Etichetă: Poezii

Respiră-mă

respiră‑mă. îmi e suficient că‑mi eşti.
părăseşte‑mi nopţile, iubindu‑mi bezna divină,
ancorează‑mă la visurile tale cereşti,
sărută‑mi sufletul, hemoragia vieţii oprindu‑se în tihnă.

criminal e cel ce nu trăieşte clipa,
vidul amestecându‑se, în loc
să te doară, să te usture nefericirea,
sunt parte din sângele tău, ce noroc…

răstoarnă‑mă. nici aer nu am.
îmi trăiesc mizerabila clipă.
nici gânduri, nici lacrimi nu am,
sunt nimic, iubind pe nimica.

un gol imens îmi cuprinde conştiinţa,
sângele, şiroind peste tot, răsfirat
se scurge, arătându‑mi cum îmi este frică
încărunţită de timp, venerându‑te, nu‑i păcat,
respiră‑mă.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Nu imi treci

îmi treci mereu prin gânduri,
îmi treci mereu prin mine,
îmi treci prin vintrele‑mi turbate.
nu‑mi treci, tu vei rămâne…

îmi treci prin şoaptele‑mi suave,
îmi treci pe unde nimeni nu a fost,
îmi treci prin ploaia ce ne udă,
nu‑mi treci, tu îmi eşti în tot.

îmi treci prin viaţă ca o alinare,
îmi treci, jăratic, scrum în vânt,
îmi treci ca toamna ce ne leagă,
nu‑mi treci, eu mai rămân…

îmi treci uşor, cu paşi de vals,
îmi treci prin suflet ca o mângâiere,
îmi treci prin anii care vin,
nu‑mi treci, eşti tot ce nu îmi piere…


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Te iubesc, dar bun-rămas!

Dragul meu, te rog, mă iartă,
dacă nu pot fi a ta consoartă,
dacă scrisoarea e amestecată
cu idei și gânduri negre, sumbre
scriu doar din a minții mele umbre.
Știu, te voi răni, cu cele ce-ți voi scrie,
dar trebuie s-o fac, nu mă pot abține
din a-mi elibera sufletu-mi rătăcit,
căci printre picățele ne-am îndrăgostit.
Spun doar că nu mai pot continua,
nu vreau nimic a-ți insinua,
vreau să spun că eu renunț,
destinului îi fac un denunț.
Căci povestea noastră n-a fost să fie,
inima-mi suferă de o gravă atrofie.
Mă gândesc și iar mă răzgândesc,
viața cum să mi-o mai trăiesc.
Constat că de tine nu sunt demnă,
nu mai știu inima mea ce-nseamnă.
Destinul crud îmi joacă feste,
vroia demult să-mi dea de veste
că nu voi avea curaj să pășesc
dincolo de linia rațiunii, să trăiesc.
Vreau să mergi acasă, singur, fără mine,
căci nu voi putea a-ți aparține
nici mâine, nici peste vreun an,
ne-am gândit într-un mod aerian.
Ar fi mai bine acum să ne oprim,
cu soarta să nu ne mai împotrivim.
Te-ai plimbat mult prin sufletul meu,
ai văzut cât mi-a fost mie de greu,
dar nu mai pot continua așa,
în viața-ți sunt doar o chiriașă.
Nu vreau să-ți dau alte detalii,
mă simt ca la negre funeralii.
Oricum o-ntorc, nu e deloc bine,
nu e ceea ce ar trebui să fie
pentru niciunul dintre noi doi,
sufletul mi l-am aruncat la gunoi.

Toate astea nu pot să mi le asum,
stau, mă gândesc și mă consum,
plâng în hohote, dar într-un total relas,
doar cu gândurile-mi stau la taifas.
E cel mai bine să știi acum,
că trecutul meu mă face scrum.
Mă trage-napoi, mă urmărește,
toată viața mi-o batjocorește.
Tu…ai tot viitorul în față,
să faci ordine-n a ta viață.
Dar fără mine sau iubirea noastră,
fără luna de miere văzută prin glastră.
Să navighezi, ca-n planurile-ți mărețe,
s-alegi bine dintre frumoasele-ți domnițe,
căci nu de mine ai tu atâta nevoie…
Lasă-mă să te las…de bunăvoie!
Te rog doar să mă-nțelegi, să mă ierți,
știu, poate ai vrea să mă și cerți.
Promite-ți că vei scrie acel roman,
cu, sau fără mine, ca dușman.
Promite-mi că vei fi absolut fericit,
iubit, alintat, respectat, împlinit,
cu o domniță tânără, frumoasă
ce nu va fi atât de capricioasă.
Te mai rog să nu uiți că te-am iubit,
dar nu suntem unul altuia sortit.
Ai grijă de inima ta, de-al tău glas.
Eu nu-ți pot spune decât…
Te iubesc! Dar Bun-rămas!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Imi eşti dor

m‑ai făcut dependentă de tine
să‑ţi ascult sufletul, ca în poveşti,
povestea mea începe cu tine,
nici n‑ai idee cât… de mult te iubesc!

m‑ai făcut dependentă de ochii tăi
şi‑mi place cum priveşti, tu spre mine,
cu adierea ta mă îmbrăţişezi,
iubesc toată culoarea din tine.

m‑ai făcut dependentă de mirosul tău,
şi foşnetul îmi pare că‑l simt
când desculţă picioarele îmi plimb
prin tot regatul tău,

m‑ai făcut dependentă de tine,
te aştept cu inima‑mi frântă
şi‑n puţinul timp dăruit de tine
vreau să‑ţi aud doar culoarea cea sfântă.

m‑ai făcut dependentă de ploaia din tine,
când culori împrăştii în văzduh,
eşti singura iubire din mine,
eşti ruginiul pe care‑l respir şi-l aud

m‑ai făcut dependentă de tine,
cred că putem exista numai noi,
vreau să împart, cu tine, iubirea din mine,
eşti toamna ce‑mi place să iubesc în doi
tu… toamna.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Primăvara mea din vis

Visez să fiu firul de iarbă cu proaspătă rouă
ce renaște după ce-ncepe mărunt să plouă,
ridicându-și brațele ei moi, firave, delicate,
insuflând viață liniștită, cu gânduri culcate.

Visez să fiu mugurul din prospețimea primăverii
și suflarea-mi să trezească bucuria naturii,
la rândunici ce se-ntorc într-o zarvă de nedescris,
la fluturi ce se zbenguie-n al meu stomac și vis.

Visez să fiu bolta albastră din ai tăi ochi,
uitându-te la mine… te rog să nu mă deochi!
Să văd ciocârlia cum se-nalță spre văzduh
și copacii cu mușchi moale ca perna de puf.

Visez să fiu parfumul tău ușor de lăcrămioare,
pe marea cerului să zboare păsările călătoare
ce sunt vâslași aducători de bucurie, voie bună,
cântecele inconfundabile natura o inundă.

Visez să fiu lumină prin alaiul variat de flori,
ce ne dă viață prin imensitatea ei de culori,
la pâraiele cu apă limpede, pur-cristalină,
la mierle ce se-alătură orchestrei pe colină.

Visez să mai trăiesc doar o singură noapte
în fiecare zi ce mi-e atât de departe,
să-mi amintesc cu drag și peste câțiva ani
c-am aruncat ai sufletului grei bolovani.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

MAMA

Cine pe lumea asta-i cea mai dragă,
are mare grijă de mine de-s beteagă?
Cu privirea ei blândă mă calmează
și-n momente grele mă-ncurajează.

Cine are părul albit de toamne târzii
căreia-i datorez eu multe poezii?
Are ochi albaștri, blânzi, pătrunzători,
și ne-nvață să fim mereu învingători.

Cine e bucuria veșnică ce ne-nconjoară?
Ne-nvață dragostea de carte, neam și țară,
ne spune că stelele știu tot ce noi gândim,
ne-ajută, dorințele să ni le-ndeplinim.

Cine are gura ca un trandafir îmbobocit?
În zbuciumul ei pentru noi s-a nenorocit,
oricând supărarea, neliniștea ne-o alină,
chiar de viața ei e o continuă adrenalină.

Cine are zâmbetul ca după ploaia de vară,
chiar de făptura ei poartă veșnica povară
de-a fi mereu învățătorul vieții noastre,
chiar de-i peste țări și mări albastre?

Cine-n brațele ei calde ne ține
și credem că totul ni se cuvine?
Robotește până seara pentru noi,
ea de la nimic nu se dă înapoi.

Cine-i psiholog în momente de impas?
N-are timp nici pentr-un scurt popas,
cu lacrimi niciodată nu ni se plânge,
grijile ce-o frământă, ea și le strânge.

Cine ne iubește necontenit, orice-ar fi?
Suntem îngerii ei zburdalnici zi de zi,
și-i surprindem ochii umflați de plâns,
cu sufletu-i agitat, puternic, constrâns.

Cine e puternică, dar nu și pentru ea,
și-apăsările mereu îi colorează gândul?
Își urmează propriul ei destin imperfect,
ea e a iubirii fără măsură arhitect.

Cine-ar vrea să radieze de liniște și pace?
Ea nu. Ea toate le drege, toate le face.
E a dragostei nesfârșite-ntruchipări,
ne răspunde la milioane de întrebări.

Cine e marea hrănită cu lacrimi de dor?
Când ne gândim la ea, ne trec calde fiori.
O iubim, căci nu știm calea de-a nu o face,
fără ea, am fi afoni în a noastră carapace.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

UNUI POET GOLAN

IMG_1018

Nu-mi spune al tău nume! Ți-l știu.
Ești stăpânul meu din atâtea poeme
În care sclava ta eu vreau să-ți fiu
Și-mi umpli aerul cu poftele mele.

Calități și defecte la un loc
Dansează tango în vânt și foc.
Simțim căldura ce ne iradiază,
Această dorință ce ne forțează
Să fim părtași ai enigmei nopții,
Ai nebuniei, ai demonicei tentații.

Ia-mi și-apoi dă-mi inapoi tot ce vrei,
Fă-mă moftul, capriciul pielii tale!
În pasajul tăcerii nocturne și-al dragostei
Îmi stingi geamătul c-o atingere moale.

Iar tu, absent în izvorul lumii cerești,
În timpul ce ne oferă dulci întâmplări,
Îmi surâzi cu inima zvăpăiată și-ndrăznești
Să presari pe trupul meu buchete de sărutări,
De mângâieri în serenada șoaptelor noastre,
Sub estetica selenară numărăm astre,
Iar pe așternutul de nisip fierbinte
Ne dezvelim de rușine și sentimente.

Tu focul din inima mea îl hrănești,
Perfecta mea pierzanie tu-mi ești.
Fă-mă roaba ta de dragoste, stăpâne!
Mă pierd în cuvinte ce vor să-mi îngâne
Să mă-nchin acestui ritual de iubire,
Buzele invadate să-mi dea despăgubire.

Căci am nevoie de otrava ta dulce,
De savoarea cărnii tale ce mă conduce
Spre un extaz pasional, animalic,
Cu sufletul timid, senzual, dar demonic.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

GÂND CĂLĂTOR

Nu știu de ce, când, cum, unde,
cuvântul sufletul mi-l pătrunde.
Tace, poate, fiindcă iubește,
poate pe ea însăși se amăgește.
Tace, poate, fiindcă îi e teamă,
căci vocea inimii mă cheamă.
Gândul meu hai-hui îmi umblă,
înspre Mâine și-l aruncă,
și e tare tare speriată,
în sufletu-i e o cruciadă.
Poate nu știu ce vreau nici eu,
poate viața-mi dă un alt croșeu.
Răspunsul e la mine, știu,
sufletu-mi nu mai e pustiu.
Ci e bombardat cu emoții vii,
că-s tristeți sau mici bucurii.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Valoarea invizibilului

Gandurile mele oficiale sunt suspendate de absenţa ta.
Fericirea este doar o reclamantă a fidelităţii durerii şi a lacrimilor.
Dezmăţul sufletului se hrăneşte cu indoiala sufletului steril. A putrezit
tristeţea.
Conceput de mine, actul nostru de existenţă nu mai există.
Eşti umbra invizibilă a fostei mele fericiri.
Acum sunt stăpana propriilor mele pasiuni. Iubesc viaţa, deopotrivă moartea.
Din moarte răsare, din viaţă moare.
Uit luxul de a uita amănunte. Amintirile sunt roşii cuprinse de o lavă rece.
Un şiroi fierbinte imi topeşte mintea, iar vintrele răman dezgropate.
Sufletul şi inima intră intr‑un război al vidului.
Vor avea de mers, vidul este vid. Coaliţia dintre organe rămane latentă.
Războiul păcii.
Eşti acolo, exişti intr‑o lume uitată de mine. Undeva, departe, in alt secol,
şi nu imi dau seama in care.
Durerea lacrimilor era proporţională cu fidelitatea lor. Acum, in acest
secol, nimic nu mai este egal cu niciuna din valori.
Gandurile mele neoficiale sunt prăbuşite de prezenţa ta. Cea invizibilă.
Rămane gandul să facă un cadou uitării.
Pe tine. Om invizibil.
Tu eşti ultimul cadou adus ofrandă gandului meu invizibil.
Valoarea amintirior, inestimabilă.
Valoarea invizibilului, pană o să fiu senilă.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

UN DOMN ÎN PLOAIE

Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.

Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.

Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.

S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.

Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.

Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.