Undeva, cineva e gândul ce-mi curge prin vene,
sfere de foc se-ncheagă, către vise să mă-ndemne.

E adevărat că, cu cât devii mai tăcut,
cu atât mai multe-n noapte poţi auzi,
mă iert, căci nimic n-am ştiut.
Iubirea cea fără adresă nu puteam găsi.

Vreau să vrea să-mi fie arhitectul unui nou început,
să putem lăsa în urmă ghinionistul trecut,
să mă salveze dintr-un dezechilibru perfect.
Nimic mai mult. Eu doar atât aştept.

Şi dac-ar fi să rămână doar o simplă amintire
din tot ce-am trăi noi vreodată,
le-aș păstra cu drag şi mare-nsufleţire,
de nimic pe lumea asta n-ar fi eclipsată.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-VS

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.