Categorie: Blog

Toți avem momentele noastre de tristețe, fiecare dintre noi am trecut prin experiențe proprii care ne-au marcat și nu întotdeauna bucuros, cu toții avem în viață oră cu deznădejde, clipă suferindă, zi cu întuneric.

Aici ne plângem, lăcrimăm intens, trăim emoții confuze și povestim neliniști, pentru ca la final să găsim împreună granița dintre tunet si netunet, parafrazând-o pe Ana Blandiana.

Îți poți alătura și tu aici un gând, un sfat, o întâmplare, o poveste. Nu trebuie decât să scrii pe adresa redacției, iar de acolo nu mai ai decât un..pas. E simplu, nu-i așa?!

Te-mbrățișez cu drag, soare-n suflet și în gând!!

*de prin viață adunate, înțelesuri despre iubire, nimicuri despre lucruri importante, întâmplări petrecute în pauza de prânz.

Bătrână și bună!

Îmi plac foarte tare bătrânii. Să ne-nţelegem, în categoria asta intră toată suflarea de peste 70 ani. Ce e sub, se consideră încă „verde”.

Îmi plac bătrânii plini de viaţă, cu zâmbetul pe buze, şugubeţi şi puşi pe şotii. Bătrânii care au o vastă experienţă de viaţă, care au îndurat lipsuri şi umilinţe dar care au ştiut să treacă peste toate păstrându-şi optimismul. Din păcate, văd destul de rar astfel de oameni.

Întâmplarea face ca o astfel de bătrână să mă viziteze la serviciu. O scanez de sus în jos şi invers şi devin pervers de invidioasă. Da, pe o bătrână!! Ţeapănă rău. Avea părul frumos coafat, prins într-un coc discret, nişte cercei eleganţi dar nu ostentativi, i-aş fi purtat şi eu o tură. Un ruj discret, o urmă de fard, totul cu gust. Manichiură perfectă. De la gât în jos era… scoasă din cutie. Aaa, poșetă asortată. Eu deja îmi plângeam de milă, ştiindu-mă cum am plecat de acasă. În timp ce făceam asta în gând, ea probabil văzându-mi moaca mea cam dezamăgită, rezultat al gândurilor mele, intră în vorbă cu mine.

Aflu povestea vieţii ei, ce probleme a avut, mai are încă, cum a învăţat să se descurce, să înveţe lucruri noi şi cum marea ei problemă actuală e să-şi convingă vecinii de la bloc, unde locuieşte, să o lase pe ea să zugrăvească scara blocului, ultimul zugrav adus fiind un dezastru. O privesc siderată. Cred că glumeşte. Ea să zugrăvească???

Nu glumea, era perfect serioasă şi tind să cred că se pricepea. Mă rog, părea convingătoare.
Îşi varsă of-ul dintr-o răsuflare:

Ai naibii hodorogi şi hoaşte, nu vor ei să mă lase pe mine, să le arăt eu ce bine ştiu să dau cu bidineaua, că am zugrăvit mamă la viaţa mea, casa lu’ mama, casa lu’ soacră-mea şi a lu’ fecioru’, da’ numa’ de două ori, că nu m-a mai lăsat nor-mea! Sunt bună să ştii, mă pricep!

Da, era bună rău, pusese monopol pe atenția mea. Printre alte abilităţi practice îmi enumerase croitoria şi brodatul în etamină.

Curiozitatea mă împinge s-o întreb câţi ani are, cam cu juma’ de gură, prea avea vână în ea şi în vorbă, arăta după mine cam la vreo 60 de ani.

Draga mamii, DOAR ce-am împlinit 84 de ani, da’ la anu’ vreau tort şi să vină și nepriceputu’ ăla de la patru! Habar n-are să țină în mână trafaletu’!

N-am mai reținut restul discuției, mintea mea era blocată ca la bingo, pe numărul 84.
84?!?!?!?

Doamne, bună rău mai e femeia asta!!!

Eu cu ce mă îmbrac?2 readers now

Dacă te uiţi în dulapul Sorinei, în cămară, în sertare, în dressing sau oriunde există un spaţiu destinat hainelor şi papucilor, vei găsi: rochia de zi, de dimineaţă, de după amiază, de seară şi de noapte, pantaloni scurţi, trei sferturi sau lungi, drepţi, mulaţi sau evazaţi, fuste de toate mărimile pe lungime, bluze de toate modelele pe lăţime, şlapi, sandale, balerini, pantofi fără toc, cu toc de la 1 cm la 12cm, ghete, cizme şi multe alte articole de diverse culori. Accesoriile, dresurile şi lenjeria intimă nu fac obiectul discuţiei, e altă poveste.

Când e să se îmbrace, Sorina trece în revistă mintal 50% din haine şi pantofi, de 40% dintre ele uită, încarcă 2-3 articole, apoi lasă mâinile pe lângă corp a lehamite şi cu o mimică care exprimă clar o dezamăgire totală, se uită în oglindă sau în ochii lui Sorin şi concluzionează: nu am cu ce să mă îmbrac!

Celelalte Sorine sunt foarte de acord şi încearcă să o compătimească, să o înţeleagă şi să o ajute în

fel şi chip să găsească costumaţia perfectă care să o scoată din deprimare. Sorin nu spune nimic. Ce ar fi de spus?

„Îmbracă-te cu ce ai.” – e un afront adus însăşi noţiunii de femeie.

„Îţi stă bine cu orice.” – e o greşeală gravă. E absolut corect că-i stă bine cu orice dar Sorina ştie că acel orice trebuie să fie şi perfect şi unic şi la unison cu starea ei de spirit.

„Ai dulapul plin.” – e o blasfemie. Inventarul dulapului nu are nici o legătură cu întrebarea, sunt două noţiuni complet diferite şi nu numai că nu se exclud ci se completează.

„Cum ai fost data trecută.” – e o eroare. Data trecută este trecut, noi vorbim de acum.

„Ai putea încerca …” – e începutul unui război civil.

„Găseşti tu, dar fă-o repede.” – e un accident cu victime colaterale şi urmări grave.

„Hai, iubito, să cumpărăm ceva” – e un dezastru. Cumpărăturile nu se fac sub presiune şi cu termene limite, cu buget limitat şi în nici un caz la sugestiile oricărei alte persoane în afară de Sorina.

Întrebarea e o capcană pe care Sorin trebuie clar să o evite nu făcându-se că nu aude că nici aşa nu-i bun, se simte Sorina ignorată. Cel mai bine e să se uite la ea contemplativ admirativ, să-i zâmbească dulce, să o sărute şi să meargă să pornească maşina indiferent dacă pornitul durează de la o oară la cinci. E mai în siguranţă afară. Între timp, Sorina scoate toate hainele posibil acceptabile, face poze şi le trimite Sorinelor, vorbeşte cu ele, se îmbracă şi se dezbracă până oboseşte şi oglinda şi ajunge la o decizie care, deşi nu o mulţumeşte pe deplin este cât de cât acceptabilă.

Ce se întâmplă de fapt? Sorina asociază rochia cu pantofii, cu dresurile, cu lenjeria, cu poşeta şi cu accesoriile. Mă îmbrac înseamnă de la zero la gata şi toate trebuie să fie asortate într-un anumit fel în funcţie de culori, modele, modă, machiaj, de Sorin, de cum se îmbracă Sorin, de starea vremii, de starea sufletească, de celelalte Sorine ce vor participa la eveniment, de coafură, de cu cine mă văd până ajung acolo şi multe altele specifice fiecărei Sorine. E perfect normal să fie aşa.

Dacă a găsit 2, 3 costumaţii totale, e foarte posibil să apară fel de fel de alte neajunsuri: îngrăşat sau slăbit (100 g că nu poate fi mai mult de aseară), un mic coş pe vârful nasului, pata de pe antebraţ, vânătaia de la genunchi, coafura care are o legătură practică cu costumaţia, machiajul, poşeta şi alte detalii pe care nu le ştie decât Sorina. E perfect normal să fie aşa. Găsirea rochiei perfecte sau a costumaţiei perfecte nu este un moft şi nici o Sorină nu este defectă. Asta este treaba ei: să strălucească atât de puternic încât Sorin să fie cel mai mândru, cel mai iubit, cel mai admirat, cel mai invidiat şi cel mai cel de pe planetă.

Când decizia este luată, restul durează câteva minute. Viteza cu care Sorina se îmbracă, se încalţă şi se machiază este egală cu viteza cu care se bărbiereşte, se îmbracă şi se încalţă Sorin.

Jump, jump!1 reader now

Cum ziua de luni nu e preferata mea din săptămână, mai ales acum, cu trecerea la ora de vară, de-abia așteptam să ajung acasă. Să trec la haine de scandal, să-mi fac un moț în vârful capului, să mănânc apoi să mă relaxez cu un film sau o carte.

Vaiii, da’ ce planuri mărețe, chiar de luni! Jumate din ele le-am făcut, adică hainele de casă, moțul și farfuria cu mâncare aburindă pe masă. Dau să bag prima înghițitură în gură când buburuza mare…

– Mami, trebuie să mă duci la kangoo jumps!
-Păi nu la ora 7?
–Nu, la 6.

Na, ora de vară, mintea-n crengi, mesajul primit cu harta și punctul roșu – sala de vorbito–hlizito kangoo jumps, cheful meu maxim de a bate orașul într-o zonă nu prea cunoscută mie, toate astea nu aveau tangențiabilitate cu planul meu măreț. Da’ arunc o privire languroasă farfuriei, o asigur că nu scapă de mine așa ușor, trag niște jeanși pe mine, moțul stă bine unde stă, fundu-n mașină și sper să am abilitatea lui Capitain Jean-Luc Picard cu al lui „engage” de a ajunge unde trebuie. Da’ unde trebuie?

A, da, la sala de transpirat pe bani fitness, undeva la Cuca Măcăii. Că io habar n-aveam că poate exista în zona aia așa ceva. Degeaba aveam eu vreo alte cinci-șase astfel de săli în drumul meu, mult mai aproape de casă, asta era cu moț (geamăn cu al meu din cap) căci aici se adunau și colegele ei. Iar eu ca o mamă ce nu iese din cuvântul fiică-mii, că doar atât îmi trebuie, mi-am înghițit saliva și m-am executat.

Ajunsă în zonă am început și eu să jump-jump. Că nu găseam locul de pierdut vremea al fiică-mii. Jump la stânga, jump la dreapta, jump o bordură, jump peste niște claxoane binemeritate, aproape jump și-o oglindă retrovizoare cu a ei mașină lăsată strategic pe marginea drumului, poate-poate o înlocui-o cineva. Numai sărituri artistice am făcut, doar-doar oi ajunge la timp. Cea mai elastică a fost când am săritnimerit în mijlocul unei străzi cu sens unic, o singură bandă de acces. Da, prea mă miram eu că toate mașinile erau parcate cu botul doar spre nord. De ce oare?

Deznodământul? Când m-am hotărât să mă las păgubașă, mațele mele să nu mai urle iar piticii mei transpirați de la atâta jump-jump să ia o pauză, îmi iese în cale măreața clădire. Parchez victorioasă în față și mă uit la ceas.

Mda, era bine să fi fost încă ora de iarnă. Ajunsesem la jumătatea orei de zbânțuială. Data viitoare măcar știu exact traseul. Adică cel puțin așa cred, pentru că seamănă perfect cu cel al unei femei aflată într-un hypermarket. Din care știe perfect că trebuie să ia doar unt dar îi trebuie o oră să facă asta. Cel puțin.

Povestea mea… e unică!1 reader now

Nici mai captivantă, nici mai puțin interesantă decât altele. E unică!

Din simplul motiv că, zilnic, îmi revine în minte motto-ul meu şi cu zâmbetul pe buze îmi vine să strig:

… Ori de câte ori m-aş mai naşte, tot pe el l-aş alege!! Da, tot pe el, pe soțul meu!

E fantastic sentimentul! De ce?

Păi, inainte de a fi cu el, nu mă simțeam atât de liberă în gândire, în atitudine, atât de prețioasă, atât de admirată şi atât de iubită…

Soțul meu mi-a dat impulsul de a vedea lucrurile altfel…

Valoarea mea, strălucirea şi tot ce reprezint eu – i le datorez. Este un bărbat atât de înțelept, chibzuit, calm, open-mind şi aventurier…

Întâlnindu-l, am primit de la viață mai mult decât aş fi meritat, poate…

Am uitat să spun că am fugit de-acas’ pentru el! Probabil am fost „minunea” care ține trei zile, după care, a urmat alta, iar eu mi-am văzut de fericirea mea!

În fiecare dimineață, mă trezesc fericită, adorată… Toată lumea mă întreabă de unde atâta energie, atâta putere, atâta zâmbet…

Păi de unde?

De la atâta iubire, incredere, comunicare, împărtăşirea oricărui gând, lipsa geloziei şi respectul, mai ales respectul…

Îmi ador soțul atât de mult, încât nu ştiu s-o descriu în cuvinte…

De sex ce să mai spun… suntem atât de nebuni şi fără limite, încât timpul se opreşte în loc! Asta doar aşa, să ne lase bucuria de a savura toată contopirea trupurilor şi a simțurilor…

Autor, Mihaela Vior

În ce se măsoară dragostea?

 

Mie personal nu-mi plac începuturile. Când mă duc într-un loc nou nu nimeresc nordul nici dacă mă ţine GPS-ul de mână, când îmi cumpăr o pereche nouă de pantofi merg de parcă am înghiţit o furculiţă iar când cunosc pe cineva zâmbesc inteligent pentru că toate cuvintele s-au teleportat în altă dimensiune exact în momentul când am făcut cunoştinţă cu persoana respectivă.

Nu cred în dragoste la prima vedere. Poate că este atracţie, simpatie, respect sau mai ştiu eu ce dar dragoste nu-mi vine să cred că e. Să presupunem că suntem dotaţi şi tu şi eu cu toate cele cinci simţuri de bază. Întâi ne vedem. Este adevărat că prima impresie contează dar numai până în momentul în care începem să vorbim. De mirosit, pipăit şi gustat puţin probabil că ni se întâmplă. Apoi, foarte evidente sunt alte două simţuri: simţul umorului şi bunul simţ care şi acestea se cam observă la o primă întâlnire. Şi cam atât. Cum poţi după primele 24 de ore să te duci acasă şi să arăţi cu degetul în oglindă spunând “el e”, când tu, de fapt, nu vezi în oglindă decât propria ta reflexie, o imagine în oglindă pe care o proiectezi asupra celuilalt.

Deci, prima vedere este discutabilă, mai ales în dragoste. De la a 9-a vedere în sus, hai să spunem că începem să vorbim despre sentimente, pe rând. Dacă vorbeşte numai unul şi celălalt nu are nimic de spus e cam gata cu vederea. Mult mai târziu putem vorbi şi despre dragoste, după ce ne-am iubit, ne-am urât, ne-am certat şi ne-am împăcat şi ajungem să ne cunoaştem suficient de bine defectele şi le acceptăm aşa cum sunt. Calităţile ne plac din prima şi oricât de multe ar fi nu ne deranjează. Cum apare dragostea?

În gânduri. Prima persoană la care te gândeşti când te trezeşti sau ultima la care te gândeşti înainte să adormi are un rol foarte important în viaţa ta: ori e un vis ori e un coşmar.

În cuvinte. Altfel vorbeşti cu restul lumii şi altfel vorbeşti cu iubirea vieţii tale. Întâi te bâlbâi, apoi începi să legi cuvinte şi-apoi nu te mai opreşti din vorbit. Vrei să-i spui tot, să-i povesteşti fiecare secundă în care n-aţi fost alături, să-i ceri părerea, să primeşti aprobarea că ai luat decizia corectă, să-i spui cuvinte pe care nu le-ai mai spus demult sau nu le-ai spus niciodată.

În fapte. Gândeşti, vorbeşti ce gândeşti şi faci ce vorbeşti. Fără reţineri şi fără obligaţii doar pentru a o vedea că zâmbeşte într-un anumit fel, numai pentru tine.

Cum pot doi oameni atât de diferiţi să găsească o unitate de măsură pentru dragoste, acel ceva ce nu se poate măsura, nu se vede şi nu are un sistem de referinţă universal recunoscut?

  • Îl iubesc!
  • De ce?
  • Nu ştiu.

Ba ştii draga mea.

Nu este vorba despre ceea ce vezi. Poate îţi plac ochii lui sau cum arată la modul general dar, pe lângă exterior, tu-l vezi altfel asociind acel zâmbet cu acea emoţie, acea privire cu cealaltă emoţie, acele braţe cu felul cum te alintă, şi tot aşa. Vezi ce alţii nu văd sau nu vezi ce vede toată lumea.

Nu este vorba despre ce auzi. Poate îţi plac toate cuvintele frumoase pe care ţi le spune dar mult mai mult îţi place ceea ce nu auzi, jumătăţile de cuvinte, frazele începute de el pe care le continui tu, glumele numai ale voastre şi cuvintele nerostite.

Nu este vorba despre gesturi. Poate îţi place cum merge sau cum ronţăie un covrig dar cel mai mult îţi place cum îţi oferă cu gesturi tandre, bucăţele din desprinse de la el din suflet.

Dacă el este primul care ştie când ţi-e bine şi când nu ţi-e bine, când vrei ceva, când nu vrei şi când nu ştii ce vrei atunci e despre tine. Dacă ai încredere să faci şi să-i spui, să gândeşti şi să-i spui sau doar să-i spui, atunci e despre el. Şi dacă indiferent cât de diferiţi sunteţi aţi ales să fiţi împreună, atunci e despre voi. Nu este vorba despre ce simţi pentru el ci despre cum te simţi atunci când eşti cu el. Dacă vrei să ştii ce înseamnă un om pentru tine gândeşte-te ce mai rămâne din tine dacă acel om nu ar mai exista. Cât de mare este golul pe care îl umple doar el?

Te-ai întrebat vreodată cât de puternică este dragostea voastră? Nu te gândi la ceea ce vă leagă, două rate, o locuinţă de la mama, o maşină de la tata şi patru copii proprii ci la ceea ce nu vă leagă în nici un fel, individualitatea pe care o aveţi împreună. Toate gesturile acelea mici pe care i le cunoşti, felul în care se gândeşte când are de luat o hotărâre, cum rezolvă probleme, cum spune când are ceva de spus, cum zâmbeşte când e fericit şi cum tace atunci când nu găseşte un început, toate acele detalii pe care le ştii, care nu au importanţă când e cu tine şi care devin definitorii atunci când nu e cu tine.

Dragostea nu este despre ce poţi face dacă eşti singură ci despre ce poţi face când sunteţi împreună. Nu pentru alţii ci pentru tine. Despre cum te ridică atunci când cazi şi despre cum se bucură împreună cu tine atunci când eşti fericită. Despre cum găsim soluţii comune la aceeaşi problemă pe care o vedem din puncte diferite de vedere şi dacă vrem cu adevărat să găsim soluţii. Despre mi-e foarte bine fără tine dar mult mai bine dacă sunt cu tine. Despre îmi place de nu mai pot de tine dar mult mai mult îmi place de mine cum sunt atunci când sunt cu tine.

Lucruri pe care le facem diferit eu şi mama mea

Eu şi mama suntem cele mai bune prietene. Când eram mai mică mă certam cu ea mai des decât o fac acum, adică spre niciodată.

Cum nicio limită din 1 împărţit la ceva nu ajunge niciodată la 0, aşa si noi nu putem afirma că relaţia noastră este perfectă.

Ne iubim exact aşa cum suntem pentru că am învăţat să ne acceptăm, ne ştim tabieturile, ne respectăm şi lăsăm de la noi cam în acelaşi timp simultan.

Suntem două firi diferite: eu, vulcanică şi ameţită, ea, calmă şi aşezată.

Reuşim să ne îmbărbătăm în vremuri grele şi la final, când lumea întreagă dispare, noi două rămânem împreună.

Imaginează-ţi două femei pe marginea unei stânci privind spre mare după ce furtuna s-a risipit spre alte tărâmuri luându-se de mână şi spunând: „Hai să cucerim alte teritorii!”

Ea m-a învăţat să respect, să salut oamenii. Pentru că opinia oamenilor contează pentru ea, mă pune să zic “sărutmâna” tuturor oamenilor care ne cunosc.

Eu i-am zis: „M-or cunoaşte ei pe mine, dar eu habar nu am a cui e baba asta! Nu zic la toată lumea, că plictisesc omul cu atât respect.”

Eu am învăţat-o să nu pupe mâna nimănui. Nu e nevoită să se încline în faţă nimănui. La câte eforturi a făcut pentru mine, pentru noi ca familie, ea e singura eroină în faţa căreia accept să-mi plec corniţele de Capricorn căpos!

 Ea m-a învăţat să sădesc plante pentru grădini de vis.

Îi plac florile, face lucruri minunate.

Sădeşte extraordinar, toate plăntuţele cresc frumos, delicat din mâna ei mică.

Mâncarea iese mereu bună, pune iubire, nu glumă. Eu am ars până şi budinca.

Eu am învăţat-o să creeze bucurii în sufletul oamenilor părăsiţi de speranţă.

Ea mi-a zis că azi nu e la fel de bine ca ieri, că totul s-a năruit.

O văd dezolată, tristă şi nu pot să mă abţin de la a-mi zice în gând: „Te rog, nu plânge că mă faci şi pe mine să plâng. Ştii că nu ştiu să te împac… ”

Eu i-am zis că refuz să cred că mâine nu va fi mai bine.

Am mâncat nişte boabe de fasole magică şi de la o vreme mi-a înflorit un optimism orb şi surd în piept. Poţi să-l loveşti cât vrei, el tot creşte mai semeţ în fiecare zi.

Ea a venit după mine la poartă. Mă petrece mereu cu privirea până după colţ.

Merge mereu cu mine să mă conducă. Am aşteptat-o şi eu la 12 noaptea să vină.

Păi, cine mai tremură în telefon cu ochii pe stradă pe sub frunzele parfumate de tei?

Zuza, nebuna!

Eu am plecat de atâtea ori.

Ea a rămas aici pentru mine.

Atâţia ani chinuiţi. Eu sunt rodul durerii ei. Un rod dulce, sper eu. Aşa, ca să nu fi suferit degeaba.

Eu am plecat acolo pentru ea. În fiecare clipă când sunt departe stau cu gândul la ea: oare a mâncat, e bine, a mai certat-o cineva?

Ea iartă şi uită. O să o vezi mai mereu răzbunându-se: „Lasă că schimb eu foaia. Păi crezi că mai vede ceva de la mine?”

Până și eu râd de ameninţările ei de copil care abia a învăţat să vorbească.

Omoară muşte mai bine decât mine, dar nici piedică nu pune duşmanilor.

Eu iert, dar nu uit pe nimeni la pomul de Crăciun. Când îmi iau sabia de cuvinte secer lanuri întregi.

Ea e femeia tradiţională, cuminte, timidă. Vitoria Lipan fără pic de ură şi răutate în ea. Pentru familia ei îşi şterge lacrimile şi se face leu-paraleu parcurgând distanţe mari ca un fulger, trăzneşte, loveşte şi se potoleşte.

Dacă ar şti ea să ucidă, măcar din cuvinte…Nu i-ar fi mai bine? Şi-ar ucide tristeţea de fiecare dată când îşi arată dinții strâmbi de după colţul casei.

Eu sunt un fel de Otilia amestecată cu Sonia din Crimă şi Pedeapsă.

De departe par arogantă, de aproape ai vede-a şi tu cât de puţină încredere am în mine.

Ea iubeşte simplul, modestul, inocentul. O vezi destul de frecvent în ultima vreme plantând flori de tot soiul prin curte.

Eu iubesc modernul, exuberantul, nebunia fără nume sau chip. Mă târăşte cu forţa afară că e soare. Ea în tricou şi eu cu halatul de baie pe mine: „Mi-e frig, ce vrei să fac?”

Ea ar sta pe loc, aici şi acum să-şi tragă sufletul.

Eu alerg încontinuu: „Tu nu vezi că timpul nu mai are răbdare?”

Ea e ce am mai sfânt, mai bun, e lutul din care şi-a cioplit un început de operă.

Eu sunt o mie de oameni într-unul şi ea mă iubeşte pentru fiecare. Un copil al ei şi doar al ei care o înnebuneşte, îi dă palpitaţii, o îmbrăţişează şi o pupă fără motiv, se morocăneşte la ea fără motiv şi de multe ori vrea doar să fie lăsată în pace cu gândurile ei. Faţa ei care face curat prea des în suflet şi îi ia cam mult timp.

Ea e o persoană bună. Îi fură câinii mămăliga din mâna de bună ce e şi eu sunt băieţoiul care vine şi aruncă, cu căciula-n câini să o lase să mănânce liniştită.

Eu par rea, dură, distantă, rostesc vorbe grele când am crizele mele, dar ea…Ea e o floricică creolă în ochii căreia se oglindesc numai speranţe, iubire şi duioşie pentru puiul ei pe care nu îl recunoaşte niciodată în oglindă. Fiecare zi aşază riduri fine la colţul ochilor. Fiecare supărare o mai îmbătrâneşte un pic, dar lasă, sunt eu destul de nebună încât o fac să râdă zilnic.

Terapie pentru ea şi pentru mine. Îi dau speranţa din butelca mea când nu mai are, iar ea mă îmbrăţişează mereu exact când simt că mă dezmembrez în gânduri negative.

Majoratul. Majoratul în căsnicie!

De cel din adolescență nu-mi mai amintesc așa intens… însă acești 18 ani de căsnicie îi ador… Îi ador cu toată ființa mea. Îi respir și mă hrănesc din ei. Și din cei ce vor urma… Pentru că știu că vor fi cel puțin la fel de frumoși ca cei 18, care la ràndul lor, au fost – fiecare în parte – mai frumoși decât cei anteriori.

Nu știu să explic, dar știu că e așa: fiecare an ce va urma, va fi mai fain decât cei ce au trecut! Îi aștept cu drag!

Nu mă tem de ei, nu mă tem de bătrânețe, pentru că nu voi fi bătrână niciodată!

Poate voi fi mai matură, sau poate mai înțeleaptă, sau poate mai echilibrată, sau poate toate la un loc… dar bătrână, nu!

Bătrână niciodată! Poate mai tânără..da! DA, mai tânără cu siguranță!

18 ani…în fiecare secundă am simțit la fel: M-am născut pentru el și ori-de-câte-ori m-aș mai naște, tot pe el l-aș alege!

Pe el, pe soțul meu… DA!

Autor, Mihaela Vior

Uitasem de mine1 reader now

Trecuseră 3 ani de atunci.
În definitiv şi pe scurt, trecuse prea mult.
Prea mult timp cu ură, fără speranţă, încercând să fac totul singură.
Credeam că nu o să îmi mai doresc să găsesc vreodată pe cineva. Credeam că nu mai există oameni calmi, buni, blânzi, care să mă iubească pentru ceea ce sunt.

De fapt eu credeam că nu mai există băieţi care să iubească în general.

Credeam că eu nu o să fiu văzută niciodată aşa cum vreau de către un bărbat. Credeam că blonzii sunt frumoşi doar în filme. Credeam că starea de îndrăgosteala a dispărut şi că eu nu o să o mai simt niciodată. Credeam multe lucruri care se spulberă încet, încet.
Unul câte unul, dispar ca lacurile după ploaie.

Credeam că nu o să te plac, credeam că nu o să ajungi adânc în mine cu un singur sărut. Credeam că un băiat domol nu e ce îmi doresc şi acum… Acum mă topesc să mă adâncesc în braţele tale pline de muşchi. Muşchi de la muncă, nu de la sala. Ne întâlnim mereu seara. Cu fiecare întâlnire îmi bate inima mai nebuneşte.
Cine e tipa asta flower-power, îndrăgostită până peste cap şi cine e blondul ăla înalt şi binefacut care o ţine de mâna stânga?
Nu cred nici eu că sunt tipa aia despre care vorbesc gurile acelea care nu au ce face nici ziua, nici noaptea.
Nu eşti arogant cum am întâlnit până acum. Cred că eşti arogant doar când te lauzi prietenilor tăi cu mine.
Eşti dulce, sincer, bun, atent, educat şi nu înţeleg unde ai stat până acum ascuns. Nu înţeleg cum de mă vezi exact cum am vrut vreodată să fiu văzută.
E incredibil! Te uiţi în ochii mei când mă asculţi şi nu emani prostia aia a bărbatului care ascultă cu gândul în cu totul altă parte.
Dacă întorc capul în gura ta se lasă cu sărut. Nu ştiu ce e aşa irezistibil la mine, că mi-ai luat rujul de pe buze de când m-ai văzut, machiajul nu e sofisticat că nu îţi place, iar hainele… Am încercat să fiu cât mai simplă.

M-am trezit peste noapte îndrăgostită până peste cap, într-o stare de ameţeală totală în care nu mă credeam a mai ajunge vreodată. Zâmbesc fără motiv, zâmbesc unui telefon care îmi aduce mesaje frumoase.
Sar într-un picior aproape, când e vorba să mă văd cu tine, iar ieri era să plec din casă fără geantă şi telefon.

Îţi dai seama ce mi-ai făcut?

Mă, băiatule, mi-ai topit gheţarul de inimă!
Tu realizezi ce ai făcut aici? Că mi-ai stricat castelul? 2 ani m-am chinuit să îl cioplesc aşa de frumos. 2 ani de muncă în zadar! Dezastru de om ce eşti…!!

Acum nu mă mai pot imagina singură pe stradă, la terasă, adormind fără mesaj de noapte bună. Nu mai pot fi independentă! Mi-ai distrus zidurile! Mi-ai zădărnicit apărarea! Nici nu eşti conştient de ce mi-ai putut face, nu? Mai şi zâmbeşti cu zâmbetul ăla perfect. Hai să te sărut, să mă răzbun un pic!

Mă uit la telefon şi zâmbesc: am mesaj nou de la el. Când deschid telefonul zâmbetul lui blond cu dinţi albaştri îmi înseninează ziua oricât de înnorat ar fi afară. E o minune că mă iubeşte! E o minune că iubesc din nou. Nu credeam niciodată că mă voi îndrăgosti vreodată de altcineva. E atât de diferit de fostul meu.
El mă iubeşte aşa cum sunt, nu încearcă să schimbe nimic la mine. E ciudat să fii aceptat aşa cum eşti după ce toată viaţa oamenii apropiaţi ţie au vrut să te modeleze după bunul lor plac.
Uneori îl subestimez, îmi vine să fug. Atât de departe să nu mă mai găsească, apoi îmi revin zicându-mi: „Nebuno, unde vrei să fugi? După cine?” Să fug de cel care îmi iubeşte fiecare fir de păr pentru unul care nu mă va vedea niciodată cum mă vede el? Să-mi trag palme! Să-mi revin, doar, zic!

Acum fug! Mă sună marea cu lanuri de grâu pe malurile largi, nesfârşite de vise şi doruri întregi.

Despre iubire, zic1 reader now

Iu-bi-re! Simplu de zis, dar greu de simţit. Trăim într-o lume ciudată, modernă, dar ciudată. Zic ciudată pentru că oamenii o iau încet, dar sigur, în două direcţii opuse: unii vor o viaţă fără iubire în timp ce alţii aleargă în fel şi chip după iubire.

Iubirea nu e o floare. Nu o culegi la orice ora, după bunul plac. Este mai mult un rezultat al unei buni creşteri, al unei vieţi plină de speranţa, ataşament şi încredere. Aşa cum îţi uzi în fiecare zi planta pentru ca într-o bună zi să o vezi înflorită, ajunsă la apogeul vieţii sale, atingandu-şi scopul într-o frumuseţe care îmbie şi îmbată ochiul, așa ar trebui să ai grijă de plantuța numită iubire.

Iubirea este ceva special. Dacă într-o lume modernă ca a noastră, în care oamenii se luptă pentru a atinge strălucirea şi nemurirea în chip solitar, iubirea este un fel de basm, mai ales la oraş, unii oameni chiar caută iubirea. Fac din această căutare scopul vieţii. Se gândesc la iubire atât de mult încât o hiperbolizează până creează un monstru ciudat de frumos. Iubita devine o fiinţă ideală, ireală, fără cusur, iar el, un biet sclav al frumuseţii sale. În viaţa reală, printre facturi şi alte griji, iubirea ia chipul cafelei băută în doi la 7 dimineaţa sau în duşul făcut împreună, un dus grăbit de o plecatul la job pentru o nouă zi de lucru.

Iubirea este ceea ce simţi şi te gândeşti câteodată să exprimi fără limite, nu ceea ce exprimi pentru a lăsa de înţeles că asta simţi. Iubirea este firul de speranţa care te face să mergi înainte, duioşia şi ataşamentul care te fac să devii romantic şi tandru peste noapte, este încrederea într-un viitor roz şi sinceritatea care nu îţi va fi niciodată răsplătită negativ.

Iubirea este ceea ce simţi în stomac când o/îl vezi, ceea ce nu te lasă să dormi noaptea sau te face să visezi, înseamnă fluturaşi în cap când nu poţi să te concentrezi la job, euforie când zâmbeşti fără motiv exact în perioada când te-ai proclamat depresiv. Este un sentiment extraordinar. Este minunat dacă este şi împărtăşit. Egalitatea în iubire este extraordinară, enervant de frumoasă: Te iubesc. – Eu te iubesc mai mult. – Ba, eu te iubesc mai mult şi tot aşa. Fiecare se luptă cu celălalt pentru a-i arăta că îl iubeşte frumos, autentic, fără artificii, doar naturaleţe. O luptă frumoasă, cu săruturi, cu îmbrățișări, cu tandrețe în care fiecare vrea să îl facă fericit pe celălalt. Vrea să îl răsplătească pentru ce îi oferă, pentru cum îl face să se simtă.

Iubirea vine în diferite moduri, mereu când nu te aştepţi. Te ia pe sus şi te duce în aventuri nemaipomenite. Câteodată te împotriveşti. Nu te încrezi în bunele ei intenţii, dar mereu îţi lasă amintiri de neuitat. Indiferent de durată, iubirea este o călătorie cu emoţii la cote maxime. Îţi umple sufletul, te face să simţi că pluteşti, te dă peste cap, te face aiurit şi moale, neatent, mai bun, mai blând, te scoate din depresie şi îţi dă motive să crezi că viaţa e frumoasă. Viaţa chiar e frumoasă! Iubirea este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care oamenii le creează, dar nu le văd. Iubirea se simte, se face, se împarte, se amplifică, se aprinde, se stinge, se micşorează; iubirea călătoreşte, pluteşte în aer, aduce oamenii mai aproape, îi uneşte, îi fascinează, îi inspiră şi îi schimbă pe termen lung.

Iubirea schimbă oameni și vieți!

Ce se întâmplă în singurătate

Realizez că în singurătate omul își retrăiește trecutul, cu toate bucuriile și păcatele lui, îl reînvie, îl aduce în prezent și chiar îl înconjoară cu o aură magică, îl sfințește, îl revrăjește și chiar se amăgește pe sine când nu primește replică în răspuns. Nu are altă trăire decât trecutul însuși și-i trebuie mult până să realizeze asta. Dezgroapă toate greutățile și bucuriile și le retrăiește de parcă totul ar fi aievea… Când e singur omul anevoie se ridică, uneori deloc, are nevoie de un ajutor, fie el Dumnezeu ori altceva, așadar soluția este să găsești acel ceva care să te scoată din negura trecutului și care să fie atât de puternic încât să te rupă de un sine vechi și să te împingă înainte.

De asta creștinii se așteaptă să fie mai puternici decât restul oamenilor, pentru că îl au permanent pe Dumnezeu alături, de asta o ființă vie în spirit și prezentă cu adevărat este atât de importantă, de asta oamenii care se simt bine în singurătate au spirit de învingători, dau dovadă de tărie de caracter, pentru că și-au învins demonii proprii, și-au curățat inima, s-au împăcat cu trecutul și cu ei înșiși, s-au renăscut, s-au reclădit și sunt în deplin acord cu sine.

Când singurătatea nu este căutată însă, ea apasă și strivește și nu ajută la nimic, dar când ne simțim bine în singurătate înseamnă că ne-am găsit sensul și ritmul propriu de viață, ne-am întărit și ne-am cultivat înțelegerea de sine, ne dăm seama de efectul propriilor acțiuni și putem înțelege rolul nostru în relația cu lumea, reușim să vedem calea ce o mai avem de parcurs și împlinim ceea ce mai trebuie făcut. Dar dacă în singurătate nu primim nici un răspuns, nu ajungem la nici o clarificare de sine, nu ne găsim pacea lăuntrică și armonia din interior, nu avem un ritm acordat cu sinele și păstrăm aceleași resentimente față de lume și toți care ne greșesc, înseamnă că degeaba suntem singuri, timpul petrecut identic nu îl va schimba pe om, dacă omul nu simte nici un impuls interior pentru a-și schimba starea atunci schimbarea nu se va întâmpla, omul va trăi la fel și se va simți la fel, va împlini aceeași rutină și nimic mai mult, evident că toți ceilalți vor greși în același mod față de el și el se va simți la fel de îndreptățit să se ferească de lume (sfânta amăgire)…

Singurătatea care împlinește se spune că este specifică mai ales călugărilor sau maicilor din mănăstiri, pentru că este o viață petrecută în rugăciune și fără preocupări pentru realizări profesionale sau de carieră, este o viață simplă văzută din afară, multe mănăstiri au chiar o grădină proprie unde se cultivă flori, sau plante și legume folositoare în viața de zi cu zi. Ce nu se vede însă este dialogul interior pe care și-l poartă fiecare membru al mănăstirii, cum își împacă ei dilemele interioare, cum ajung la seninătatea și acceptarea rolului propriu în relația cu lumea din afară? Ce fel de viață interioară au membrii unei mănăstiri cu atât de puține preocupări exterioare? Asta mă face să mă întreb despre cât de mult contează izolarea față de exterior ca să pot să-mi ascult interiorul fără opreliști? Voi ce ziceți, cum reușiți să înțelegeți ce se petrece în interiorul vostru fără ca să vă deranjeze exteriorul intruziv? Se spune că fiecare om are propriul său sistem de apărare, ca un sistem de siguranță sau ca un refugiu și ca o înstrăinare de realitate, care se activează când ne simțim într-un impas, pentru unii se manifestă prin ore mai multe la servici (workoholicii) sau prin diverse dependențe (de internet, de jocurile online, dar și de droguri și alcool), însă aceste dependențe doar încarcă și mai mult tumultul nostru interior, fără să răspundă la niciuna din întrebările care ne macină încet și sigur starea de bine, de armonie interioară, după care jinduim neîncetat. Fiecare cred că trebuie să răspundă pentru el…pentru mine însă, cred că locul meu este între oameni, îmi doresc o viață plină de trăiri, cu bucurii și cu păcate asumate pe care să pot să le îndrept, o viață plină de dragoste, cu multă răbdare și înțelegere și bunătate, îmi doresc să am puterea să-mi împlinesc un vis îndelung dorit și cred că primul pas în devenirea mea (și cred că e valabil și pentru alții) este să fiu un om mai bun decât am fost până acum, indiferent care sunt condițiile exterioare, pentru că interiorul este cel care condiționează ce se întâmplă în exterior și nu invers.

Vă doresc să aveți o zi mai bună decât ieri !

13 Mai 2016

Editha

Propulsat de
►
Necessary cookies enable essential site features like secure log-ins and consent preference adjustments. They do not store personal data.
Niciunul
►
Functional cookies support features like content sharing on social media, collecting feedback, and enabling third-party tools.
Niciunul
►
Cookie-urile analitice urmăresc interacțiunile vizitatorilor și oferă informații generale despre valorile metrice, cum ar fi numărul de vizitatori, rata de respingere și sursele de trafic.
Niciunul
►
Cookie-urile publicitare oferă reclame personalizate pe baza vizitelor tale anterioare și analizează eficiența campaniilor publicitare.
Niciunul
Propulsat de