Păi e frumos, draga mea? E frumos să vii din senin, să te așezi la mine-n sufragerie ca și cum ar fi casa ta și să te apuci să-mi aduni haosul, lăsând în loc ordine? Măcar puteai să mă întrebi dacă-s de acord înainte să te apuci să-mi aduni gândurile de pe te miri unde. Puteai să mă întrebi dacă vreau ordine, căci poate dezordinea aia era ordinea mea.
Ai avut chef de muncă, ă? Așa deci!
Uită-te la mine cât sunt de năuc acum! În fiecare dimineață, îmi caut chiloți și ciorapi, și abia de-i găsesc. Ai schimbat totul. Și-n casă, și-n suflet. Nici măcar nu mi-ai spus care pe unde sunt, așa că trebuie să caut eu.
Lenea e cucoană mare, băi Adam! îmi spui. O fi, nu neg!
Ai apărut de nicăieri și mi-ai făcut creierul varză. Numai pe tine te am în cap. Apoi, ai trecut la nivelul al doilea – mi-ai dat peste cap și sufletul, l-ai umplut cu tine și, de, nici dacă aș vrea nu te-aș putea scoate de acolo. Dar dincolo de dezordinea asta generalizată, mi-ai făcut ordine în viață. Uite, acum mănânc regulat, fac sex regulat, râd și mă enervez regulat. Trebuie să-ți spun un sincer mulțam!
Așa-i femeia – unde-i ea, ordinea și dezordinea conviețuiesc fără nicio problemă. Oricât de mult am vrea să negăm, noi, bărbații, este nevoie de-o mână feminină în viața noastră – să ne mângâie, să ne atingă unde ne place, să o ținem când mergem prin oraș, să ne oprească când vrem s-o facem lată și am putea răni. Avem nevoie de femei care să ne completeze și pe care să le completăm. Avem nevoie de femei care, atunci când se impune, ne conduc cu mână de fier – noi suntem deseori tentați să ieșim în decor și cred că de la gene se trage slăbiciunea asta.
Avem nevoie de voi, dragi femei!
Scriu cum scriu, s-ar putea să nu-ţi placă, să te simţi puţin incomod. Nu-i nimic, o s-ajungi să mă suporţi aşa nenorocit cum sunt!
