N-am să spun că viața mi-a fost un naufragiu,
pentru că nu uit nicicând s-aduc un pios omagiu,
eu mereu fredonez, chiar și-n barca de salvare,
cântând în versuri triste, dar cu-atâta ardoare;
că pentru trandafirul tău voiam să mă-ntorc din drum,
dar ușa era închisă. Iar pozele ți le adun într-un album,
sperând să nu caut dragoste-n reproșuri, în indiferență,
și că reușesc să fac o recenzie a vieții, care-n aparență
ar trebui să fie curată, fără nicio minimă eroare,
voind inimii și trupului tău să-i fi fost ambasadoare.
N-am să spun că ochii-mi ți-au îndrăgit și ei, timid, ochii
din prima zi din primăvara-n care, în stație ne-am văzut,
că prin trandafiri roșii și arbuștii plini de floare
se pierdeau în aerul de secrete păstrătoare
și-mi făceau cu ochiul din dosul unor plăpânde frunze
doi licurici ce dansau, încercând parcă, să se scuze
pentru răspândirea iubirii printre cei fără de speranță,
cei ce-și rostogoleau lacrimi de ploaie-n a lor exuberanță,
înmuiați de miresmele nopții până se crapă de nouă zi,
cu suflete zburdalnice, puși pe inocente glume și șotii.
N-am să spun că mâna mea elegantă, catifelată,
cu pielea bronzată acum, ca de amăruie ciocolată
își târăște nefericirea ca pe-un ghiozdan prea greu,
și-l lasă gaj în monotonia deșertului, într-un separeu;
că părul meu era ca pana de tăciune a corbului croncănitor,
dar păianjeni nevăzuți și-au pus dantelăriile-n jurul ochilor,
c-aveam buzele care-ți rosteau numele șoptind, tărăgănat,
silabisind, pe un ton cu tandrețe sinceră, încărcat.
Dar am să-ți spun c-am ațipit în noianul gândurilor de iubire
ce ne-au cauzat în inimă și rațiune o temporară orbire,
și fără să vrem, două lacrimi, de multă vreme stăpânite,
una a ta, cealaltă a mea, ne făceau sufletele unite,
și credeam că reușim să pășim amândoi mai departe,
neștiind dacă, cum, când, unde să jucăm o ultimă carte…
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
