Trecuseră 3 ani de atunci.
În definitiv şi pe scurt, trecuse prea mult.
Prea mult timp cu ură, fără speranţă, încercând să fac totul singură.
Credeam că nu o să îmi mai doresc să găsesc vreodată pe cineva. Credeam că nu mai există oameni calmi, buni, blânzi, care să mă iubească pentru ceea ce sunt.
De fapt eu credeam că nu mai există băieţi care să iubească în general.
Credeam că eu nu o să fiu văzută niciodată aşa cum vreau de către un bărbat. Credeam că blonzii sunt frumoşi doar în filme. Credeam că starea de îndrăgosteala a dispărut şi că eu nu o să o mai simt niciodată. Credeam multe lucruri care se spulberă încet, încet.
Unul câte unul, dispar ca lacurile după ploaie.
Credeam că nu o să te plac, credeam că nu o să ajungi adânc în mine cu un singur sărut. Credeam că un băiat domol nu e ce îmi doresc şi acum… Acum mă topesc să mă adâncesc în braţele tale pline de muşchi. Muşchi de la muncă, nu de la sala. Ne întâlnim mereu seara. Cu fiecare întâlnire îmi bate inima mai nebuneşte.
Cine e tipa asta flower-power, îndrăgostită până peste cap şi cine e blondul ăla înalt şi binefacut care o ţine de mâna stânga?
Nu cred nici eu că sunt tipa aia despre care vorbesc gurile acelea care nu au ce face nici ziua, nici noaptea.
Nu eşti arogant cum am întâlnit până acum. Cred că eşti arogant doar când te lauzi prietenilor tăi cu mine.
Eşti dulce, sincer, bun, atent, educat şi nu înţeleg unde ai stat până acum ascuns. Nu înţeleg cum de mă vezi exact cum am vrut vreodată să fiu văzută.
E incredibil! Te uiţi în ochii mei când mă asculţi şi nu emani prostia aia a bărbatului care ascultă cu gândul în cu totul altă parte.
Dacă întorc capul în gura ta se lasă cu sărut. Nu ştiu ce e aşa irezistibil la mine, că mi-ai luat rujul de pe buze de când m-ai văzut, machiajul nu e sofisticat că nu îţi place, iar hainele… Am încercat să fiu cât mai simplă.
M-am trezit peste noapte îndrăgostită până peste cap, într-o stare de ameţeală totală în care nu mă credeam a mai ajunge vreodată. Zâmbesc fără motiv, zâmbesc unui telefon care îmi aduce mesaje frumoase.
Sar într-un picior aproape, când e vorba să mă văd cu tine, iar ieri era să plec din casă fără geantă şi telefon.
Îţi dai seama ce mi-ai făcut?
Mă, băiatule, mi-ai topit gheţarul de inimă!
Tu realizezi ce ai făcut aici? Că mi-ai stricat castelul? 2 ani m-am chinuit să îl cioplesc aşa de frumos. 2 ani de muncă în zadar! Dezastru de om ce eşti…!!
Acum nu mă mai pot imagina singură pe stradă, la terasă, adormind fără mesaj de noapte bună. Nu mai pot fi independentă! Mi-ai distrus zidurile! Mi-ai zădărnicit apărarea! Nici nu eşti conştient de ce mi-ai putut face, nu? Mai şi zâmbeşti cu zâmbetul ăla perfect. Hai să te sărut, să mă răzbun un pic!
Mă uit la telefon şi zâmbesc: am mesaj nou de la el. Când deschid telefonul zâmbetul lui blond cu dinţi albaştri îmi înseninează ziua oricât de înnorat ar fi afară. E o minune că mă iubeşte! E o minune că iubesc din nou. Nu credeam niciodată că mă voi îndrăgosti vreodată de altcineva. E atât de diferit de fostul meu.
El mă iubeşte aşa cum sunt, nu încearcă să schimbe nimic la mine. E ciudat să fii aceptat aşa cum eşti după ce toată viaţa oamenii apropiaţi ţie au vrut să te modeleze după bunul lor plac.
Uneori îl subestimez, îmi vine să fug. Atât de departe să nu mă mai găsească, apoi îmi revin zicându-mi: „Nebuno, unde vrei să fugi? După cine?” Să fug de cel care îmi iubeşte fiecare fir de păr pentru unul care nu mă va vedea niciodată cum mă vede el? Să-mi trag palme! Să-mi revin, doar, zic!
Acum fug! Mă sună marea cu lanuri de grâu pe malurile largi, nesfârşite de vise şi doruri întregi.
Redactor
