Optimistă convinsă fiind, cred în anxietatea creativă. Neliniştea eşecului mă cuprinde şi pe mine deseori, împletindu-se cu starea aceea inecacioasa de depresie rareori justificată. Cunosc starea care-ţi inundă plămânii, accelerându-ţi respiraţia, trimiţând implusuri electrice şi reci pe şira spinării; durerea apăsătoare de sub stern care-ţi taie rapid pofta de viaţă, trimiţându-te, împleticit, spre un loc unde poţi sta confortabil, ghemuit până trece. Întotdeauna mi-am imaginat tristeţea ca pe o prăpastie rece şi neagră, cu un fir deasupra pe care te afli tu, atunci când organismul ţi-e infectat de stări. Ai de parcurs lungimea firului pentru a te elibera, pentru a ajunge pe o margine caldă şi sigură. Revenind la optimismul meu, păstrând totuşi zona metaforică, eu dansez pe acel fir. Fac flic-flacuri. Se aprinde un foc în mine, vindecător şi dulce, focul creaţiei, al evoluţiei.
Cred că liniştea sufletească pe lungă durata mă amorţeşte, deoarece, în momentele de nesiguranţă devin mai atentă, recunoscătoare şi o puternică luptătoare. Se trezeşte ceva în mine, ideile mi se arată prin minte ordonat, le pot aşterne în rânduri ce prind sens, oprindu-se din a fi doar cuvinte şi devenind înţelesuri despre viaţă, despre iubire, singurătate sau independenţă. Înţelesuri ce mă completează pe mine, lipind piese în puzzle-ul personalităţii mele.
Anxietatea mă face frumoasă, pentru că odată cu ea, izbucneşte în mine vocea ce-mi spune că va fi bine. Încrederea interioară ce-mi promite nu doar că vom dansa pe firul acela, ce serveşte ca drum către odihnitoarea fericire, ci şi că voi ajunge acolo mai complexă, mai înţeleaptă. Aşadar, la sfârşitul călătoriei, grijile ce mă apăsau atât de incomod pe umeri sunt lăsate suficient de în urmă încât să le fi uitat gustul, iar eu sunt mai uşoară, având o privire caldă şi un zâmbet nou.
Optimismul meu nu m-a lăsat să renunţ niciodată. Jonglez cu sentimentele mele profitând de cele mai fierbinţi lacrimi, strecurând învăţăturile de frică. Eşecul este doar o probă intermediară ce serveşte ca îndulcitor pentru reuşită. Nu consider frica de durere justificată. Mai tare mă înspăimântă ideea că aş putea rămâne indiferentă în faţa unui eveniment nefericit. Durerea este energie vie ce-ţi ţine inima-n suspans ce-ţi mobilizează fiinţa să se ridice, să se scuture şi să zboare.
Când ţi se întoarce spatele, când iubirea rămâne doar oferită, când instinctul te-a trădat, când la întrebarea “Cum sunt?” îţi răspunzi prin: înşelat, părăsit, singur; când viciile nu îţi mai satisfac plăceri ci nevoi, când insomniile îţi mutilează chipul, când fericirea pare doar o definiţie abstractă, când îţi simţi sufletul mai palid decât pielea, aminteşte-ţi mereu că pentru oricare din aceste argumente ale tristeţii, orice a fost menit să-ţi provoace durere, lasă, la sfârşitul zilei, nu doar loc, dar şi pregătirea necesară pentru a primi fără teamă tot ceea ce-ţi va mângâia sufletul ducându-l pe culmile fericirii absolute.
Aşa că, fără teamă, dansează cu tristeţea, zâmbeşte-i şi las-o să te facă puternic.
Tânără și fericită.
Sabina
