Un gând venit în grabă mi s-a aşezat în păr, pe frunte,
înot în marea de cuvinte şi nu ştiu ce-o să se întâmple…
Visele venite din mâine se pun într-un cuib de iluzii deşarte,
pierdută-n aşternut de rime ce-mi spun că tu-mi eşti departe…
Pentru ce?!
Poate crezi că scriu doar versuri fără suflet, fără conţinut.
Dă-mă-n judecată pentru lacrimile ce se preling atât de mult!
Nu ştiu când ai să mai cunoşti a buzelor savoare,
când ai să vii, să vezi ale obrajilor paloare?…
Pentru ce?!
Eu speram să nu te pierd, dar de fapt nici nu te aveam.
În taifasul cu gânduri, în pâlpâit de lumânări credeam…
Voiam cu tine la vita bella, fără gânduri abstracte,
dar nimeni nu m-a învăţat cum se trăieşte ca la carte…
Pentru ce?!
Aş fi vrut să deschid cu-ale mele versuri o singură poartă.
Mă căutam pe mine prin tine, dar nu mă iubeşte a mea soartă…
Cu inima mea sticlind şi transpusă-n poezie,
destramă fire de cuvinte şi se preface c-are amnezie…
Pentru ce?!
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
