Cuvinte în versuri – Pagina 2

Imi eşti dor

m‑ai făcut dependentă de tine
să‑ţi ascult sufletul, ca în poveşti,
povestea mea începe cu tine,
nici n‑ai idee cât… de mult te iubesc!

m‑ai făcut dependentă de ochii tăi
şi‑mi place cum priveşti, tu spre mine,
cu adierea ta mă îmbrăţişezi,
iubesc toată culoarea din tine.

m‑ai făcut dependentă de mirosul tău,
şi foşnetul îmi pare că‑l simt
când desculţă picioarele îmi plimb
prin tot regatul tău,

m‑ai făcut dependentă de tine,
te aştept cu inima‑mi frântă
şi‑n puţinul timp dăruit de tine
vreau să‑ţi aud doar culoarea cea sfântă.

m‑ai făcut dependentă de ploaia din tine,
când culori împrăştii în văzduh,
eşti singura iubire din mine,
eşti ruginiul pe care‑l respir şi-l aud

m‑ai făcut dependentă de tine,
cred că putem exista numai noi,
vreau să împart, cu tine, iubirea din mine,
eşti toamna ce‑mi place să iubesc în doi
tu… toamna.

Mimi Hacichian

Sunt timp angrenat unei toamne, sau poate angrenat unei iubiri fãrã margini, ataşate unui vid lãuntric. Un vis şi mã uimesc la fiecare clipire. Un cãlãtor printe aştrii şi-mi place sã trãiesc într-o lume perfectã de dor. Sunt suma timpului meu paralizat de singurãtate. Sunt absolutul transformat într-o iluzie albastrã. Sunt definitivul iubirii adus la marginea fiinţei mele trãind cu sentimentul unei dragoste eterne. Dar când alunec în afara lumii, mã pot încondeia. Aşa sunt eu … Mimi !

www.pitchmenow.ro

Primăvara mea din vis

Visez să fiu firul de iarbă cu proaspătă rouă
ce renaște după ce-ncepe mărunt să plouă,
ridicându-și brațele ei moi, firave, delicate,
insuflând viață liniștită, cu gânduri culcate.

Visez să fiu mugurul din prospețimea primăverii
și suflarea-mi să trezească bucuria naturii,
la rândunici ce se-ntorc într-o zarvă de nedescris,
la fluturi ce se zbenguie-n al meu stomac și vis.

Visez să fiu bolta albastră din ai tăi ochi,
uitându-te la mine… te rog să nu mă deochi!
Să văd ciocârlia cum se-nalță spre văzduh
și copacii cu mușchi moale ca perna de puf.

Visez să fiu parfumul tău ușor de lăcrămioare,
pe marea cerului să zboare păsările călătoare
ce sunt vâslași aducători de bucurie, voie bună,
cântecele inconfundabile natura o inundă.

Visez să fiu lumină prin alaiul variat de flori,
ce ne dă viață prin imensitatea ei de culori,
la pâraiele cu apă limpede, pur-cristalină,
la mierle ce se-alătură orchestrei pe colină.

Visez să mai trăiesc doar o singură noapte
în fiecare zi ce mi-e atât de departe,
să-mi amintesc cu drag și peste câțiva ani
c-am aruncat ai sufletului grei bolovani.

Irina BBota

Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”

www.Irina-BBota.ro

Poartă-mă

poartă‑mă cu tine, în privire,
poartă‑mă în gând şi în simţire,
poartă‑mă cu tine peste ani,
poartă‑mă cu tine şi du‑mă unde ai…
doar vise.

poartă‑mi sufletul spre nemurire,
ochii mei să‑ţi fie numai ţie
pavăză în drumul presărat, cu dor,
strânge‑mă în braţe, alină‑mi gândurile…
şi n‑am să mor.

poartă‑mi surâsul, spre razele de lună,
poartă‑mi inima spre marea de smarald,
poartă‑mi liniştea în ceruri către lună,
iubeşte‑mă şi‑ţi voi purta iubirea…
în timpuri, mă gândeam.

poartă‑mi cuvântul printr‑o sărutare,
poartă‑mi suflarea în sufletul tău divin,
poartă‑mi pe veci încununata‑mi desfătare,
poartă‑mi fiinţa spre nemurire, iar eu
te voi iubi, cum ştiu…

Mimi Hacichian

www.pitchmenow.ro

MAMA

Cine pe lumea asta-i cea mai dragă,
are mare grijă de mine de-s beteagă?
Cu privirea ei blândă mă calmează
și-n momente grele mă-ncurajează.

Cine are părul albit de toamne târzii
căreia-i datorez eu multe poezii?
Are ochi albaștri, blânzi, pătrunzători,
și ne-nvață să fim mereu învingători.

Cine e bucuria veșnică ce ne-nconjoară?
Ne-nvață dragostea de carte, neam și țară,
ne spune că stelele știu tot ce noi gândim,
ne-ajută, dorințele să ni le-ndeplinim.

Cine are gura ca un trandafir îmbobocit?
În zbuciumul ei pentru noi s-a nenorocit,
oricând supărarea, neliniștea ne-o alină,
chiar de viața ei e o continuă adrenalină.

Cine are zâmbetul ca după ploaia de vară,
chiar de făptura ei poartă veșnica povară
de-a fi mereu învățătorul vieții noastre,
chiar de-i peste țări și mări albastre?

Cine-n brațele ei calde ne ține
și credem că totul ni se cuvine?
Robotește până seara pentru noi,
ea de la nimic nu se dă înapoi.

Cine-i psiholog în momente de impas?
N-are timp nici pentr-un scurt popas,
cu lacrimi niciodată nu ni se plânge,
grijile ce-o frământă, ea și le strânge.

Cine ne iubește necontenit, orice-ar fi?
Suntem îngerii ei zburdalnici zi de zi,
și-i surprindem ochii umflați de plâns,
cu sufletu-i agitat, puternic, constrâns.

Cine e puternică, dar nu și pentru ea,
și-apăsările mereu îi colorează gândul?
Își urmează propriul ei destin imperfect,
ea e a iubirii fără măsură arhitect.

Cine-ar vrea să radieze de liniște și pace?
Ea nu. Ea toate le drege, toate le face.
E a dragostei nesfârșite-ntruchipări,
ne răspunde la milioane de întrebări.

Cine e marea hrănită cu lacrimi de dor?
Când ne gândim la ea, ne trec calde fiori.
O iubim, căci nu știm calea de-a nu o face,
fără ea, am fi afoni în a noastră carapace.

Irina BBota

www.Irina-BBota.ro

Doar dor, de primăvară

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de primăvară,
de iarbă care creşte printre noi,
de o zambilă ce‑şi arată splendoarea şi parcă
mirosul ei îmi aduce aminte de noi.

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de‑o creangă,
cea de cireş înmiresmat,
de zborul florilor şi parcă
îmi ninge cu flori de nu-mă-uita…

m‑am trezit cu‑n dor nebun, să simt
cum viaţa‑mi curge prin venele‑mi fierbinţi…
cum vreau acum, şi tu să simţi, de parcă
doar primăvara ne trezeşte, ne răsfaţă.

m‑am trezit cu‑n dor nebun de‑a mulţumi
aerului că mă lasă, anotimpului că‑i pasă,
vieţii în general că o iubim,
ţie că îmi eşti aproape şi gândului sublim,

iubirii ce ne face să trăim,
o primăvară frumoasă.

Mimi Hacichian

www.pitchmenow.ro

UNUI POET GOLAN

Nu-mi spune al tău nume! Ți-l știu.
Ești stăpânul meu din atâtea poeme
În care sclava ta eu vreau să-ți fiu
Și-mi umpli aerul cu poftele mele.

Calități și defecte la un loc
Dansează tango în vânt și foc.
Simțim căldura ce ne iradiază,
Această dorință ce ne forțează
Să fim părtași ai enigmei nopții,
Ai nebuniei, ai demonicei tentații.

Ia-mi și-apoi dă-mi inapoi tot ce vrei,
Fă-mă moftul, capriciul pielii tale!
În pasajul tăcerii nocturne și-al dragostei
Îmi stingi geamătul c-o atingere moale.

Iar tu, absent în izvorul lumii cerești,
În timpul ce ne oferă dulci întâmplări,
Îmi surâzi cu inima zvăpăiată și-ndrăznești
Să presari pe trupul meu buchete de sărutări,
De mângâieri în serenada șoaptelor noastre,
Sub estetica selenară numărăm astre,
Iar pe așternutul de nisip fierbinte
Ne dezvelim de rușine și sentimente.

Tu focul din inima mea îl hrănești,
Perfecta mea pierzanie tu-mi ești.
Fă-mă roaba ta de dragoste, stăpâne!
Mă pierd în cuvinte ce vor să-mi îngâne
Să mă-nchin acestui ritual de iubire,
Buzele invadate să-mi dea despăgubire.

Căci am nevoie de otrava ta dulce,
De savoarea cărnii tale ce mă conduce
Spre un extaz pasional, animalic,
Cu sufletul timid, senzual, dar demonic.

Irina BBota

www.Irina-BBota.ro

GÂND CĂLĂTOR1 reader now

Nu știu de ce, când, cum, unde,
cuvântul sufletul mi-l pătrunde.
Tace, poate, fiindcă iubește,
poate pe ea însăși se amăgește.
Tace, poate, fiindcă îi e teamă,
căci vocea inimii mă cheamă.
Gândul meu hai-hui îmi umblă,
înspre Mâine și-l aruncă,
și e tare tare speriată,
în sufletu-i e o cruciadă.
Poate nu știu ce vreau nici eu,
poate viața-mi dă un alt croșeu.
Răspunsul e la mine, știu,
sufletu-mi nu mai e pustiu.
Ci e bombardat cu emoții vii,
că-s tristeți sau mici bucurii.

Irina BBota

www.Irina-BBota.ro

Valoarea invizibilului

Gandurile mele oficiale sunt suspendate de absenţa ta.
Fericirea este doar o reclamantă a fidelităţii durerii şi a lacrimilor.
Dezmăţul sufletului se hrăneşte cu indoiala sufletului steril. A putrezit
tristeţea.
Conceput de mine, actul nostru de existenţă nu mai există.
Eşti umbra invizibilă a fostei mele fericiri.
Acum sunt stăpana propriilor mele pasiuni. Iubesc viaţa, deopotrivă moartea.
Din moarte răsare, din viaţă moare.
Uit luxul de a uita amănunte. Amintirile sunt roşii cuprinse de o lavă rece.
Un şiroi fierbinte imi topeşte mintea, iar vintrele răman dezgropate.
Sufletul şi inima intră intr‑un război al vidului.
Vor avea de mers, vidul este vid. Coaliţia dintre organe rămane latentă.
Războiul păcii.
Eşti acolo, exişti intr‑o lume uitată de mine. Undeva, departe, in alt secol,
şi nu imi dau seama in care.
Durerea lacrimilor era proporţională cu fidelitatea lor. Acum, in acest
secol, nimic nu mai este egal cu niciuna din valori.
Gandurile mele neoficiale sunt prăbuşite de prezenţa ta. Cea invizibilă.
Rămane gandul să facă un cadou uitării.
Pe tine. Om invizibil.
Tu eşti ultimul cadou adus ofrandă gandului meu invizibil.
Valoarea amintirior, inestimabilă.
Valoarea invizibilului, pană o să fiu senilă.

Mimi Hacichian

www.pitchmenow.ro

UN DOMN ÎN PLOAIE

Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.

Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.

Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.

S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.

Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.

Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.

Irina BBota

www.Irina-BBota.ro

Copilul meu

drumul tău, copile drag, să‑ţi vezi cu ochii bucuria,
din când în când să‑mi stai în prag, să îmi ierţi nevrednicia.
pe drumul tău, tu să urmezi doar steaua care are rouă
şi să îţi faci cumva, de poţi, un colier din balta‑ţi nouă.
pe drumul tău am mers şi eu, şi tare‑aş vrea
că tu să îţi urmezi, mereu, doar calea ta.
să faci cum vrei, cum ţie‑ţi place,
nu cum vreau eu, şi‑am să‑ţi dau pace.
pe drumul tău, copile drag, mergi tu… nu eu, ştiu prea bine
că am săpat şi am aflat ce bine‑i să faci ca tine.
tu faci şi tu suporţi dorinţa ce ai luat‑o
atunci o să‑ţi asumi mereu, iar eu povaţa ce ţi‑am dat‑o
pe drumul tău au mers izvoare, păduri şi munţii dezgoliţi,
ei te ascultă şi‑ţi dau savoare, dar tu păşeşte liniştit,
de ei tu să ai grijă ca de‑un frate, cu ei poţi tu vorbi mereu,
au fost acolo şi‑au dreptate, tu să‑i iubeşti aşa mereu.
pe drumul tău, copile drag, să îţi aduni frunze de soare,
să ai averi culturi morale, când vrei un dar să‑l oglindeşti…
o carte să împărtăşeşti,
un talisman cu vocea ta poţi oferi oricui te vrea,
copil de eşti şi vei rămâne, să ai un suflet minunat,
să nu uiţi că azi e mâine, tu să te joci neîncetat.
să‑ţi faci din zâmbet obicei, iar harul să‑l împarţi cu ei…
cu munţii tăi, cu‑al tău stejar, tu pentru mine…
mi‑eşti chihlimbar…

Mimi Hacichian