meu ca un foc mocnit.

Foc ce-ntr-o zi va fi vulcan pe cale să erupă

și-n incertitudini înoată, mereu se preocupă,

căci otrava ta amară a dus la moartea iubirii,

am simțit întunericul rece în locul luminii.

Vreau doar la capăt de drum să mă văd,

cu emoții pozitive ce sper că se întrevăd.

Mă voi iubi pe mine profund și-n totalitate,

să rămân mută-n fața sentimentelor schimbate.

29.06.2015


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Și îngerii au demonii lor

(replică la poezia „Cine sunt eu”, de Alex Radu)

Ești o victimă în propria-i amară penitență,

Ce caută echilibrul în prag de convalescență.

Ce-a pierdut cândva încrederea în a vieții esență

Și își conduce inima cu o maximă prudență.

Ești pictorul de alb-negru. Să mâzgălești ar trebui,

Până teama o înfrângi și ai obține un ton de gri.

Derutat de trăiri, dorindu-ți câteodată să zbori,

Și uiți mereu că-n cer și îngerii au demonii lor.

Ești războinicul ce-și apără scutul de arme albe,

Ce-aspiră la armistițiul din suflet, liniște, pace.

Ce se supune cuvintelor scrise cu multă durere,

Și cade înfrânt, obosit, sleit de propria-i putere.

06.05.2015


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Trăiește-te iubindu-ți sclipirea morbidă !

Ţi-aş smulge inima din piept. Dar tu nu ai în piept inima, ai inima -n tălpi şi tălpile-ţi sunt surde. Ţi-aş smulge sufletul din inima-ţi căzută la picioare, dar tu nu ai suflet ai un fum ce trece prin oase. Sufletul tău este cu numele, numele ce ţi-l poartă oricine îţi priveşte în ochii tăi sclipitori şi fazi. Sclipirea gândurilor tale lasă fără aer şi un vid neatins de misticismul întunericului. O micime străbate venele tale şi-ţi curge din străfundul venei un sânge alb străveziu. Noaptea în umbra stelelor, îţi juri că vei rămâne cel ce-l vorbeşti, dar în miezul soarelui te răstigneşti celui ce-ţi dă mai mult decât o litră de sevraj scurs pe picioare. În emisfera schizofreniei te-am iubit ca pe un stârv ce-şi iubeşte viermele, ce-i străbate trupul atins de mucegaiul căzut în morminte. Eşti mort demult şi umblii printre vii, printre cei ce-şi duc dorinţele orgasmului în patul conjugal. Dar tu ?

Tu îţi duci dorinţele dincolo de bolta nevăzută a emisferei glaciale şi îţi propui ca un simpu şi imperfect ghețar să-ţi facă, din dorinţa inimii altar. Îmi ești abscons, mă gândeam că metempsihoza la tine este terminată. Epatezi doar în lumina amintirilor. Constegnarea mea îmi împinge dincolo de granițele onoarei dorința de a te lăsa fără inimă. Sufletul tău să-l simt cum îmi alunecă printre degete. Să-l las să-mi curgă și să-l privesc cum stă în genunghi în fața mea cerându-și iertare. Nu știu cum sună vocea sufletul a iertare, dar tu cu siguranță ar trebui să auzi unde-ți este căzută inima. Inima un organ latent bătând de dorul vieții anterioare.

Trăiește-te iubindu-ți sclipirea morbidă !


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Frânturi de gânduri

Ce-aş schimba toamna-n primăvară!
Le-aş da toate într-o seară,
de-aş şti că va fi al meu,
pentru totdeauna, pururi şi mereu!

Mi-aş lua visele curate,
cele de demult uitate.
În fereastră aş aprinde-ntruna
stelele-mbietoare cu mâna.

Mi-aş număra anii în floare,
dac-aş şti că el coboară,
aş aduna frânturi de gânduri
şi le-aş scrie-n mii de rânduri.

Mi-aş scrie romanul meu nescris,
clipele de nesomn şi vis,
sperând că-ntr-o zi cu soare drag
dorul mi-l va aduce-n prag.

Dragostea eu mi-aş striga,
căci mi-o ştie numai Luna.
Dar mi-e teamă c-aş strica
rimele ce-mi vin întruna.

Aş ţese acorduri dulci pe Lună,
ce-ar încerca şi ele să-i spună
melodii de tăceri şi lumină,
speranţe dragi în noaptea senină.

Aş vrea să-i spun azi “mi-e dor”,
să scriu cu litere mari “te ador”…
Doar să nu fie o iubire târzie
ce-o aştern în pas de poezie…


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De-aș putea!

De-aş fi un gând din noapte,
la poarta sufletului tău aş bate.
Să fim ca două picături de stea,
să nu mă crezi atât de rea.

De-aş putea să fiu izvor de dor,
să ne vedem la mine pe pridvor,
ți-aş da buzele-mi aprinse,
și-am avea mâinile-mpletite.

De-aş putea să fiu eu Luna
când stelele răsar pe cer,
te-aş iubi întotdeauna,
clipe de fericire să-ţi ofer.

De-aş putea să fiu eu clipa
ce-ţi deschide larg o ușă,
s-ar întoarce iar clepsidra,
aş renaşte din cenuşă.

De-aş fi eu marea-nvolburată,
să iubesc cum n-am iubit vreodată,
aş iubi din nou cifra doi,
și-aş folosi iar cuvântul “noi”.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Te iubesc, dar bun-rămas!

Dragul meu, te rog, mă iartă,
dacă nu pot fi a ta consoartă,
dacă scrisoarea e amestecată
cu idei și gânduri negre, sumbre
scriu doar din a minții mele umbre.
Știu, te voi răni, cu cele ce-ți voi scrie,
dar trebuie s-o fac, nu mă pot abține
din a-mi elibera sufletu-mi rătăcit,
căci printre picățele ne-am îndrăgostit.
Spun doar că nu mai pot continua,
nu vreau nimic a-ți insinua,
vreau să spun că eu renunț,
destinului îi fac un denunț.
Căci povestea noastră n-a fost să fie,
inima-mi suferă de o gravă atrofie.
Mă gândesc și iar mă răzgândesc,
viața cum să mi-o mai trăiesc.
Constat că de tine nu sunt demnă,
nu mai știu inima mea ce-nseamnă.
Destinul crud îmi joacă feste,
vroia demult să-mi dea de veste
că nu voi avea curaj să pășesc
dincolo de linia rațiunii, să trăiesc.
Vreau să mergi acasă, singur, fără mine,
căci nu voi putea a-ți aparține
nici mâine, nici peste vreun an,
ne-am gândit într-un mod aerian.
Ar fi mai bine acum să ne oprim,
cu soarta să nu ne mai împotrivim.
Te-ai plimbat mult prin sufletul meu,
ai văzut cât mi-a fost mie de greu,
dar nu mai pot continua așa,
în viața-ți sunt doar o chiriașă.
Nu vreau să-ți dau alte detalii,
mă simt ca la negre funeralii.
Oricum o-ntorc, nu e deloc bine,
nu e ceea ce ar trebui să fie
pentru niciunul dintre noi doi,
sufletul mi l-am aruncat la gunoi.

Toate astea nu pot să mi le asum,
stau, mă gândesc și mă consum,
plâng în hohote, dar într-un total relas,
doar cu gândurile-mi stau la taifas.
E cel mai bine să știi acum,
că trecutul meu mă face scrum.
Mă trage-napoi, mă urmărește,
toată viața mi-o batjocorește.
Tu…ai tot viitorul în față,
să faci ordine-n a ta viață.
Dar fără mine sau iubirea noastră,
fără luna de miere văzută prin glastră.
Să navighezi, ca-n planurile-ți mărețe,
s-alegi bine dintre frumoasele-ți domnițe,
căci nu de mine ai tu atâta nevoie…
Lasă-mă să te las…de bunăvoie!
Te rog doar să mă-nțelegi, să mă ierți,
știu, poate ai vrea să mă și cerți.
Promite-ți că vei scrie acel roman,
cu, sau fără mine, ca dușman.
Promite-mi că vei fi absolut fericit,
iubit, alintat, respectat, împlinit,
cu o domniță tânără, frumoasă
ce nu va fi atât de capricioasă.
Te mai rog să nu uiți că te-am iubit,
dar nu suntem unul altuia sortit.
Ai grijă de inima ta, de-al tău glas.
Eu nu-ți pot spune decât…
Te iubesc! Dar Bun-rămas!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Primăvara mea din vis

Visez să fiu firul de iarbă cu proaspătă rouă
ce renaște după ce-ncepe mărunt să plouă,
ridicându-și brațele ei moi, firave, delicate,
insuflând viață liniștită, cu gânduri culcate.

Visez să fiu mugurul din prospețimea primăverii
și suflarea-mi să trezească bucuria naturii,
la rândunici ce se-ntorc într-o zarvă de nedescris,
la fluturi ce se zbenguie-n al meu stomac și vis.

Visez să fiu bolta albastră din ai tăi ochi,
uitându-te la mine… te rog să nu mă deochi!
Să văd ciocârlia cum se-nalță spre văzduh
și copacii cu mușchi moale ca perna de puf.

Visez să fiu parfumul tău ușor de lăcrămioare,
pe marea cerului să zboare păsările călătoare
ce sunt vâslași aducători de bucurie, voie bună,
cântecele inconfundabile natura o inundă.

Visez să fiu lumină prin alaiul variat de flori,
ce ne dă viață prin imensitatea ei de culori,
la pâraiele cu apă limpede, pur-cristalină,
la mierle ce se-alătură orchestrei pe colină.

Visez să mai trăiesc doar o singură noapte
în fiecare zi ce mi-e atât de departe,
să-mi amintesc cu drag și peste câțiva ani
c-am aruncat ai sufletului grei bolovani.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Poartă-mă

poartă‑mă cu tine, în privire,
poartă‑mă în gând şi în simţire,
poartă‑mă cu tine peste ani,
poartă‑mă cu tine şi du‑mă unde ai…
doar vise.

poartă‑mi sufletul spre nemurire,
ochii mei să‑ţi fie numai ţie
pavăză în drumul presărat, cu dor,
strânge‑mă în braţe, alină‑mi gândurile…
şi n‑am să mor.

poartă‑mi surâsul, spre razele de lună,
poartă‑mi inima spre marea de smarald,
poartă‑mi liniştea în ceruri către lună,
iubeşte‑mă şi‑ţi voi purta iubirea…
în timpuri, mă gândeam.

poartă‑mi cuvântul printr‑o sărutare,
poartă‑mi suflarea în sufletul tău divin,
poartă‑mi pe veci încununata‑mi desfătare,
poartă‑mi fiinţa spre nemurire, iar eu
te voi iubi, cum ştiu…


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

MAMA

Cine pe lumea asta-i cea mai dragă,
are mare grijă de mine de-s beteagă?
Cu privirea ei blândă mă calmează
și-n momente grele mă-ncurajează.

Cine are părul albit de toamne târzii
căreia-i datorez eu multe poezii?
Are ochi albaștri, blânzi, pătrunzători,
și ne-nvață să fim mereu învingători.

Cine e bucuria veșnică ce ne-nconjoară?
Ne-nvață dragostea de carte, neam și țară,
ne spune că stelele știu tot ce noi gândim,
ne-ajută, dorințele să ni le-ndeplinim.

Cine are gura ca un trandafir îmbobocit?
În zbuciumul ei pentru noi s-a nenorocit,
oricând supărarea, neliniștea ne-o alină,
chiar de viața ei e o continuă adrenalină.

Cine are zâmbetul ca după ploaia de vară,
chiar de făptura ei poartă veșnica povară
de-a fi mereu învățătorul vieții noastre,
chiar de-i peste țări și mări albastre?

Cine-n brațele ei calde ne ține
și credem că totul ni se cuvine?
Robotește până seara pentru noi,
ea de la nimic nu se dă înapoi.

Cine-i psiholog în momente de impas?
N-are timp nici pentr-un scurt popas,
cu lacrimi niciodată nu ni se plânge,
grijile ce-o frământă, ea și le strânge.

Cine ne iubește necontenit, orice-ar fi?
Suntem îngerii ei zburdalnici zi de zi,
și-i surprindem ochii umflați de plâns,
cu sufletu-i agitat, puternic, constrâns.

Cine e puternică, dar nu și pentru ea,
și-apăsările mereu îi colorează gândul?
Își urmează propriul ei destin imperfect,
ea e a iubirii fără măsură arhitect.

Cine-ar vrea să radieze de liniște și pace?
Ea nu. Ea toate le drege, toate le face.
E a dragostei nesfârșite-ntruchipări,
ne răspunde la milioane de întrebări.

Cine e marea hrănită cu lacrimi de dor?
Când ne gândim la ea, ne trec calde fiori.
O iubim, căci nu știm calea de-a nu o face,
fără ea, am fi afoni în a noastră carapace.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.