Cine pe lumea asta-i cea mai dragă,
are mare grijă de mine de-s beteagă?
Cu privirea ei blândă mă calmează
și-n momente grele mă-ncurajează.

Cine are părul albit de toamne târzii
căreia-i datorez eu multe poezii?
Are ochi albaștri, blânzi, pătrunzători,
și ne-nvață să fim mereu învingători.

Cine e bucuria veșnică ce ne-nconjoară?
Ne-nvață dragostea de carte, neam și țară,
ne spune că stelele știu tot ce noi gândim,
ne-ajută, dorințele să ni le-ndeplinim.

Cine are gura ca un trandafir îmbobocit?
În zbuciumul ei pentru noi s-a nenorocit,
oricând supărarea, neliniștea ne-o alină,
chiar de viața ei e o continuă adrenalină.

Cine are zâmbetul ca după ploaia de vară,
chiar de făptura ei poartă veșnica povară
de-a fi mereu învățătorul vieții noastre,
chiar de-i peste țări și mări albastre?

Cine-n brațele ei calde ne ține
și credem că totul ni se cuvine?
Robotește până seara pentru noi,
ea de la nimic nu se dă înapoi.

Cine-i psiholog în momente de impas?
N-are timp nici pentr-un scurt popas,
cu lacrimi niciodată nu ni se plânge,
grijile ce-o frământă, ea și le strânge.

Cine ne iubește necontenit, orice-ar fi?
Suntem îngerii ei zburdalnici zi de zi,
și-i surprindem ochii umflați de plâns,
cu sufletu-i agitat, puternic, constrâns.

Cine e puternică, dar nu și pentru ea,
și-apăsările mereu îi colorează gândul?
Își urmează propriul ei destin imperfect,
ea e a iubirii fără măsură arhitect.

Cine-ar vrea să radieze de liniște și pace?
Ea nu. Ea toate le drege, toate le face.
E a dragostei nesfârșite-ntruchipări,
ne răspunde la milioane de întrebări.

Cine e marea hrănită cu lacrimi de dor?
Când ne gândim la ea, ne trec calde fiori.
O iubim, căci nu știm calea de-a nu o face,
fără ea, am fi afoni în a noastră carapace.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/s7nil4-mama