Nu știu de ce, când, cum, unde,
cuvântul sufletul mi-l pătrunde.
Tace, poate, fiindcă iubește,
poate pe ea însăși se amăgește.
Tace, poate, fiindcă îi e teamă,
căci vocea inimii mă cheamă.
Gândul meu hai-hui îmi umblă,
înspre Mâine și-l aruncă,
și e tare tare speriată,
în sufletu-i e o cruciadă.
Poate nu știu ce vreau nici eu,
poate viața-mi dă un alt croșeu.
Răspunsul e la mine, știu,
sufletu-mi nu mai e pustiu.
Ci e bombardat cu emoții vii,
că-s tristeți sau mici bucurii.
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
