Anxietatea creativă

Optimistă convinsă fiind, cred în anxietatea creativă. Neliniştea eşecului mă cuprinde şi pe mine deseori, împletindu-se cu starea aceea inecacioasa de depresie rareori justificată. Cunosc starea care-ţi inundă plămânii, accelerându-ţi respiraţia, trimiţând implusuri electrice şi reci pe şira spinării; durerea apăsătoare de sub stern care-ţi taie rapid pofta de viaţă, trimiţându-te, împleticit, spre un loc unde poţi sta confortabil, ghemuit până trece. Întotdeauna mi-am imaginat tristeţea ca pe o prăpastie rece şi neagră, cu un fir deasupra pe care te afli tu, atunci când organismul ţi-e infectat de stări. Ai de parcurs lungimea firului pentru a te elibera, pentru a ajunge pe o margine caldă şi sigură. Revenind la optimismul meu, păstrând totuşi zona metaforică, eu dansez pe acel fir. Fac flic-flacuri. Se aprinde un foc în mine, vindecător şi dulce, focul creaţiei, al evoluţiei.

Cred că liniştea sufletească pe lungă durata mă amorţeşte, deoarece, în momentele de nesiguranţă devin mai atentă, recunoscătoare şi o puternică luptătoare. Se trezeşte ceva în mine, ideile mi se arată prin minte ordonat, le pot aşterne în rânduri ce prind sens, oprindu-se din a fi doar cuvinte şi devenind înţelesuri despre viaţă, despre iubire, singurătate sau independenţă. Înţelesuri ce mă completează pe mine, lipind piese în puzzle-ul personalităţii mele.

Anxietatea mă face frumoasă, pentru că odată cu ea, izbucneşte în mine vocea ce-mi spune că va fi bine. Încrederea interioară ce-mi promite nu doar că vom dansa pe firul acela, ce serveşte ca drum către odihnitoarea fericire, ci şi că voi ajunge acolo mai complexă, mai înţeleaptă. Aşadar, la sfârşitul călătoriei, grijile ce mă apăsau atât de incomod pe umeri sunt lăsate suficient de în urmă încât să le fi uitat gustul, iar eu sunt mai uşoară, având o privire caldă şi un zâmbet nou.

Optimismul meu nu m-a lăsat să renunţ niciodată. Jonglez cu sentimentele mele profitând de cele mai fierbinţi lacrimi, strecurând învăţăturile de frică. Eşecul este doar o probă intermediară ce serveşte ca îndulcitor pentru reuşită. Nu consider frica de durere justificată. Mai tare mă înspăimântă ideea că aş putea rămâne indiferentă în faţa unui eveniment nefericit. Durerea este energie vie ce-ţi ţine inima-n suspans ce-ţi mobilizează fiinţa să se ridice, să se scuture şi să zboare.

Când ţi se întoarce spatele, când iubirea rămâne doar oferită, când instinctul te-a trădat, când la întrebarea “Cum sunt?” îţi răspunzi prin: înşelat, părăsit, singur; când viciile nu îţi mai satisfac plăceri ci nevoi, când insomniile îţi mutilează chipul, când fericirea pare doar o definiţie abstractă, când îţi simţi sufletul mai palid decât pielea, aminteşte-ţi mereu că pentru oricare din aceste argumente ale tristeţii, orice a fost menit să-ţi provoace durere, lasă, la sfârşitul zilei, nu doar loc, dar şi pregătirea necesară pentru a primi fără teamă tot ceea ce-ţi va mângâia sufletul ducându-l pe culmile fericirii absolute.

Aşa că, fără teamă, dansează cu tristeţea, zâmbeşte-i şi las-o să te facă puternic.

Primăvara mea din vis

Visez să fiu firul de iarbă cu proaspătă rouă
ce renaște după ce-ncepe mărunt să plouă,
ridicându-și brațele ei moi, firave, delicate,
insuflând viață liniștită, cu gânduri culcate.

Visez să fiu mugurul din prospețimea primăverii
și suflarea-mi să trezească bucuria naturii,
la rândunici ce se-ntorc într-o zarvă de nedescris,
la fluturi ce se zbenguie-n al meu stomac și vis.

Visez să fiu bolta albastră din ai tăi ochi,
uitându-te la mine… te rog să nu mă deochi!
Să văd ciocârlia cum se-nalță spre văzduh
și copacii cu mușchi moale ca perna de puf.

Visez să fiu parfumul tău ușor de lăcrămioare,
pe marea cerului să zboare păsările călătoare
ce sunt vâslași aducători de bucurie, voie bună,
cântecele inconfundabile natura o inundă.

Visez să fiu lumină prin alaiul variat de flori,
ce ne dă viață prin imensitatea ei de culori,
la pâraiele cu apă limpede, pur-cristalină,
la mierle ce se-alătură orchestrei pe colină.

Visez să mai trăiesc doar o singură noapte
în fiecare zi ce mi-e atât de departe,
să-mi amintesc cu drag și peste câțiva ani
c-am aruncat ai sufletului grei bolovani.

Despre iubire, zic

Iu-bi-re! Simplu de zis, dar greu de simţit. Trăim într-o lume ciudată, modernă, dar ciudată. Zic ciudată pentru că oamenii o iau încet, dar sigur, în două direcţii opuse: unii vor o viaţă fără iubire în timp ce alţii aleargă în fel şi chip după iubire.

Iubirea nu e o floare. Nu o culegi la orice ora, după bunul plac. Este mai mult un rezultat al unei buni creşteri, al unei vieţi plină de speranţa, ataşament şi încredere. Aşa cum îţi uzi în fiecare zi planta pentru ca într-o bună zi să o vezi înflorită, ajunsă la apogeul vieţii sale, atingandu-şi scopul într-o frumuseţe care îmbie şi îmbată ochiul, așa ar trebui să ai grijă de plantuța numită iubire.

Iubirea este ceva special. Dacă într-o lume modernă ca a noastră, în care oamenii se luptă pentru a atinge strălucirea şi nemurirea în chip solitar, iubirea este un fel de basm, mai ales la oraş, unii oameni chiar caută iubirea. Fac din această căutare scopul vieţii. Se gândesc la iubire atât de mult încât o hiperbolizează până creează un monstru ciudat de frumos. Iubita devine o fiinţă ideală, ireală, fără cusur, iar el, un biet sclav al frumuseţii sale. În viaţa reală, printre facturi şi alte griji, iubirea ia chipul cafelei băută în doi la 7 dimineaţa sau în duşul făcut împreună, un dus grăbit de o plecatul la job pentru o nouă zi de lucru.

Iubirea este ceea ce simţi şi te gândeşti câteodată să exprimi fără limite, nu ceea ce exprimi pentru a lăsa de înţeles că asta simţi. Iubirea este firul de speranţa care te face să mergi înainte, duioşia şi ataşamentul care te fac să devii romantic şi tandru peste noapte, este încrederea într-un viitor roz şi sinceritatea care nu îţi va fi niciodată răsplătită negativ.

Iubirea este ceea ce simţi în stomac când o/îl vezi, ceea ce nu te lasă să dormi noaptea sau te face să visezi, înseamnă fluturaşi în cap când nu poţi să te concentrezi la job, euforie când zâmbeşti fără motiv exact în perioada când te-ai proclamat depresiv. Este un sentiment extraordinar. Este minunat dacă este şi împărtăşit. Egalitatea în iubire este extraordinară, enervant de frumoasă: Te iubesc. – Eu te iubesc mai mult. – Ba, eu te iubesc mai mult şi tot aşa. Fiecare se luptă cu celălalt pentru a-i arăta că îl iubeşte frumos, autentic, fără artificii, doar naturaleţe. O luptă frumoasă, cu săruturi, cu îmbrățișări, cu tandrețe în care fiecare vrea să îl facă fericit pe celălalt. Vrea să îl răsplătească pentru ce îi oferă, pentru cum îl face să se simtă.

Iubirea vine în diferite moduri, mereu când nu te aştepţi. Te ia pe sus şi te duce în aventuri nemaipomenite. Câteodată te împotriveşti. Nu te încrezi în bunele ei intenţii, dar mereu îţi lasă amintiri de neuitat. Indiferent de durată, iubirea este o călătorie cu emoţii la cote maxime. Îţi umple sufletul, te face să simţi că pluteşti, te dă peste cap, te face aiurit şi moale, neatent, mai bun, mai blând, te scoate din depresie şi îţi dă motive să crezi că viaţa e frumoasă. Viaţa chiar e frumoasă! Iubirea este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care oamenii le creează, dar nu le văd. Iubirea se simte, se face, se împarte, se amplifică, se aprinde, se stinge, se micşorează; iubirea călătoreşte, pluteşte în aer, aduce oamenii mai aproape, îi uneşte, îi fascinează, îi inspiră şi îi schimbă pe termen lung.

Iubirea schimbă oameni și vieți!

Ce se întâmplă în singurătate

Realizez că în singurătate omul își retrăiește trecutul, cu toate bucuriile și păcatele lui, îl reînvie, îl aduce în prezent și chiar îl înconjoară cu o aură magică, îl sfințește, îl revrăjește și chiar se amăgește pe sine când nu primește replică în răspuns. Nu are altă trăire decât trecutul însuși și-i trebuie mult până să realizeze asta. Dezgroapă toate greutățile și bucuriile și le retrăiește de parcă totul ar fi aievea… Când e singur omul anevoie se ridică, uneori deloc, are nevoie de un ajutor, fie el Dumnezeu ori altceva, așadar soluția este să găsești acel ceva care să te scoată din negura trecutului și care să fie atât de puternic încât să te rupă de un sine vechi și să te împingă înainte.

De asta creștinii se așteaptă să fie mai puternici decât restul oamenilor, pentru că îl au permanent pe Dumnezeu alături, de asta o ființă vie în spirit și prezentă cu adevărat este atât de importantă, de asta oamenii care se simt bine în singurătate au spirit de învingători, dau dovadă de tărie de caracter, pentru că și-au învins demonii proprii, și-au curățat inima, s-au împăcat cu trecutul și cu ei înșiși, s-au renăscut, s-au reclădit și sunt în deplin acord cu sine.

Când singurătatea nu este căutată însă, ea apasă și strivește și nu ajută la nimic, dar când ne simțim bine în singurătate înseamnă că ne-am găsit sensul și ritmul propriu de viață, ne-am întărit și ne-am cultivat înțelegerea de sine, ne dăm seama de efectul propriilor acțiuni și putem înțelege rolul nostru în relația cu lumea, reușim să vedem calea ce o mai avem de parcurs și împlinim ceea ce mai trebuie făcut. Dar dacă în singurătate nu primim nici un răspuns, nu ajungem la nici o clarificare de sine, nu ne găsim pacea lăuntrică și armonia din interior, nu avem un ritm acordat cu sinele și păstrăm aceleași resentimente față de lume și toți care ne greșesc, înseamnă că degeaba suntem singuri, timpul petrecut identic nu îl va schimba pe om, dacă omul nu simte nici un impuls interior pentru a-și schimba starea atunci schimbarea nu se va întâmpla, omul va trăi la fel și se va simți la fel, va împlini aceeași rutină și nimic mai mult, evident că toți ceilalți vor greși în același mod față de el și el se va simți la fel de îndreptățit să se ferească de lume (sfânta amăgire)…

Singurătatea care împlinește se spune că este specifică mai ales călugărilor sau maicilor din mănăstiri, pentru că este o viață petrecută în rugăciune și fără preocupări pentru realizări profesionale sau de carieră, este o viață simplă văzută din afară, multe mănăstiri au chiar o grădină proprie unde se cultivă flori, sau plante și legume folositoare în viața de zi cu zi. Ce nu se vede însă este dialogul interior pe care și-l poartă fiecare membru al mănăstirii, cum își împacă ei dilemele interioare, cum ajung la seninătatea și acceptarea rolului propriu în relația cu lumea din afară? Ce fel de viață interioară au membrii unei mănăstiri cu atât de puține preocupări exterioare? Asta mă face să mă întreb despre cât de mult contează izolarea față de exterior ca să pot să-mi ascult interiorul fără opreliști? Voi ce ziceți, cum reușiți să înțelegeți ce se petrece în interiorul vostru fără ca să vă deranjeze exteriorul intruziv? Se spune că fiecare om are propriul său sistem de apărare, ca un sistem de siguranță sau ca un refugiu și ca o înstrăinare de realitate, care se activează când ne simțim într-un impas, pentru unii se manifestă prin ore mai multe la servici (workoholicii) sau prin diverse dependențe (de internet, de jocurile online, dar și de droguri și alcool), însă aceste dependențe doar încarcă și mai mult tumultul nostru interior, fără să răspundă la niciuna din întrebările care ne macină încet și sigur starea de bine, de armonie interioară, după care jinduim neîncetat. Fiecare cred că trebuie să răspundă pentru el…pentru mine însă, cred că locul meu este între oameni, îmi doresc o viață plină de trăiri, cu bucurii și cu păcate asumate pe care să pot să le îndrept, o viață plină de dragoste, cu multă răbdare și înțelegere și bunătate, îmi doresc să am puterea să-mi împlinesc un vis îndelung dorit și cred că primul pas în devenirea mea (și cred că e valabil și pentru alții) este să fiu un om mai bun decât am fost până acum, indiferent care sunt condițiile exterioare, pentru că interiorul este cel care condiționează ce se întâmplă în exterior și nu invers.

Vă doresc să aveți o zi mai bună decât ieri !

13 Mai 2016

Editha

Poartă-mă

poartă‑mă cu tine, în privire,
poartă‑mă în gând şi în simţire,
poartă‑mă cu tine peste ani,
poartă‑mă cu tine şi du‑mă unde ai…
doar vise.

poartă‑mi sufletul spre nemurire,
ochii mei să‑ţi fie numai ţie
pavăză în drumul presărat, cu dor,
strânge‑mă în braţe, alină‑mi gândurile…
şi n‑am să mor.

poartă‑mi surâsul, spre razele de lună,
poartă‑mi inima spre marea de smarald,
poartă‑mi liniştea în ceruri către lună,
iubeşte‑mă şi‑ţi voi purta iubirea…
în timpuri, mă gândeam.

poartă‑mi cuvântul printr‑o sărutare,
poartă‑mi suflarea în sufletul tău divin,
poartă‑mi pe veci încununata‑mi desfătare,
poartă‑mi fiinţa spre nemurire, iar eu
te voi iubi, cum ştiu…

Goana interioara si relatiile moderne

De ce sunt relatiile din ziua de astazi atat de grele? De ce pare ca esuam in dragoste de fiecare data, in ciuda fapului ca incercam din greu? De ce am devenit incapabili sa facem relatiile sa functioneze? De ce e mai usor sa o luam la goana decat sa stam?

Am uitat cum sa iubim? Sau, mai rau, am uitat ce este dragostea?

Vrem ca totul sa fie usor. Renuntam. O luam la goana prea usor. Nu avem nevoie decat de un singur obstacol care sa ne faca sa cadem. Nu permitem dragostei sa creasca, ci renuntam inainte de vreme.

Nu mai cautam dragostea, ci excitarea si fiorul. Vrem pe cineva cu care sa ne uitam la filme si sa ne ducem la petreceri, nu pe cineva care sa ne inteleaga in cele mai profunde taceri ale noastre.

Petrecem timp impreuna, dar nu ne facem amintiri. Nu vrem o viata plictisitoare. Nu vrem un partener pe viata, ci pe cineva care sa ne faca sa ne simtim vii acum, in secunda asta.

Cand fiorul dispare, descoperim ca nimeni nu ne-a pregatit pentru cotidian. Nu credem in frumusetea predictibilitatii, pentru ca suntem prea orbiti de fiorul aventurii.

Goana interioara in viata de zi cu zi

Ne scufundam in aglomeratia vietii de oras, nelasand niciun fel de spatiu pentru dragoste. Nu avem timp sa iubim, nu avem rabdarea sa avem relatii. Suntem prea ocupati sa vanam vise materialiste. Relatiile nu sunt decat o alta convenienta.

Cautam satisfactii de moment in orice facem – in ceea ce postam online, in carierele pe care le alegem si in oamenii de care ne indragostim.

Vrem imediat maturitate intr-o relatie, ceea ce nu se construieste decat in timp, vrem pe loc conexiune emotionala si vrem imediat sentimentul apartenentei, cand de-abia cunoastem cealalta persoana.

Aparent, nimic nu mai merita timpul si rabdarea noastra – nici macar dragostea.

Mai degraba am petrece cate o ora cu o suta de oameni, decat o zi intreaga cu o singura persoana. Vrem optiuni. Credem mai mult in a intalni oameni decat in a-i cunoaste.

Suntem lacomi. Vrem sa avem totul. Intram in relatii la cea mai mica atractie pe care o simtim si pasim in afara in momentul in care gasim pe cineva mai bun. Nu stim sa scoatem ce e mai bun din celalalt. Vrem ca celalalt sa fie perfect. Ne intalnim cu multe persoane, dar foarte rar le acordam o sansa reala. Suntem dezamagiti de toata lumea.

Tehnologia ne-a adus mai aproape, atat de aproape incat e imposibil sa respiram. Prezenta fizica a devenit inlocuita de texte, mesaje vocale si apeluri video. Nu mai simtim nevoia sa petrecem timp impreuna. Avem deja prea mult din celalalt. Nu mai e nimic de vorbit. Pentru ca suntem intr-o goana perpetua.

Suntem o generatie de ratacitori care nu mai stiu sa stea prea mult intr-un singur loc. Toata lumea are fobie de angajament. Credem ca nu suntem facuti pentru relatii. Nu vrem sa ne stabilizam. Chiar si simplul gand al angajamentului este infiorator.

Sursa: damaideparte.ro

MAMA

Cine pe lumea asta-i cea mai dragă,
are mare grijă de mine de-s beteagă?
Cu privirea ei blândă mă calmează
și-n momente grele mă-ncurajează.

Cine are părul albit de toamne târzii
căreia-i datorez eu multe poezii?
Are ochi albaștri, blânzi, pătrunzători,
și ne-nvață să fim mereu învingători.

Cine e bucuria veșnică ce ne-nconjoară?
Ne-nvață dragostea de carte, neam și țară,
ne spune că stelele știu tot ce noi gândim,
ne-ajută, dorințele să ni le-ndeplinim.

Cine are gura ca un trandafir îmbobocit?
În zbuciumul ei pentru noi s-a nenorocit,
oricând supărarea, neliniștea ne-o alină,
chiar de viața ei e o continuă adrenalină.

Cine are zâmbetul ca după ploaia de vară,
chiar de făptura ei poartă veșnica povară
de-a fi mereu învățătorul vieții noastre,
chiar de-i peste țări și mări albastre?

Cine-n brațele ei calde ne ține
și credem că totul ni se cuvine?
Robotește până seara pentru noi,
ea de la nimic nu se dă înapoi.

Cine-i psiholog în momente de impas?
N-are timp nici pentr-un scurt popas,
cu lacrimi niciodată nu ni se plânge,
grijile ce-o frământă, ea și le strânge.

Cine ne iubește necontenit, orice-ar fi?
Suntem îngerii ei zburdalnici zi de zi,
și-i surprindem ochii umflați de plâns,
cu sufletu-i agitat, puternic, constrâns.

Cine e puternică, dar nu și pentru ea,
și-apăsările mereu îi colorează gândul?
Își urmează propriul ei destin imperfect,
ea e a iubirii fără măsură arhitect.

Cine-ar vrea să radieze de liniște și pace?
Ea nu. Ea toate le drege, toate le face.
E a dragostei nesfârșite-ntruchipări,
ne răspunde la milioane de întrebări.

Cine e marea hrănită cu lacrimi de dor?
Când ne gândim la ea, ne trec calde fiori.
O iubim, căci nu știm calea de-a nu o face,
fără ea, am fi afoni în a noastră carapace.

Iubesc infinit, absolut şi simplu, deşi sunt o fiinţă finită, relativă şi…complicată.

 

Ce ne spui în câteva cuvinte despre vara din acest an? Cum ţi-a fost? S-au schimbat treburi..chestii prin Vamă?

– Am avut o vară intensă, în primul rând emoţional, stând planton lângă mama, la recuperare după un AVC…. Dar mai apoi am reuşit, împreună cu Doru Bem să cuprindem câteva tabere de dezvoltare personală şi în principiu, am pus un umăr la desfăşurarea scenarilor de vibe & fun de la Molotov.
Cât despre Vamă…da, s-a mai schimbat puţin, nu ştiu dacă neapărat în sensul bun, au mai apărut nişte hoteluri de 4 stele (cam bizar totuşi pentru un sat de vacanţă), au cam crescut preţurile, dar nu şi calitatea serviciilor..!..Dar, după cum ştii, noi ne-am îndrăgostit iremediabil de atmosfera liberă şi de natura absolut specială a locului.

  Bine c-am trecut peste prima întrebare..mereu discutabilă ca și relevanţă, în majoritatea cazurilor având doar rol de introducere în atmosfera caldă Pitch Me Now..:))
Cum iubeşti tu, Alex? Cum manifeşti iubirea atunci când iubeşti??

– Ca să mă răsfăţ puţin ţi-aş spune că iubesc infinit, absolut şi simplu, deşi sunt o fiinţă finită, relativă şi…complicată.

Deși controversat, cu dreptatea în mână, împotriva compromisurilor..mai altfel decât restul lumii și totuşi..vulnerabil în dragoste? 

– Nu mă simt vulnerabil în dragoste, ci dimpotrivă puternic.
De fapt îmi extrag resursele de energie şi bucurie din starea asta atât de greu de descris prin cuvinte, care este iubirea.

Cum defineşti „femeia”?

– Ca pe jumătatea bună şi necesară pentru dăinuirea şi primenirea neamului omenesc…!
Vouă v-a dat Dumnezeu multe binecuvântări, dar cea mai mare rămâne dubla funcţie de soţie şi mamă.

Oreste-Teodorescu

Consideri ca fiind esenţială prietenia într-un parteneriat? 

– Când este prietenie nu mai ai nevoie de…contract.
Vezi tu, taina cununiei sfidează matematica; căci în cuplu 1+1 fac tot 1.
Prietenia dintre un bărbat şi o femeie se aseamănă cu cea dintre cal şi călăreţ.
Calul are energie să ajungă în vârful muntelui, dar nu ştie drumul, pe când călăreţul cunoaște potecile, dar nu are suficientă putere să-l urce singur.

 Cu ce tip de tată te identifici în relaţia cu Sabi, fiica ta? 

– Îmi place să cred că suntem mai degrabă fraţi decât părinţi.
Avem un soi de complicitate şi camaraderie care ne plasează pe noi în raport cu Sabina, pe acelaşi plan.

 Ce este fericirea? 

– Eu definesc fericirea aşa: indiferent de context, să închizi ochii şi să poţi rosti din inimă: îţi mulţumesc Doamne pentru tot ce-mi dai, ca să pot înţelege Cărările Tale.

 

Scrisoare

 

EU NU POT FI TU, AŞA CUM NICI TU NU POŢI FI EU!

(scrisoare cu voce tare, fragment… rog unele excepţii să nu şi-o asume)

„Permite-mi să spun NU, pentru că am acest drept, fără prea multe explicaţii…!
Nu pot accepta „ofertele” tale, în condiţiile trasate de tine…
Nu sunt dispusă să mă las forţată, presată, prefer să intru de la bun început în defensivă şi să renunţ.
Prefer să fiu săracă lipită pământului decât să fiu dominată, ţinută “sub papuc”, “din scurt”…!!.. măcar sunt demnă şi cu capul sus…Sunt destul de matură pentru aşa ceva, nu crezi?

Eu sunt Eu. Tu eşti Tu. Eu nu pot fi Tu, aşa cum nici Tu nu poţi fi Eu.

Ar însemna să renunţ la mine, la personalitatea mea, caracterul meu… și mi-a fost atât de dor de mine…!!
Nu mai pot fi schimbată. Nu mă poţi schimba.
Eventual da, cu altă….
Dacă nu sunt acceptată aşa cum sunt, asta e. Dumnezeu cu mila!
Nu poţi impune presupusei persoanei iubite să…să…să…etc…
Da, scriu, şi voi mai scrie… ceea ce simt… unde, când, şi cum mă taie capul, găsind inspiraţie în absolut orice: fumul de ţigară, natură, iubiri, pasiuni, copii, doruri, suferinţe, oameni…
Da, sunt rece, par insensibilă, iremediabilă…şi ce dacă?? Unii dintre voi m-aţi făcut să fiu aşa. Sună cam feminist, nu-i aşa? Ştiu, nu sunteţi cu toţii la fel…fiecare pădure îşi are uscăturile ei, dar mai are şi puţină verdeaţă…
Asta nu înseamnă că sunt slabă. Dimpotrivă, am fost prea puternică de prea multă vreme, de prea multe ori… Şi mai pot…încă mai rezist…!!
Mult!

Da, fumez. Şi-mi place să fumez. Ador cafeaua mea de dimineaţă…cu o ţigară-două mentolate pe lângă.
Da, am tabieturile mele personale care nu includ pe nimeni, în afară de mine.
Nu am nevoie să fiu acum educată despre cum să fiu femeie puternică.
Da, am cercul, anturajul meu unde sunt mă simt în zona mea de confort, fără să fiu judecată, fără să fiu înţeleasă greşit.
Da, am devenit orgolioasă şi nu mai sunt dispusă pentru anumite compromisuri.
Comunicarea e una, compromisul e alta.
Viaţă m-a învăţat multe lecţii în ultimii ani, fără să mă întrebe doar m-a supus testelor. Mi-a dat note de laudă sau de trecere şi mi-a făcut o medie.
Până acum am trecut, chiar dacă nu am trecut cu brio.
Tu ştii bine semnificaţia numelui meu: pace, linişte sufletească.
Asta nu înseamnă că pot fi uşor manevrată.
Deocamdată asta e conjunctura.
Da, sunt independentă, refuz să mi se impună cum să mă comport sau ce să fac, ce să vorbesc, cum să mă-mbrac, în schimbul a ceva „material”.
Dacă vreau să fac ceva, o fac cu bună ştiinţă; de drag, de bunăvoie, şi nesilită de nimeni.

Pentru că…

Când iubeşti, nu impui.
Când iubeşti, nu eşti dur.
Când iubeşti, accepţi.
Când iubeşti, înţelegi şi susţii; sau măcar încerci.
Urăsc să fiu luată tare, nu suport duritatea, agresivitatea, posesivitatea.
Nu sunt câştigată la loto, nici un obiect ce poate fi cumpărat.
Sufletul meu nu e de vânzare.
Pentru mine NU înseamnă NU. Şi ieri, şi azi, şi mâine.
Din punctul meu de vedere, a fi puternic nu înseamnă să ai mulţi bani, funcţie înaltă sau averi, ci să ai puterea de a spune Nu în anumite situaţii, de a le face faţă, de a avea demnitate chiar și în ciuda sărăciei lucii.
Nu alerg după avuţii materiale, mă mulţumesc cu puţinul ce îl am, tocmai pentru că niciodată nu am ştiut ce înseamnă să ai mult.
Şi asta m-a făcut Om.
Nu vreau să-ţi rănesc orgoliul de bărbat, sunt doar sinceră şi mândră de femeia care sunt, şi care, probabil voi fi de acum înainte.
Că nu sunt şi nu voi fi ceea ce vrei tu să fiu pentru tine..asta e altă mâncare de peste.

Am preferat să scriu, pentru că ştii…mă exprim mai bine, şi nu dau ocazia să fiu întreruptă. Faţă-n faţă ţi le-aş repeta cu vehemenţă şi îndârjire…privindu-te direct în ochi…
Îmi pare rău, nu pot să-mi cer scuze pentru că nu mă ridic la nivelul aşteptărilor tale, dar răspunsul meu e tot Nu, din toate punctele de vedere.
Îţi doresc o “misiune” cât se poate de grea…nu de alta, dar mă gândesc la bietele femei…!! Ca să vezi că femeile nu se cuceresc dintr-un click al privirii, şi că nu toate pică pe spate la două-trei cuvinte frumoase, sau un buchet de flori.

Ai grijă de tine! Cu siguranţă şi eu voi avea grijă. Şi treci peste pluralul „noi” …nu se poate. Nu în viaţa asta.
Dar mai aştept. Cine mă cunoaşte, ştie la ce mă refer…”

13 peste 12

Poetic sau peiorativ, „o duzină” devine cea mai prietenoasă metaforă pentru prosperitate iar descrierea ce o susține escaladează numaidecât spre proporții mitice. Cum de dăm de a doua tură în număratul pe degete la ambele mâini și i-am și demonstrat apropierea, limitele și dimensiunile, însă rezonabil cum e, numărul 12 se mândrește cu o înțelegere milenară ca alegorie a perfecțiunii.

Calendarul de la cel roman la cel iulian la cel gregorian ne este împărțit în 12 luni iar de la această clasificare 12 zodii.

Evoluția calendarului reconsidera împărțirea pe zile și ore, dar cele 12 luni sub nicio formă nu erau supuse vreunui compromis!

Ziua ne oferă în zgrârcenia ei doar 12 ore, neapucând mai deloc nici să ne terminăm treburile, nici să ne savurăm pe deplin plăcerile! Până și împărțirea în minute și apoi secunde urmează un multiplu de 12.

Și totuși ce ar spune matematica? Zorii acestei științe îi găsea pe gânditorii sumerieni care au dezvoltat un sistem numeral bazat pe numărul 12, mod de calcul utilizat chiar și în zilele noastre, fiind fundația celui duodecimal.

Așadar, într-o asemenea companie, cum să nu ajungă bietul 13 atât de hulit?

Ei, dar dacă plecăm cu gândul spre Creștinism și cei 12 apostoli, deslușim și misterul acestei aversiuni!

Înainte de a fi înlocuit de Matei, Iuda stătea alături de Iisus ca unul dintre discipolii lui. Așadar, ca o evidență, autorul celei mai dureroase trădări a istoriei va fi al treisprezecelea apostol.

Cu toate acestea, până să-l vândă pe Mântuitor pe 30 de arginți, nicio suspiciune nu l-ar fi putut indica pe Iuda de o asemenea infamie, mai ales că anumite versete ar confirma o activitate misionară dedicate.

Soarta însă va fi alta după Cina cea de Taină care îl va avea pe Iuda Iscariotul drept al treisprezecelea oaspete.

După sărutul său, istoria se va schimba definitiv…