Eu şi mama suntem cele mai bune prietene. Când eram mai mică mă certam cu ea mai des decât o fac acum, adică spre niciodată.

Cum nicio limită din 1 împărţit la ceva nu ajunge niciodată la 0, aşa si noi nu putem afirma că relaţia noastră este perfectă.

Ne iubim exact aşa cum suntem pentru că am învăţat să ne acceptăm, ne ştim tabieturile, ne respectăm şi lăsăm de la noi cam în acelaşi timp simultan.

Suntem două firi diferite: eu, vulcanică şi ameţită, ea, calmă şi aşezată.

Reuşim să ne îmbărbătăm în vremuri grele şi la final, când lumea întreagă dispare, noi două rămânem împreună.

Imaginează-ţi două femei pe marginea unei stânci privind spre mare după ce furtuna s-a risipit spre alte tărâmuri luându-se de mână şi spunând: „Hai să cucerim alte teritorii!”

Ea m-a învăţat să respect, să salut oamenii. Pentru că opinia oamenilor contează pentru ea, mă pune să zic “sărutmâna” tuturor oamenilor care ne cunosc.

Eu i-am zis: „M-or cunoaşte ei pe mine, dar eu habar nu am a cui e baba asta! Nu zic la toată lumea, că plictisesc omul cu atât respect.”

Eu am învăţat-o să nu pupe mâna nimănui. Nu e nevoită să se încline în faţă nimănui. La câte eforturi a făcut pentru mine, pentru noi ca familie, ea e singura eroină în faţa căreia accept să-mi plec corniţele de Capricorn căpos!

 Ea m-a învăţat să sădesc plante pentru grădini de vis.

Îi plac florile, face lucruri minunate.

Sădeşte extraordinar, toate plăntuţele cresc frumos, delicat din mâna ei mică.

Mâncarea iese mereu bună, pune iubire, nu glumă. Eu am ars până şi budinca.

Eu am învăţat-o să creeze bucurii în sufletul oamenilor părăsiţi de speranţă.

Ea mi-a zis că azi nu e la fel de bine ca ieri, că totul s-a năruit.

O văd dezolată, tristă şi nu pot să mă abţin de la a-mi zice în gând: „Te rog, nu plânge că mă faci şi pe mine să plâng. Ştii că nu ştiu să te împac… ”

Eu i-am zis că refuz să cred că mâine nu va fi mai bine.

Am mâncat nişte boabe de fasole magică şi de la o vreme mi-a înflorit un optimism orb şi surd în piept. Poţi să-l loveşti cât vrei, el tot creşte mai semeţ în fiecare zi.

Ea a venit după mine la poartă. Mă petrece mereu cu privirea până după colţ.

Merge mereu cu mine să mă conducă. Am aşteptat-o şi eu la 12 noaptea să vină.

Păi, cine mai tremură în telefon cu ochii pe stradă pe sub frunzele parfumate de tei?

Zuza, nebuna!

Eu am plecat de atâtea ori.

Ea a rămas aici pentru mine.

Atâţia ani chinuiţi. Eu sunt rodul durerii ei. Un rod dulce, sper eu. Aşa, ca să nu fi suferit degeaba.

Eu am plecat acolo pentru ea. În fiecare clipă când sunt departe stau cu gândul la ea: oare a mâncat, e bine, a mai certat-o cineva?

Ea iartă şi uită. O să o vezi mai mereu răzbunându-se: „Lasă că schimb eu foaia. Păi crezi că mai vede ceva de la mine?”

Până și eu râd de ameninţările ei de copil care abia a învăţat să vorbească.

Omoară muşte mai bine decât mine, dar nici piedică nu pune duşmanilor.

Eu iert, dar nu uit pe nimeni la pomul de Crăciun. Când îmi iau sabia de cuvinte secer lanuri întregi.

Ea e femeia tradiţională, cuminte, timidă. Vitoria Lipan fără pic de ură şi răutate în ea. Pentru familia ei îşi şterge lacrimile şi se face leu-paraleu parcurgând distanţe mari ca un fulger, trăzneşte, loveşte şi se potoleşte.

Dacă ar şti ea să ucidă, măcar din cuvinte…Nu i-ar fi mai bine? Şi-ar ucide tristeţea de fiecare dată când îşi arată dinții strâmbi de după colţul casei.

Eu sunt un fel de Otilia amestecată cu Sonia din Crimă şi Pedeapsă.

De departe par arogantă, de aproape ai vede-a şi tu cât de puţină încredere am în mine.

Ea iubeşte simplul, modestul, inocentul. O vezi destul de frecvent în ultima vreme plantând flori de tot soiul prin curte.

Eu iubesc modernul, exuberantul, nebunia fără nume sau chip. Mă târăşte cu forţa afară că e soare. Ea în tricou şi eu cu halatul de baie pe mine: „Mi-e frig, ce vrei să fac?”

Ea ar sta pe loc, aici şi acum să-şi tragă sufletul.

Eu alerg încontinuu: „Tu nu vezi că timpul nu mai are răbdare?”

Ea e ce am mai sfânt, mai bun, e lutul din care şi-a cioplit un început de operă.

Eu sunt o mie de oameni într-unul şi ea mă iubeşte pentru fiecare. Un copil al ei şi doar al ei care o înnebuneşte, îi dă palpitaţii, o îmbrăţişează şi o pupă fără motiv, se morocăneşte la ea fără motiv şi de multe ori vrea doar să fie lăsată în pace cu gândurile ei. Faţa ei care face curat prea des în suflet şi îi ia cam mult timp.

Ea e o persoană bună. Îi fură câinii mămăliga din mâna de bună ce e şi eu sunt băieţoiul care vine şi aruncă, cu căciula-n câini să o lase să mănânce liniştită.

Eu par rea, dură, distantă, rostesc vorbe grele când am crizele mele, dar ea…Ea e o floricică creolă în ochii căreia se oglindesc numai speranţe, iubire şi duioşie pentru puiul ei pe care nu îl recunoaşte niciodată în oglindă. Fiecare zi aşază riduri fine la colţul ochilor. Fiecare supărare o mai îmbătrâneşte un pic, dar lasă, sunt eu destul de nebună încât o fac să râdă zilnic.

Terapie pentru ea şi pentru mine. Îi dau speranţa din butelca mea când nu mai are, iar ea mă îmbrăţişează mereu exact când simt că mă dezmembrez în gânduri negative.