Nu-mi spune al tău nume! Ți-l știu.
Ești stăpânul meu din atâtea poeme
În care sclava ta eu vreau să-ți fiu
Și-mi umpli aerul cu poftele mele.
Calități și defecte la un loc
Dansează tango în vânt și foc.
Simțim căldura ce ne iradiază,
Această dorință ce ne forțează
Să fim părtași ai enigmei nopții,
Ai nebuniei, ai demonicei tentații.
Ia-mi și-apoi dă-mi inapoi tot ce vrei,
Fă-mă moftul, capriciul pielii tale!
În pasajul tăcerii nocturne și-al dragostei
Îmi stingi geamătul c-o atingere moale.
Iar tu, absent în izvorul lumii cerești,
În timpul ce ne oferă dulci întâmplări,
Îmi surâzi cu inima zvăpăiată și-ndrăznești
Să presari pe trupul meu buchete de sărutări,
De mângâieri în serenada șoaptelor noastre,
Sub estetica selenară numărăm astre,
Iar pe așternutul de nisip fierbinte
Ne dezvelim de rușine și sentimente.
Tu focul din inima mea îl hrănești,
Perfecta mea pierzanie tu-mi ești.
Fă-mă roaba ta de dragoste, stăpâne!
Mă pierd în cuvinte ce vor să-mi îngâne
Să mă-nchin acestui ritual de iubire,
Buzele invadate să-mi dea despăgubire.
Căci am nevoie de otrava ta dulce,
De savoarea cărnii tale ce mă conduce
Spre un extaz pasional, animalic,
Cu sufletul timid, senzual, dar demonic.
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
