Suntem o nație de stresați și cred că ne și place. Stresați de a avea cel mai mai performant telefon, cea mai de lux mașină, cel mai bine văzut și plătit job, cea mai luxoasă casă, cel mai sexy bărbat sau cea mai uluitoare femeie, iar dacă bifăm și cei mai frumoși copii, gata, am dat check la toate ambițiile care ne dau ”valoare” în societate.

Când suntem copii o simplă și banală jucărie ne aduce cel mai sincer zâmbet pe buze iar în drumul spre maturitate și continuarea lui, uităm că nu toate aceste bife ne aduc acea sinceritate din copilărie. Ne încăpățânăm să ajungem pe cele mai înalte culmi ale falsului succes și odată ajunși acolo, constatăm că o înjurătură sau un claxon de la volanul mașinii de lux ne aduce o mare împlinire sufletească, sau că suntem complet ușurați când punem toată vina în cârca profesorilor pentru nereușitele copilului sau a comportamentului deviant de la școală. Știu, sună complet aiurea, dar asta e realitatea cu care mă confrunt eu zi de zi.

În goana noastră nebună dinspre nicăieri spre nu-știu-unde, uităm de ce este cel mai important. De noi. Iar faptul că ne încăierăm în trafic în loc să oprim și să ajutăm un bătrân sau invalid să treacă strada arată de fapt cota de stres din noi. La fel și când urlăm la profesori că progenitura din dotare nu are magnifica notă 10 pe linie, pentru a putea demonstra societății că suntem mândrii posesori al unui geniu. Iar cel mai patetic grad de stres e dat de numărul etichetelor vestimentare la vedere din cadrul vreunei sindrofii, fiindcă doar așa putem arăta motivul pentru care am participat.

De-aia tânjim după copilul din noi de 1 Iunie și doar atunci, de-aia suntem veșnic nemulțumiți, de-aia ne dorim când Luna, când Soarele  de pe cer, fiindcă suntem stresați. Stresați de a le avea pe toate.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-1gy