Îmi place muzica. Iubesc muzica. O ascult tare sau încet, o fredonez sau o simt. Când sunt tristă mi-o lipesc de suflet, când sunt veselă, îmi bubuie în creieri.
Acum câțiva ani, cred că vreo patru, mi se pusese pata rău pe Andra. Da’ rău de tot. Adică o ascultam în neștire, pe unde apucam, îi căutam melodiile pe net, mai ales cele de la începutul carierei muzicale, rezona suflețelul meu atât de tare cu piesele ei încât stresasem deja toată familia și neamul până la spița a patra cred cu noua mea găselniță pasiune.
Prima oară când am văzut-o la Sala Palatului din București, într-un concert unde fusese și ea invitată, am zis că o să ud scaunul ăla ceaușist tapițat de la emoția ce-mi dădea din belșug pe-afară. Îi învățasem versurile, cântam în duet deja (în capul meu), puțin a lipsit să nu mă duc după autograf în culise. O divinizam, era pentru mine cea mai bună interpretă. Eu și puștoaicele de 15 ani. Cui spanac să-i pese? Mie, nici un gram.
Când a venit în Constanța, pentru un concert în mall, nu puteam să ratez marea întâlnire deși ideea de concert în astfel de locuri nu mă încânta prea tare. Dar dragostea mea pentru ea a făcut ca acest lucru să fie cel mai mic impediment. De-abia așteptam să o văd și să o aud live, la mai puțin de trei metri de ea. Asta pentru că m-am proțăpit lângă banda limitatoare de scenă cu o oră jumate înainte de concert. Eu și vreo treizeci de copii ne dădeam coate cu sete, cred că am și mârâit la vreo doi, pentru cel mai bun loc. Ce mai conta, eram emoționată și nici măcar nu urcase pe scenă. Momentul zero se apropia, eu fremătam toată. Cu puțin timp înaintea apariției ei, prezentatorul întreabă cine este mare fan Andra, pentru a primi ceva, o surpriză din partea artistei și invită pe scenă câteva persoane norocoase.
Cred că am călcat în mulți rahați la viața mea ori m-au scuipat bine ursitoarele, cert este că eram una dintre cei norocoși. Ridicasem mânuța și fusesem aleasă. Ultima, dar ce conta? Astrele erau hotărâte să îmi dubleze fericirea. Deja mă vedeam mulțumindu-i Andrei, îmbrățișându-ne acolo, în văzul și aplauzele tuturor, parcă vedeam deja obraji crăpând de invidie pe norocul meu.
Numai că, așa cum știm cu toții numai eu nu, nimic nu e gratis pe lumea asta, toate au un preț iar surpriza asta dăruită de Andra trebuia muncită. Adică trebuia să arătăm întregii audiențe cât de bine îi cunoaștem melodiile și să fredonăm câteva versuri. Doar așa demonstram cât de mult iubim muzica ei, nu?
Cum să vă spun eu…. mai departe…. Niciodată n-am fost o bună oratoare, n-am ținut în viața mea un speech, d-apăi să lălăi în fața atâtor perechi de ochi ațințiti asupra mea, cu vocea mea inconfundabilă, ceva, orice. Andra să fie.
Creierul meu și-a ales cel mai minunat moment să facă pauză și să zburde el fericit pe-o câmpie plină de floricele. Fusese turat la capacitate maximă până-n acel moment, a zis că-i ajunge. Că el refuză cu desăvârșire să redea măcar un vers. Nici măcar un laa-laa-laaa-la-la-la sau mm-mhhhh-mmmm-hhhhh. Nimic. Nada. Niente. Lumină orbitoare și-atât. Că doar era pe scenă, în lumina reflectoarelor.
Până să-mi vină rândul, mă cert cu el. Îl adun de pe plaiuri mioritice, trag tare de el să se mobilizeze. Ce naiba, nu ești chiar atât de neted! îi spun cu blândețe. Hai, măcar un vers cu iubire, dragoste, ceva de suflet, ce știu că-ți place ție! Ceva ce n-au spus ăștia înaintea ta!
Și-atunci i se face creierului milă de mine, eu răsuflu ușurată și relaxată că am scăpat de șoc și lapsus, deschid gura și iese cel mai dulce vers posibil lălăit:
„Dar undee dragoste nu eeee,
Nimic nu eeee!”…..
P.S. Să vă mai spun câtă lume a fost la concert?
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
