Cum ziua de luni nu e preferata mea din săptămână, mai ales acum, cu trecerea la ora de vară, de-abia așteptam să ajung acasă. Să trec la haine de scandal, să-mi fac un moț în vârful capului, să mănânc apoi să mă relaxez cu un film sau o carte.
Vaiii, da’ ce planuri mărețe, chiar de luni! Jumate din ele le-am făcut, adică hainele de casă, moțul și farfuria cu mâncare aburindă pe masă. Dau să bag prima înghițitură în gură când buburuza mare…
– Mami, trebuie să mă duci la kangoo jumps!
-Păi nu la ora 7?
–Nu, la 6.
Na, ora de vară, mintea-n crengi, mesajul primit cu harta și punctul roșu – sala de vorbito–hlizito kangoo jumps, cheful meu maxim de a bate orașul într-o zonă nu prea cunoscută mie, toate astea nu aveau tangențiabilitate cu planul meu măreț. Da’ arunc o privire languroasă farfuriei, o asigur că nu scapă de mine așa ușor, trag niște jeanși pe mine, moțul stă bine unde stă, fundu-n mașină și sper să am abilitatea lui Capitain Jean-Luc Picard cu al lui „engage” de a ajunge unde trebuie. Da’ unde trebuie?
A, da, la sala de transpirat pe bani fitness, undeva la Cuca Măcăii. Că io habar n-aveam că poate exista în zona aia așa ceva. Degeaba aveam eu vreo alte cinci-șase astfel de săli în drumul meu, mult mai aproape de casă, asta era cu moț (geamăn cu al meu din cap) căci aici se adunau și colegele ei. Iar eu ca o mamă ce nu iese din cuvântul fiică-mii, că doar atât îmi trebuie, mi-am înghițit saliva și m-am executat.
Ajunsă în zonă am început și eu să jump-jump. Că nu găseam locul de pierdut vremea al fiică-mii. Jump la stânga, jump la dreapta, jump o bordură, jump peste niște claxoane binemeritate, aproape jump și-o oglindă retrovizoare cu a ei mașină lăsată strategic pe marginea drumului, poate-poate o înlocui-o cineva. Numai sărituri artistice am făcut, doar-doar oi ajunge la timp. Cea mai elastică a fost când am săritnimerit în mijlocul unei străzi cu sens unic, o singură bandă de acces. Da, prea mă miram eu că toate mașinile erau parcate cu botul doar spre nord. De ce oare?
Deznodământul? Când m-am hotărât să mă las păgubașă, mațele mele să nu mai urle iar piticii mei transpirați de la atâta jump-jump să ia o pauză, îmi iese în cale măreața clădire. Parchez victorioasă în față și mă uit la ceas.
Mda, era bine să fi fost încă ora de iarnă. Ajunsesem la jumătatea orei de zbânțuială. Data viitoare măcar știu exact traseul. Adică cel puțin așa cred, pentru că seamănă perfect cu cel al unei femei aflată într-un hypermarket. Din care știe perfect că trebuie să ia doar unt dar îi trebuie o oră să facă asta. Cel puțin.
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
