Categorie: Blog

Își încleștase cu putere mâinile de bara rece. Nu-i mai păsa de oamenii care o îmbrânceau în toată îmbulzeala și în graba lor spre casă. Capul îi era sprijinit de geam deși se lovea în mod repetat la fiecare mișcare a tramvaiului. Își mușca buza de jos de parcă era a altcuiva. Într-un colț al gurii a simțit gustul metalic al sângelui. Și-a amintit că citise într-o revistă pentru fete proaste că dacă privești undeva în sus, vei reuși să-ți controlezi lacrimile. Nu a funcționat. Îi șiroiau pe obrajii care ardeau, de parcă o pălmuise cineva. Se strecură prin mulțimea agitată și se opri la magazinul din colțul străzii. Simțea că va fi o noapte lungă și grea, care trebuia înecată în alcool. Urcă grăbită scările blocului, aruncându-i în treacăt un salut vecinei mult prea atentă la ochii ei plânși. Trânti ușa cu putere și își împrăștie încă din hol hainele care dintr-o dată îi erau mult prea strâmte, sufocând-o. Captivă. De ceva timp. Oglinda reflecta un chip care nu îi era cunoscut. Ochii seci, lipsiți de orice licărire, arătau clar oricui era câtuși de puțin atent să observe, că în spatele lor nu se ascundea nicio însuflețire, niciun spirit. Corpul, acest vas care îi adăpostea sufletul, părea să cedeze. Îi simțea crăpăturile și credea că poate evada prin ele. Trebuia doar să le mărească puțin câte puțin.

Ziua i se anunțase de dimineață la fel ca multe altele din ultimul timp: lipsită de orice eveniment. La sunetul alarmei, își cufundă picioarele în covorul pufos și cald. Trase draperiile. Era soare. Măcar pe cer. Cu sufletul era altă poveste. Pesemne că pașii o purtaseră mecanic către serviciu, pentru că nu-și amintea drumul până acolo. Ziua începuse bine, cu o variantă bună a ei, de care noii colegi păreau încântați. Era atentă și implicată în ceea ce făcea, strecurând chiar și câteva glume la care toți râseră cu poftă. Când i-a sunat telefonul și a văzut fotografia micuță, cu fața din visurile ei, totul a înghețat. Buzele înșirau cuvinte în care nu credea, vocea părea a altcuiva, mâinile își țeseau propriile ițe, tot trupul îi acționa într-un mod străin și straniu. A început să i se deruleze în minte un film prost, de care nu avea nevoie. Dacă ar fi întrebat-o cum, unde, când, nu ar fi știut să-i răspundă. Știa doar ce se întâmplase.

Îl iubea. Pe el, care îi batjocorise tot ceea ce ea credea că cunoaște, că iubește și că vrea de la lume. Pe el, care îi călcase în picioare toată stabilitatea pe care ea și-o clădise cu greu. Pe el care îi anula orice sentiment pentru tot ce nu avea legatură cu el. Pe el, care o elibera de toate prejudecățile, care ii desființa toate principiile. Pe el, care dădea sens tuturor sloganelor tâmpite care îți spuneau că nimic nu este imposibil. Pe el, care i-a făcut adânci crestături în piele, lăsându-le loc aripilor să-i crească. Pe el, care se transformase în întreaga ei lume, fără acordul căruia nimic nu prindea viață, nimic nu murea. Totul în jurul ei devenise o tablă de șah. Dacă se muta el, se muta și ea. Doar că nu îi era regină. Era doar un pion prost, pregătit în orice moment să-și încheie rolul pentru ca jocul să continue, pentru ca el să iasă victorios. Își depășea orice limită, dorindu-și cu ardoare să-l impresioneze, să-l provoace s-o admire, s-o iubească. Absolut tot ceea ce crea trebuia să treacă de ochiul lui critic și nimic nu avea nicio valoare sau semnificație dacă nu-l făcea să zâmbească, dacă nu-l făcea să se simtă mândru. Mândru de ea și de progresele ei. Într-un moment pe care l-a considerat potrivit, i-a mărturisit ce simte.

O noapte petrecută împreună. Ea a încercat. El a refuzat. Ea a sperat. Dimineața i-a adus însă refuzul lui categoric. Lucrurile deveniseră simple: ea îl iubea, îl urcase pe un piedestal. Îl privea cu ochi plini de admirație și curiozitate, ochii prin care privește un ucenic către mentorul său. Dar în nicio poveste sau film mentorul și ucenicul nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Și minunata ei lume nouă a început să se destrame. Se hotărî să fugă, să se întoarcă la cea veche, care era sigură și confortabilă, și care o primea mereu cu brațele deschise. Renunțase la tot ceea ce iubea, pentru că totul îi amintea de el. ÎI rămăsese doar durerea, golul din suflet și visele în care el îi apărea deseori, dojenind-o, cerându-i socoteală, încercând să-i forțeze limitele iar și iar. Pe astea nu le putea controla. Durerea era singura care îi amintea că el existase cândva în realitate, că nu era doar o proiecție a unui vis de-al ei. Timpul se scurgea parcă mai repede, dar nu reușea să închidă nicio rană.

Ea se chinuia să-l îngroape. Doar că el se încăpățâna să nu rămână mort.

Ilie Stefania

Pitch Me Now

www.pitchmenow.ro