Ești binele ce-mi face rău

Nici nu știu dacă tu ești binele ce-mi face rău sau răul ce-mi face bine. Recunosc, cu tine, mi-e greu. Fără tine, imposibil. Uneori, oamenii îi urmează sfatul lui Bukowski – găsesc ceva ce iubesc și-i lasă să-i ucidă. Am încercat, în repetate rânduri, să plec și niciodată nu am reușit să trec pragul ușii de la intrare. Pur și simplu, ajuns față-n față cu ușa aia nenorocită, sufletul mi se făcea greu ca plumbul și-mi cădea-n picioare. Și uite așa rămâneam de fiecare dată când voiam să plec.

În mine, are loc o luptă. Între minte și suflet, între argumente și contraargumente , între iubire și dorința de eliberare. Nu toți oamenii se iubesc așa cum își imaginau cândva că o vor face – se chinuie iubindu-se și iubesc chinuindu-se. Trec, aproape zilnic, de la agonie la extaz și invers. În fiecare zi își promit că de data asta își vor respecta principiile, pentru ca, în final, să le încalce.

Sunt conștient că dintr-o asemenea situație nu poți ieși decât șifonat la suflet. Fie că-l scapi pe jos și ți-l calcă celălalt în picioare, fie că ți-l mototolești tu. Om trăi ș-om vedea cum va fi scris finalul.

Câți dintre noi n-am trăit lângă un om pe care-l iubeam îndeajuns de mult încât să nu-i dăm drumul, deși eram conștienți că nu ne face bine? Probabil, mulți au trăit sentimentul ăsta. Vezi tu, sufletului nu ai ce-i face dacă i se pune pata pe-o anumită persoană. Oricât ai încerca să-l convingi, să-i acoperi ochii, tot ca el face. Oare omul poartă sufletul sau sufletul poartă omul? Dacă ai un răspuns, îl aștept cu nerăbdare.

În viață, vom întâlni și oameni care am fi preferat să rămână simpli necunoscuți, de genul fata din stație de la Unirii ori băiatul din față de la H&M. Însă, ceva ne îndeamnă să-i cunoaștem, să-i invităm la noi în suflet, nefiind siguri că vor intra frumos, descălțându-se de orice ne-ar putea murdări sufletul. Nu-i nimic! Orice întâmplare, indiferent de felul finalului –fericit sau nu – înseamnă experiență ce-ți va folosi mai târziu.

Nu-ți fie frică să iubești! Să-ți fie teamă de ziua în care nu vei mai putea simți nimic!

Fetele se tem de întuneric. Femeile profită de el.

Fetele, atunci când vine noaptea, se tem de bezna ce le învăluie tăcută. De fapt, habar nu au câte semnificații poate avea. N-au de unde, căci teama e tot ce au și nu le permite să cunoască mai mult decât le este dat să vadă. Trăiesc cu frică, se uită mereu în spate, sub pat, după șifonier. Tresar la fiecare zgomot suspect, chiar dacă acesta-i aparține mobilei vechi al cărei lemn trosnește sub greutatea timpului.

Le apucă groaza când se lasă noaptea. Se cuibăresc sub plapumă până dimineața, când soarele este sus pe cer. Ori stau cu becul aprins. Mai există și a treia variantă – își cheamă o prietenă, să aibă cine să le țină de urât.

Ei bine, la extrema cealaltă, se află femeia. Ea nu se teme de întuneric, ci profită la maxim de el. Pipăie, atinge, miroase, ascultă – își folosește fiecare simț avut în dotare pentru a-l explora cum știe ea mai bine. Nu se teme de marea de negru, căci necunoscutul de poate speria doar dacă nu te cunoști suficient de bine.

Fetele nu știu că în beznă au loc cele mai pătimașe iubiri, cele mai perverse palme peste fund, cele mai bune orale chiar dacă pare greu de crezut. Femeile știu toate acestea și-n plus știu cum să profite de fiecare gram de plăcere ce le este oferit.

Fetele nu știu că, în beznă, bărbații devin diferiți decât sunt ei pe timp de zi. Lasă imaginația, fanteziile să-și facă de cap. Nu știu nici că bărbații se simt mai comozi scufundați în negru. Femeile profită de descătușarea asta a bărbaților și obțin orgasme.

O femeie va lua ce-i mai bun din zi, din lumină, și ce-i mai bun din noapte, din întuneric. Ziua evoluează pe plan profesional, noaptea pe plan spiritual. Când apare întunericul, fetele se blochează unde au rămas ziua precedentă.

Cu lumina stinsă, fetele fac cuie de teamă. Femeile fac dragoste.

Îmi faci (dez)ordine-n cap!

Păi e frumos, draga mea? E frumos să vii din senin, să te așezi la mine-n sufragerie ca și cum ar fi casa ta și să te apuci să-mi aduni haosul, lăsând în loc ordine? Măcar puteai să mă întrebi dacă-s de acord înainte să te apuci să-mi aduni gândurile de pe te miri unde. Puteai să mă întrebi dacă vreau ordine, căci poate dezordinea aia era ordinea mea.

Ai avut chef de muncă, ă? Așa deci!

Uită-te la mine cât sunt de năuc acum! În fiecare dimineață, îmi caut chiloți și ciorapi, și abia de-i găsesc. Ai schimbat totul. Și-n casă, și-n suflet. Nici măcar nu mi-ai spus care pe unde sunt, așa că trebuie să caut eu.

Lenea e cucoană mare, băi Adam! îmi spui. O fi, nu neg!

Ai apărut de nicăieri și mi-ai făcut creierul varză. Numai pe tine te am în cap. Apoi, ai trecut la nivelul al doilea – mi-ai dat peste cap și sufletul, l-ai umplut cu tine și, de, nici dacă aș vrea nu te-aș putea scoate de acolo. Dar dincolo de dezordinea asta generalizată, mi-ai făcut ordine în viață. Uite, acum mănânc regulat, fac sex regulat, râd și mă enervez regulat. Trebuie să-ți spun un sincer mulțam!

Așa-i femeia – unde-i ea, ordinea și dezordinea conviețuiesc fără nicio problemă. Oricât de mult am vrea să negăm, noi, bărbații, este nevoie de-o mână feminină în viața noastră – să ne mângâie, să ne atingă unde ne place, să o ținem când mergem prin oraș, să ne oprească când vrem s-o facem lată și am putea răni. Avem nevoie de femei care să ne completeze și pe care să le completăm. Avem nevoie de femei care, atunci când se impune, ne conduc cu mână de fier – noi suntem deseori tentați să ieșim în decor și cred că de la gene se trage slăbiciunea asta.

Avem nevoie de voi, dragi femei!

Timpul nu omoară iubirea. Oamenii o fac!

Timpul nu omoară iubirea. Oamenii o fac! Timpul doar îi supune la teste – ce-i sincer rezistă, iar ce-i clădit cu nepăsare nu. Nu-l mai învinovăți pentru greșelile tale și nici nu-l folosi să te exonerezi.

Oamenii omoară iubirea cu egoismul lor, fiind într-o permanentă goană după fericire. Unii nu-nțeleg că fericirea în cuplu se obține, se trăiește și se pierde în doi. Ș-atunci, îi pun o frânghie de gâtul iubirii și-o sugrumă. Normal că se stinge, într-un final. Oamenii au tendința să omoare visurile, speranțele, încrederea, respectul, iubirea, doar pentru că scopul lor nu coincide cu cel de-alături. Și în astfel de cazuri, timpul este asemenea unui arbitru – ori lasă legea avantajului și relația continuă, ori îți dă roșu și te elimină.

Dacă tot ce ai construit cu celălalt este bazat pe interes, pe falsitate, pe minciuni, timpul va ruina tot ce aveți voi. O astfel de bază este șubredă – imaginează-ți un băț de chibrit care susține un pepene verde. Cât crezi că rezistă? Acum, fă analogia cu o relație – bățul de chibrit este interesul comun, iar pepenele verde interesul propriu.

Timpul chiar nu omoară iubirea dintre doi oameni. Timpul, dacă vreți, este un cel care-i obligă pe oameni să decidă ce se întâmplă cu ei. Dacă vor să trăiască o poveste frumoasă, o vor trăi până la adânci bătrâneți. Altfel, o vor trăi fix atât cât este cazul.

Omul sincer, omul altruist, omul empatic va construi mereu o fundație stabilă, pe care nimic nu o va putea dărâma. Chiar dacă, uneori, îi va fi dărâmat acoperișul, având baza, va putea reclădi – mai puternic, mai trainic, mai frumos. Vezi tu, timpul e de partea ta – poți trăi o viață întreagă iubind, dar doar dacă știi cum să o faci.

Așadar, data următoare când vrei să-l acuzi pe domnul Timp, adu-ți aminte că totul a fost în mâinile tale, iar tu ai decis ce vrei să se întâmple.

Între egoism și durere absolută

Între egoism şi dăruire absolută se află perfecţiunea ce dorim atât de tare să ne caracterizeze relaţia.
Ambele extreme atrag nereuşite, frustrări, nesiguranţă.
Ambele provoacă răni adanci. Deşi în teorie să ajungi undeva la mijloc, între nimic și tot, nu pare absolut deloc dificil, în practică ne confruntăm cu o situaţie aproape imposibil de rezolvat.
De ce atunci când ne dăm seama că am renunţat la noi înșine pentru partenerul nostru, amenințăm prin replici de tipul “nu mai fac nimic, nu mai dau nimic?”
De ce atunci când ne mustră conștiința deciziilor egoiste, promitem că nu vom mai greşi niciodată?

E uşor de spus că dăruirea absolută este o dovadă clară de iubire, dar alegem să nu ne iubim sinele, să ignorăm propriile instincte și dorinţe. De asemenea ne liniştim pe noi înşine atunci când spunem că lipsa compromisurilor denotă un caracter puternic, independent.
Între încăpăţânare şi lipsa unei opinii personale ajungem să nu simţim dragostea, să trăim nefericiţi și singuri.

La douăzeci de ani este probabil să trăieşti ambele experienţe.
Eşti tânăr, nu vrei să-ţi stea nimeni în calea afirmarii personale, nu vrei să renunţi nici pentru o clipă la împlinirea obiectivelor tale; este firesc să simţi că libertatea îţi este înjumătăţită, vrei să pleci ameţit duminica dimineaţa, adormind pe unde apuci și lângă cine nimereşti.
Egoismul pleacă din minciuna pe care o spui cu atâta nonşalanţă a doua zi. Neasumarea riscului pierderii persoanei care-ţi este alături.
Lipsa interesului sau a curajului de a-ţi explica libertatea.
Neputința respectării încrederii ce-ţi este alocată.

Dăruirea absolută vine tot din frică.
Iubeşti extrem, irecuperabil, cu toată fiinţă ta, cu fiecare celulă din organism. Ideea de separare faţă de persoana pentru care în acest moment trăieşti este atât de îngrozitoare, încât “ Iadul pe Pământ” ar fi o comparaţie prea blânda.
Vrei să oferi absolut tot ceea ce ai, fără vreo limită. Ajungi să te pierzi pe tine atât de tare, să te laşi atât de în urmă, încât după momentul producerii invitabilului, îţi trebuie mult timp să redescoperi cine eşti de fapt.

Personal rezonez mai bine cu cel de-al doilea scenariu. Din experienţă proprie afirm că delirul pe care îl simte o persoană ce nu-şi mai cunoaşte limita în dăruire este atât de toxic, încât singura cale de remediere este reinventarea proprie.

Ori nu putem iubi, ori iubim obsesiv; ori nu ne putem exprima sentimentele ori facem exces de ele. Cum ajungem să ne respectăm pe noi în aceeaşi măsură în care îl respectăm şi pe partenerul nostru ?

Înţelegând faptul că iubirea este cel mai pur, cel mai frumos lucru pe care-l poţi construi.
Ea nu poate fi fragmentată în iubire de sine şi iubire față de alte persoane.
Sinceritatea de asemenea este o scurtătură către idealul sentimental. Încrederea, respectul.
Toate împărţite în proporţii egale între tine şi omul care doreşti să-ţi fie alături.
Şi într-un final, aplicarea practică a acestei teorii.

Sex în 3, pro sau contra?!

Nu cred că-i optim în nicio variantă de cuplu intruziunea unei a treia persoane.
Şi ştii de ce?
Pentru că astfel, în cazul formării unui trio’parteneriat cum îmi place mie să-l numesc, se poate întâmpla un fenomen ciudat şi ireversibil.
..dacă acest joc de cu-plu va deveni cutumă firească de tri-plu, evident!

Se poate întâmpla ca în cuplul acela devenit deja un triplu, să se pornească un proces de stagnare a evoluţiei sexuale, de involuție într-un final, deşi parteneriatul despre care vorbim mergea probabil până mai ieri, ca uns pe roate de perfect ce era el..!! din orice perspectivă i-ai fi privit tu lucrurile.

Eh..! şi ia uite cum că, într-un moment de aventură începând această tevatură inițial, te apuci din senin să declanșezi riscul ca toate acelea care îți erau aşezate cum trebuie și la locul lor prin viața conjugală, să-ți intre brusc într-o degringoladă bulversantă.

Iar asta pentru că bărbatul partener, căci în genere un cuplu se lasă intervenit cu nevoie de femeie nouă şi nu cu dorinţă de mascul nou..bărbatul din cuplu deci, se va împlini arhisuficient cu această nouă prezenţă mai..feminină mereu alta, astfel acestuia fiindu-i îndeajuns de satisfăcătoare  viaţa LUI sexuală, drept urmare nu va mai considera necesar pe mai departe să  introducă joc nou în cuplu de doi şi încă o picanterie: asta când nu va ațipi dormind patul cu soața împreună..el doar il va mișca atingând cu tăblia fix în același loc mereu, fix doar peretele dinspre partea de nord a dormitorului.

Soțului începe să-i devină brusc soția povară sexuală, pe care este obligat să o bâțâie constant o viață-ntreagă, cu patul care face și ăla un zgomot atât de in-fer-nal!!..și-atât de antipatic..! încât mai-mai că-i adoarme până și erectul, abia trezit cu greu din somnul cel fără de vis de sex în cuplu!

Şi-o să explic imediat de ce și cred eu astfel:

..păi pentru că el soțul, în primul rând, va desfăşura de-acu’ înainte în act de trei tot ceea ce ar fi fost nevoie să fie neapărat desfăşurat numa’ în act de doi..și cu emoţie cu tot mai pe deasupra..!.cu partenera sa cotidiană se va simți doar ‘obligat’ să sexualicească , iar asta din ce în ce mai rar.
De ce continuă el totuși să facă lucrurile-astea obligat și nu le abține măcar, cum poate că ar fi mult mai firesc? Dintr-un respect..datorat vârstei, probabil..că merită și ea, mititica, măcar atât..!!..hahahahah…!

Sexul în parteneriat îi va deveni deci responsabilitate şi nu plăcere cum îi era perceput până atunci.
Nu va mai simţi la un moment dat nici nevoie afectiv emoţională prin sexualul obligat de circa trei minute cu soţia pe care-o iubeşte, dar pe care însă o va proiecta în acelaşi timp, din punct de vedere sexual ca fiindu-i o corvoadă pentru care el se sacrifică mereu și iar mereu, iar acest extravagant sacrificiu va începe să-l resimtă ca fiind din ce în ce mai dificil.

– și da, exagerez voit pe alocuri, asta doar pentru a puncta mai evident un pic opinia mea vizavi de-acest subiect controversat –

Cu soţia, revenind, sexul îl va sexua doar plictisit, cu restul celelalte îl va percepe mai apoi drept singura și unica distracţie erotică existentă pe lumea asta, plină de altfel de tot felul de dansuri diversificate erotic și fantazate excitant.

..un corp nou care îi trezeşte emoţii noi şi vibe nou şi atingere nouă şi tot mereu astfel un altfel de orgasm mai nou, îi va amorți în acelaşi timp cu totul, relaţia lui stătută şi veche şi involuată voluntar şi tot mereu ostenit pregătită de sex, în tot mereu prea aceeaşi poziţie confortabilă de familie.
Care nu-i mai este iată! și singura cea mai orgasmică.😜

Şi știi ceva? Mi se pare şi foarte logic să începi să simţi tu astfel!..ba şi mai mult decât atât, consider că te vei adânci din ce în ce mai tare în empatie de cuplu negativă, până ce într-un final vei distruge relația ta de cuplu pentru totdeauna și definitiv.

Pe de altă parte, tot în acest mod se poate pierde în timp şi vibraţia sexuală comună, căci dacă o vei desfăşura permanent ori foarte des și destul de constant în trio’parteneriat, atunci vei reuşi să o determini să vă scoată din starea voastră mirobolantă sexual de cuplu care astfel, fireşte, vă va deveni plicticoasă şi acoperită toată cu rutină, din cauză că ea vi se va mişca aceeaşi tot mereu și fără inspirație ori gând cu noutate.

El, soțul, nu va mai avea niciun chef să descopere trăiri noi, nu va mai simţi nevoia să dezvolte sexual cuplul lui cel vechi, pentru că..nu va duce nicio lipsă importantă de lucruri noi întâmplate în viaţa lui sexualicească.
Nu va mai avea nevoie deci sa se evolueze sexual și în parteneriat, pentru că a extins deja suficient de mult parteneriatul tot în sine.

..şi totul din cauza persoanelor noi pe le care le lăsaţi să va invadeze intimitatea.! astfel concentrarea pe viaţă voastră sexuală personală devine minimă. Ori spre deloc!

Cred în acelaşi timp că tot de aceea și infidelii se plâng frecvent de o rutină sexuală intervenită în cuplul lor şi tot de aceea se și remarcă în discuţiile acestora vorbe multe despre muuultul plictis sexual de cuplu care le există: pentru că şi soţii infideli ascunşi de nevastă, fix la fel precum aceia infideli cu nevasta de mână, trăiesc suficiente noutăţi sexuale reprezentate prin femei noi adăugate ca şi condiment în patul cuplului lor vechi şi astfel le este mai mult decât îndeajuns evoluția personală în plan sexual.

Nu te joci erotico- fantezist cu încă o femeie introdusă pe printre cearceafurile matrimonialului vostru fără să-ţi asumi că astfel energia ta sexuală nu va mai exista nerăbdătoare de-atunci înainte pentru soţia ta, ci se va împrăştia pe drum cu restul celalalte.
Energia ta sexuală va exista de-acum pentru alte femei care, uşor-uşor, fără a-ţi deveni ţie neapărat amante permanente, vor reuşi să o scoată pe ea soția, cu totul din aşternutul vostru confortabil, zâmbit sexual mulţumitor până mai ieri.

Dacă a treia persoană v-ar fi mereu câte un bărbat, acelaşi bărbat sau alţii noi mereu..că nici nu cred că ar conta prea tare numărul lor, probabil că atunci tu, soțul, ai fi cel izgonit din viaţa sexuală a cuplului vostru..ori dacă s-ar întâmpla o dată femeie iar altădată un bărbat, sau de 5 ori femeie şi măcar o singură dată și-un bărbat..eh!..posibil ca astfel să înceapă să existe un soi de echilibru pe-acolo, cum de altfel cred eu că ar exista la swingeri!

Tot de aceea şi cheful tău de a face orice cu ea soția, din perspectivă sexuală, ori de la o discuţie prietenească discutată și până la un preludiu incitant desfășurat cu drag, ori până la orice altă acţiune care să implice fantezie pusă-n practică de voi doi ai cuplului..deci de aceea, repet, cheful tău sexual care să o implice doar pe ea, soția ta, îți va fi ajuns nul, minus, absent. Enervant și agasant!

..pentru că te-ai obişnuit să flirtezi mereu nou înaintea sexului, te-ai obişnuit să te joci întotdeauna nou înaintea sexului, să ai emoţii tranzitive noi înaintea sexului şi-n timpul lui..și tot mereu cu altcineva nou care să te ducă la orgasmul împlinit: flirt/ preludiu/ pătrundere/ ejaculare !
..cu soţia doar pe alături aşternută ponosit pe lângă voi, pe post de..popândău!

Fireşte că astfel nu mai vei mai avea nevoie de ea, fireşte că astfel te vei declara rutinat cu ea, plictisit şi de vorbă şi de act sexual în sine şi de petrecerea oricărui timp al tău cu ea împreună.

..pentru că ai eliminat-o din viaţa voastră şi fără să conştientizezi poate măcar, i-ai luat și din importanță, ai scăzut-o și în interes pentru tine.

Astfel ea îţi va deveni parte neglijabilă şi enervantă şi vei uita temporar că-ți este de fapt partea importantă și compatibilă și complementară, care-ţi exista firesc și fericit atunci când voi trăiaţi în cu-plu împreună şi nu în tri-plu separat.

Iar ce voi spune acum în plus, are rolul de a te ingrozi și mai tare..vei uita și ce înseamnă fericirea, n-o să ți-o mai atingi deloc în ideal al tău de viață.

Vei deveni nefericit și confuz și plictisit și prea banal, vei produce transformări importante cu tine dar și cu voi, și toate în sens negativ.
Vei incepe să-ți strigi emoția de o secundă trăită în extaz, fericire, în același timp, fericirea pe care-ai știut-o fericită o viață o vei gândi ca fiind de fapt nefericită.
Cuplul tău cel perfect funcțional îți va deveni obositor și trist, vei bâjbâi viața pe care ți-o știai pe dinafară poezie de dragoste..și nu-ți vei mai găsi locul pe nicăieri.
Nici in căsnicie, dar nici înafara ei, nici cu soție dar nici în lipsa ei..nici cu tine n-ai mai sta, dar și pe tine dacă te-ai părăsi nu ai mai ști apoi ce-nseamnă lumea.
Ai vrea să ai și n-ai mai vrea..!
Degringoladă emoțională, amestec de vibrații ce nu știi dacă-s pozitive neapărat, incertitudini în înțelegere de sentimente, cu întrebări dacă-ți există ori dacă doar nu mai știi tu să le simți.

Și uite-așa observ eu cum te-ai putea complica tu foarte tare și fără niciun rost, dacă ai încerca cumva niște experiențe din acestea noi, care sună mult mai palpitant în povestirile altora decât pare că sunt cu adevărat în realitatea lor!
Câteodată e bun și-un pic de conservatorism, zic!
Tu ce zici? Te ascult! 😉😊

Concert cu… dragoste

Îmi place muzica. Iubesc muzica. O ascult tare sau încet, o fredonez sau o simt. Când sunt tristă mi-o lipesc de suflet, când sunt veselă, îmi bubuie în creieri.

Acum câțiva ani, cred că vreo patru, mi se pusese pata rău pe Andra. Da’ rău de tot. Adică o ascultam în neștire, pe unde apucam, îi căutam melodiile pe net, mai ales cele de la începutul carierei muzicale, rezona suflețelul meu atât de tare cu piesele ei încât stresasem deja toată familia și neamul până la spița a patra cred cu noua mea găselniță pasiune.

Prima oară când am văzut-o la Sala Palatului din București, într-un concert unde fusese și ea invitată, am zis că o să ud scaunul ăla ceaușist tapițat de la emoția ce-mi dădea din belșug pe-afară. Îi învățasem versurile, cântam în duet deja (în capul meu), puțin a lipsit să nu mă duc după autograf în culise. O divinizam, era pentru mine cea mai bună interpretă. Eu și puștoaicele de 15 ani. Cui spanac să-i pese? Mie, nici un gram.

Când a venit în Constanța, pentru un concert în mall, nu puteam să ratez marea întâlnire deși ideea de concert în astfel de locuri nu mă încânta prea tare. Dar dragostea mea pentru ea a făcut ca acest lucru să fie cel mai mic impediment. De-abia așteptam să o văd și să o aud live, la mai puțin de trei metri de ea. Asta pentru că m-am proțăpit lângă banda limitatoare de scenă cu o oră jumate înainte de concert. Eu și vreo treizeci de copii ne dădeam coate cu sete, cred că am și mârâit la vreo doi, pentru cel mai bun loc. Ce mai conta, eram emoționată și nici măcar nu urcase pe scenă. Momentul zero se apropia, eu fremătam toată. Cu puțin timp înaintea apariției ei, prezentatorul întreabă cine este mare fan Andra, pentru a primi ceva, o surpriză din partea artistei și invită pe scenă câteva persoane norocoase.

Cred că am călcat în mulți rahați la viața mea ori m-au scuipat bine ursitoarele, cert este că eram una dintre cei norocoși. Ridicasem mânuța și fusesem aleasă. Ultima, dar ce conta? Astrele erau hotărâte să îmi dubleze fericirea. Deja mă vedeam mulțumindu-i Andrei, îmbrățișându-ne acolo, în văzul și aplauzele tuturor, parcă vedeam deja obraji crăpând de invidie pe norocul meu.

Numai că, așa cum știm cu toții numai eu nu, nimic nu e gratis pe lumea asta, toate au un preț iar surpriza asta dăruită de Andra trebuia muncită. Adică trebuia să arătăm întregii audiențe cât de bine îi cunoaștem melodiile și să fredonăm câteva versuri. Doar așa demonstram cât de mult iubim muzica ei, nu?

Cum să vă spun eu…. mai departe…. Niciodată n-am fost o bună oratoare, n-am ținut în viața mea un speech, d-apăi să lălăi în fața atâtor perechi de ochi ațințiti asupra mea, cu vocea mea inconfundabilă, ceva, orice. Andra să fie.

Creierul meu și-a ales cel mai minunat moment să facă pauză și să zburde el fericit pe-o câmpie plină de floricele. Fusese turat la capacitate maximă până-n acel moment, a zis că-i ajunge. Că el refuză cu desăvârșire să redea măcar un vers. Nici măcar un laa-laa-laaa-la-la-la sau mm-mhhhh-mmmm-hhhhh. Nimic. Nada. Niente. Lumină orbitoare și-atât. Că doar era pe scenă, în lumina reflectoarelor.

Până să-mi vină rândul, mă cert cu el. Îl adun de pe plaiuri mioritice, trag tare de el să se mobilizeze. Ce naiba, nu ești chiar atât de neted! îi spun cu blândețe. Hai, măcar un vers cu iubire, dragoste, ceva de suflet, ce știu că-ți place ție! Ceva ce n-au spus ăștia înaintea ta!

Și-atunci i se face creierului milă de mine, eu răsuflu ușurată și relaxată că am scăpat de șoc și lapsus, deschid gura și iese cel mai dulce vers posibil lălăit:

„Dar undee dragoste nu eeee,
Nimic nu eeee!”…..
P.S. Să vă mai spun câtă lume a fost la concert?

Solniță cu bere

Vă mai amintiți jocul „solnița” din copilărie? Hai că nu e așa greu și e chiar haios. E foarte simplu. Întâi faci o „solniță” ca în imagine (apropo, asta e creația buburuzei mici), apoi scrii pe colțurile exterioare numele unei culori iar în interior niște cifre. Pe foaia de hârtie din care ai făcut jucăria scrii un pomelnic de „porunci” alocate câte unei cifre.

Vineri seară. Început promițător de weekend. Vii acasă, mănânci până nu mai poți apoi vrei să bei și-o bere. Așa, una la o sută de ani. E dumnezeiască. E atât de bună că bei vreo două pahare. Hai, două pahare juma. Spre trei. Eu, da? Să fie clar. Deja mi se înmoaie planetara. Și direcția are o deviere. Trage la pat.
Apare buburuza mică cu chef de joacă maxim. N-o pot refuza. Exact, jocul buclucaș. Și aleg culoarea, aleg cifra, apoi ea îmi citește răspicat „porunca”.
Să stai nemișcată într-un picior un minut!

Ai, pe bune? Din toate poruncile, p-asta ți-ai găsit s-o fac? După două spre trei pahare de bere? gândește totuși limpede mintea mea nițel aburită. Mă supun. Mare greșeală. Fiindcă a numărat ea. Unuuu, doiiii, treiii, …. , ciinnzecii și noouuăă, șaaiizeeciii!

Aveam deja febră musculară, și mă bâțâisem ca o gonflabilă cu aer cald. Din aia care dă din mâini pe un teren de fotbal. Printr-o minune n-am căzut și nici n-am pus celălalt picior jos.
Trecem la a doua sesiune. Aleg iar, sigură că nu mai am astfel de cazne. Când, ce să vezi, Murphy mă iubește, ca de obicei:

Să bei un pahar de bere, pe nerăsuflate!

Încep să râd. Acum nu știu dacă de la bere sau de la ce mă pune fie-mea să fac. Acum, serios, încă un pahar n-a omorât pe nimeni, nu? Pe nerăsuflate însă…. Habar n-am de ce, da’ îi fac pe plac. Este extaziată toată. Eu văd niște steluțe. Parcă cerul era afară. Și era și înnorat.
Runda a treia. Sigur ceva ușor. Adică nu concep altceva. Mai bine renunț. Zâmbetul ei mă topește. Sau o fi efectul berii?

Desenează un delfin pe o hârtie!

Cât de greu poate să fie??? Ia vă rog să încercați. Da’ numai în condițiile date. Parcă semnați pe propria răspundere pentru donarea unui rinichi în scopuri nobile. Te trec toate apele. Și doar sunt niște linii curbilinii, parcă. De data asta, fără poză. Ați râs destul de mine.
A patra oară și ultima, că nu mai pot. Patul îmi transmite obsedant de treizeci de minute același mesaj tentant

Vino odată la mine!

O să ai noroc la fete/ băieți!
Ooo, daaa!! Asta e perfectă. Nu trebuie să mai fac nimic. În sfârșit!! Noroc la fete am avut. La două chiar. Iar la băieți, la unu’ e suficient.

De ce nu știi că mă iubești

Gând împreunat

M-aş așeza prin tine toată,
M-aş îmbraca cu zâmbet rupt
din zâmbet doar al tău,
Ţi-aş plânge lacrima din vis,
Te-aş mângâia apoi cu mine,
Am alerga apoi în doi,
spre Paradis.

M-aș cufunda în tine toată.
M-aş scrie vers, ca să-ţi prind rima
M-aş tolăni după aceea,
Tot doar prin tine,
Relaxată.

Dând buzna printre tine,
Năvălindu-te şi alergându-mă pe mine,
Ţi-ar vorbi el, gândul meu, în şoaptă,
L-ar îmbrăţişa pe-al tău, spunându-i
că-l iubeşte şi că nu-i pleacă vreodată.

Eh!! Apoi te-aştept să te trânteşti
Şi tu în mine.
Te las să mă înghionteşti cu joacă,
Să-mi spui că şi tu îmi iubeşti gândul,
Că-ţi place că ne-am împletit,
Într-unul.