Categorie: Blog

Toți avem momentele noastre de tristețe, fiecare dintre noi am trecut prin experiențe proprii care ne-au marcat și nu întotdeauna bucuros, cu toții avem în viață oră cu deznădejde, clipă suferindă, zi cu întuneric.

Aici ne plângem, lăcrimăm intens, trăim emoții confuze și povestim neliniști, pentru ca la final să găsim împreună granița dintre tunet si netunet, parafrazând-o pe Ana Blandiana.

Îți poți alătura și tu aici un gând, un sfat, o întâmplare, o poveste. Nu trebuie decât să scrii pe adresa redacției, iar de acolo nu mai ai decât un..pas. E simplu, nu-i așa?!

Te-mbrățișez cu drag, soare-n suflet și în gând!!

*de prin viață adunate, înțelesuri despre iubire, nimicuri despre lucruri importante, întâmplări petrecute în pauza de prânz.

Trăim gândul cu bucurie, ori bucuria doar cu gând?

 

Bună dimineața!

..uită-te şi tu cum e omul nostru..îl vezi cum își aleargă genunchii galopant pe ceaţa asta groasă ca nebunul? Nu ai remarcat totodată că aleergăm cu toții ca nebunii-aşa, de colo până dincolo, n-ai observat şi tu cum toot răscolim m prin toate ungherele gunoiere și frivole ale lumii ăsteia, pentru-a afla măcar un fir de gram de fericire râsă libertin, din tot sufletul său mare de copil adult.. îmbrăcat mereu în straie militare.

Tot în pas alergător ne grăbim să raţionăm emoţia, să-i identificăm problemele inexistente, trăim în genere cu idei preconcepute în sine despre noi, pe care  nu contenim să le răsfrângem şi-asupra celorlalţi în permanență.

Când spui iubire ori te gândeşti iubire, te referi principial la iubirea de sine, nu? Nu la…nu te referi la..și fără dragoste existentă între noi.
..atunci când povestim că fără ea nu ar exista fărâmă nouă de iubire romantică, erotică..afectivă??

Dar dacă nu te iubești pe tine, atunci nu vei iubi nici pe altcineva!
În fine, în altă ordine de idei, noi ca şi societate, ne-am hotărât să punem accent pe pragmatism, în speţă pe tot felul de interese mărunte neimportante în profund, care ne determiă însă să dăm uitării talentul nativ al scriiturii personalității noastre.

..cam așa facem şi tot așa și pățim, atunci când vom încerca să ne desăvârşim potenţialul prin alte părţi decât în doi, atunci când nu mai ţinem cont deloc de igiena sufletului și nici de sănătatea lui emoțională!🙃

.. devenim dependenţi de lucruri, nu de sentimente.
Iubim chestii, în loc să învăţăm să ne iubim pe noi înşine pentru că mai apoi să ne iubim împărtăşit într-o relaţia de cuplu prezentă ori poate viitoare.
Uite cum avem noi preconcepţii şi punem din senin amprente oamenilor, autosuficienţi fiindu-ne, considerându-ne (cei) mai intuitivi , (cei) mai inteligenţi şi ( cei) mai..cu picioarele pe Pământ, deşi ne trăim de-o viaţă cu două capete prin nori pe..Venus.
De la începuturile noastre banale împreună și până astăzi.

Tu cum trăiești? Te bucuri de un vals? De romantism? De floare, de senin, de fluture? Îți place viața?
Ori mai degrabă te ascunzi sub ploaie?😀

Zi cu soare tuturor!

Îmi dai şi mie o bucăţică din tine?1 reader now

 

Ne-am făcut cât de cât o idee despre o viaţă ideală şi o relaţie „ideală”, poveşti abstracte culese din basmele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene în care prinţul are obligatoriu un cal alb iar prinţesa codiţe împletite. Numai că, în poveşti, nu se spune nimic despre suflet. Ileana Cosânzeana nu a suferit traume fizice sau psihice şi Făt Frumos ştie din prima că ea este ultima iubire din viaţa lui. Frumos, simplu, cu început şi cu sfârşit. „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” deci au mai avut şi două secole la dispoziţie să se cunoască, să se accepte şi să se obişnuiască unul cu altul.

Care-i diferenţa dintre poveşti şi realitate? Calul, titlurile nobiliare şi numele. În rest, dragostea e foarte simplă: fiecare dintre noi vine cu vise, dorinţe, speranţe, poftă de viaţă şi răni adânci provocate de alte suflete.

Am să-ţi spun cum sunt eu şi cam ce aş vrea eu de la tine. Negociem?

Îmi place viaţa ! Înseamnă că tu trebuie să ai ochii larg deschişi spre frumuseţile lumii şi să le vezi. Viaţa este atât de frumoasă prin simplul fapt că te trezeşti dimineaţă şi poţi zâmbi.

Sunt o veselie! Îmi place să râd: de tine, de mine, de tot ce mi se-ntâmplă. Lasă-mă să mă bucur de tot ce mă înconjoară! Învaţă şi tu să râzi cu mine şi ai să vezi că vei aştepta cu nerăbdare să vină ziua de mâine pentru că vei găsi în fiecare zi alte motive de bucurie.

Îmi place să mă joc: cu florile, cu animalele şi cu cuvintele. Tu ştii să te joci? Dacă da, e bine, dacă nu, aminteşte-ţi copilăria . Asta nu se poate uita! E ca mersul pe bicicletă!

Îmi plac tăcerile: şi liniştea în care îmi pot auzi gândurile şi liniştea care aşteaptă răspunsuri. Tu ar trebui să ştii diferenţa! N-am să te întreb niciodată nimic pentru că nu ştiu să întreb, dar ştiu să ascult. Când vei dori să vorbeşti voi şti să ascult. Când vei dori să taci nu am să-ţi tulbur gândurile. Şi eu vreau acelaşi lucru de la tine.

Îmi place muzica ! Curcubeul culorilor din ochii tăi trebuie să ştie să scrie orice tip de muzică bună să fie, indiferent de genul din care face parte. Muzica glasului tău să fie caldă ca o ploaie de vară care te învăluie cu blândeţe şi-ţi lasă pielea catiferată şi respirând prospeţime, fără sunete stridente şi fără note false.

Îmi place dansul, acele atingeri delicate şi în acelaşi timp hotărâte care ajută două suflete să vibreze la aceleaşi acorduri şi să se mişte în oglindă. Nimic calculat, nimic forţat, doar armonie şi firesc. Să încercăm împreună să facem câte un pas, şi dacă nu merge dansul, să încercăm alt ritm şi altă melodie. Sigur vom găsi acele acorduri care ni se potrivesc !

Îmi place să fiu liberă! Am lumea mea, ai lumea ta , vom avea lumea noastră. Toate trei sunt diferite, se întrepătrund şi se completează dar sunt diferite! Să rămână aşa!

îmi place să nu mă grăbeşti! Acordă-mi timp să mă gândesc, să mă răzgândesc şi să mă gândesc din nou. Avem tot timpul din lume, de ce să ne grăbim? Dacă mă sperii am să dispar atât de discret încât atunci când vei realiza că nu mai sunt va fi prea târziu pentru noi.

Nu-ţi cer nimic şi nu vreau să te schimbi. Ştiu cum aş vrea să fii şi ştii şi tu dacă eşti aşa cum îmi doresc . Poate trebuie doar să aşteptăm să ne întâlnim. Poate nici nu exişti decât în mintea mea şi ne-am născut în spaţii sau timpuri diferite. Poate ne cunoaştem dar nu ştim că ne este dat să fim împreună. Sau, poate, încă ne căutăm printre oameni.

Iubire timpurie

În societatea modernă este categoric o greşeală să iubeşti prea devreme.

Dacă secolul trecut femeile nemăritate la douăzeci de ani erau o ruşine, acum sunt o normalitate, ba chiar sunt încurajate să nu se grăbească spre drumul linistirii.

Raţionamentul este logic: femeile sunt suflete libere şi sălbatice, cu o necesitate absolută de cunoaştere, de experimentare.

Orice femeie trebuie să trăiască toate categoriile de relaţii, pentru a putea înţelege cu adevărat iubirea împărtăşită, pentru a putea recunoaşte o conexiune reală:

Relaţiile cu bărbaţi ce nu le iubesc, relaţii cu bărbaţii pe care nu-i iubesc sincer, relaţii în care au fost înşelate, relaţii în care au fost puse pe al doilea loc, relaţii din care şi-au înţeles sexualitatea, feminitatea, rolul.

Relaţii care puteau fi mai mult, relaţii care nu ar fi trebuit să existe deloc.

Cum altfel, o femeie  poate deveni completă pentru a putea la rându-i să completeze pe cineva.

Ce se poate întâmpla dacă ne legam prea repede de cineva?

Riscăm ca in graba specifică pasiunii noastre de tinere amețite, îmbătate de dragoste să înnodăm greșit legatura. Nu ne dorim să tânjim după tinereţea pierdută la vârsta la care apropiaţii noştri se apucă de făcut copii.

Fiecare femeie are o doză de libertate pe care trebuie să o consume exclusiv independent.

În ciuda sfaturilor mele, recunosc că până pe la 20 de ani nu am trăit singură în exces, însă perioadele mele în afara unei relaţii au fost atât de intense, încât chiar pot afirma că am recuperat tot pe parcurs, aşa că sunt la zi cu temele, nu am restanțe.

Sunt o adeptă convinsă a ideei că viața fără iubire este orice, dar nu fericire!

Nu cred că viaţa conjugală îţi fură în vreun fel independenţa, nu cred nici că singurătatea pe termen lung te ajuta sa devii puternică.

Motivul pentru care sunt convinsă că orice femeie trebuie să experimenteze aventuri şi relaţii pasagere în tinereţe, este riscul că te-ai putea păcăli să crezi că unde nu-i iubire cu adevărat ai putea trăi o viaţă întreagă.

La şaisprezece ani am început o relaţie care atunci era mult prea serioasă pentru pregătirea mea emoţională sau mai exact pentru nepregatirea mea.

Mi-am dat seama la nouăsprezece, singură fiind pentru prima dată, că nu  ştiu foarte bine ce îmi place să fac; nu traisem experienţa unei aventuri pasagere cu un bărbat care să nu mă cunoască, nu ştiam că îmi place să mă arunc în mare la 6 dimineaţa ameţită şi singură doar pentru a sărbători faptul că sunt fericită, că pot ajunge acasă după o noapte albă, plină de nisip şi să adorm astfel îmbrăcată fără să deranjez pe cineva.

Am trăit momente pe care nu ştiam că îmi doresc să le trăiesc, şi nu regret nici măcar o zi din cele 8 luni în care am fost pe cont propriu.

Sunt în continuare  cu acelaşi om, dar de această data din pură alegere şi din sentimente curate, neamestecate cu obişnuință ori frică de detaşare.

Exceptând argumentul iubirii, am acceptat să mă întorc atât de devreme deoarece căutarea sinelui meu şi trăirea tinereţii mele se manifestă în continuare, fără a răni desigur, persoana care îmi este alături.

Nu mă simt o clipă ca şi cum aş avea aripile tăiate, ba chiar sunt susţinută să zbor.

Din punct de vedere emoţional, consider cu tărie faptul că atunci când nu mai ai nici măcar o curiozitate despre ceea se află în afara vieţii de cuplu, atunci eşti pregătit să o ai deoarece curiozitatea în afară de pisici, omoară relaţii!

Orice om are de trecut etape în mod consecutiv, ca nişte nivele ce trebuie a fi completate pe rând, în procent de 100 % pentru a putea deveni cea mai bună versiune a ta în următoarea.

Iar informaţia esențială pe care mi-a adus-o experiența de care vă povestesc aici, a fost faptul că, dacă ştii să recunoşti tipologiile de relaţii, ai mari şanse să găseşti una în care viaţa de cuplu nu este deloc una serioasă şi plictisitoare, anostă ori monotonă.

O relaţie nu este timpurie dacă poţi spune fără nici un dubiu că nu vrei să păşeşti în afara ei nici măcar pentru o singură noapte, atunci când poţi pleca să te descoperi pe tine însăţi un an întreg, ştiind că poţi afla multe, dar nu și faptul că iubirea ta s-a schimbat.

Şi cel mai important când nu-ţi pierzi energia, entuziasmul, optimismul, pasiunea, ci le cultivi.

Sabina

Este nemuritoare fericirea?

Ziua 1, 13 aprilie 2016

Bună dimineața!

Astăzi dăm startul glăsuirii gândurilor importante ce ne năvălesc cotidian și mai mereu cu noaptea-n cap, gânduri la care nu prea gândim în genere, deși  ne copleșesc obositor..și uite-așa ne umblă și ne tot preumblă, ne cotrobăie prin minte mai mereu și-ntotdeauna, permanent!
Dacă seara ne așternem pe pernă cu un vag sentiment de neliniște, confuzi fiind vizavi de motivul  tristeții de moment ce ne acaparează..ei bine! nu știu să vă spun cum ori de ce, dar am senzația că întotdeauna dis de dimineată vom afla răspunsul întrebării neîntrebate mai în sine, mai în serios, înainte de a pica în visare.

În aceeași ordine de idei, mi-a dat prin cap mai ieri alalteieri, o întrebare nu tocmai banală: „dar oare bucuria, îmbătrânește și ea câteodată?”..asta pentru că în nu știu ce context cu nu știu ce prieten discutând eu la un moment dat, zic: „măi, dar parcă până și bucuria ți-a îmbătrânit, ce naiba se petrece cu tine?!”

Trecând apoi cu gândul înc-o dată peste ceea ce deja exclamasem, repet ca pentru mine însămi:

” E o inepție, recunosc, dar chiar sună mișto!”

..inepție pentru că bucuria reprezintă stare de moment, clipă, hohot, plăcere satisfăcută temporar, adrenalină.
Nu-i similară fericirii!..nu este liniară, nu-i mulțumire sufletească pe termen lung, nu-i sentiment pe de altă parte, ci doar o  stare vremelnică, atât.

Sentimentul te ține strâns de inimă o perioadă lungă..în antiteză cu bucuria, stare ce vine și pleacă, zici că-i nălucă..nu încolțește din sămânță mugur și din mugur apoi floare.

E fluture, nu papagal! Hahahah!
Și zic papagal, că mi-a rămas în minte faptul că mai deunăzi o prietenă de-a mea și-a cumpărat unul vorbitor.
Pentru fiică-sa l-a cumpărat, de fapt. Și-am întrebat-o și eu printre altele  atunci cam cât trăiește papagalul ăsta,  care-i media lui de viață?!

„50 de ani”! răspunde Amalia.
„WTF!” zic. „Mă-ngroapă categoric ăsta mic al tău!”😅

În fine, revenind de unde am plecat, că deja se face târzior și trebuie să alerg pe unde am și eu treburi de rezolvat, Adevăr și Provocare pentru voi astăzi aici, cu noaptea-n cap:

„Ce ziceți, fraților, oare-i posibil să îmbătrânească și ea? Fericirea? Că mă gândesc că dacă tot trăiește multicel cu noi și printre noi, dacă nu zboară din floare-n altă floare precum bucuria,  nu-i atunci oare veridic, să nu trăiască veșnic tânără?  Tu ce crezi? Ne-mbătrânește fericirea? Sau doar mai suferă de o migrenă câteodată, lăsându-ne nefericiți o clipă într-un colț?”

This is the morning question!

Adina

Ce-am moștenit de la părinți

De la tata cred că am moștenit iubirea pentru munți, și lui îi place ca orizontul să-și rupă linia perfectă și să se minuneze de câte un deal și câte o vale și de animalele care apar pe drum și de viața care forfotește vie în pădure, avea obiceiul să ducă toată familia (adică pe sora mea, pe mine și pe mama) prin locuri numai de el știute, la cules de coarne și alune sălbatice, deseori și ciuperci (pe care știe să le deosebească bine), și face o tocăniță de ciuperci atât de cremoasă cum doar mama știe să facă prăjitura ei cu alune coapte la cuptor…!..deseori când treceam prin pădure și mai întâlneam câte un fazan țanțoș, mă păcălea că îl pot prinde dacă alerg destul de repede, pentru că nu zboară din cauză că e prea greoi, sau mă mai păcălea și cu vizita lui moș Crăciun, care tocmai a zburat pe fereastră și poate mai prind un capăt de sanie dacă mă grăbesc să ajung repede la geamul deschis … asta chiar la momentul când eu făceam primul pas în cameră să-mi iau cadoul de sub brad.

Vă puteți imagina ușor că am dezvoltat pe parcursul vieții un mers rapid și foarte ușor, pentru ca nu cumva să ratez atâtea clipe minunate din cauză că nu mă mișc suficient de rapid …
Zău că nu știu nici acum cum de afla tata despre atâtea locuri sălbatice frumoase, cert este că era dificil de ajuns pe unde mergea el, pentru că nu mergea niciodată ajutat de vreo hartă, iar singura opțiune de transport de atunci erau autobuzele publice care mergeau până în satul următor (asta se întâmpla prin anii 1980-1985).

Nici pe cărări bătute de alții nu-mi aduc aminte să fi fost prin păduri, adică erau locuri neumblate și fără vreun semn pe copaci, cum sunt acum traseele de munte civilizate, mergeam călăuziți doar de simțul de orientare extraordinar pe care îl avea tata, că doar el găsea drumul înapoi la șosea, pt ca să luăm apoi autobuzul local către casă.

Ca să înțelegeți, părinții mei aveau un atelier de tricotaje și lucrau mai mult cu lână, le veneau multi clienți ciobani și vânători ca să comande un jerseu din lână aspră sau câte un pulovăr cu fir dublu și gros, astfel că la un moment dat chiar au făcut o înțelegere cu un cioban (muntean din Poiana Răchițele) pentru sezonul de vară (când ai mei nu prea aveau treabă la atelier) să mergem în gazdă la ei pentru o săptămână și să-i ajutăm la strâns fânul de pe dealuri; în schimb gazda ne dezvăluia zonele învecinate lor (pe alte dealuri!), bogate în afine și zmeură, așa că după ce ajutam gazda la strâns fânul ne culegeam și noi câte 4-5 găleți de fructe sălbatice și apoi ne întorceam acasă foarte tare mulțumiți de timpul petrecut împreună și cu multă părere bună despre sine 🙂

Îmi plac țăranii munteni foarte mult, sunt oameni dintr-o singură bucată, au un caracter ferm, sunt aprigi și cinstiti, sunt puternici, mândrii dar și deschiși… chiar dacă întimidează puțin la început, asta doar până își dau drumul și apoi zâmbesc și râd zgomotos de nu se mai aude nimic in jurul lor…. , îmi aduc aminte și acum, ce plăcinte “poale-n brâu” cu mărar și caș făcea gazda, de se topeau în gură, iar oboseala din mâini și picioare după o zi de lucru pe deal era cu mult depășită de bucuria miresmelor din nări: mirosul de iarbă arsă de soare și așezată în căpițe (o tehnică foarte tare să știți!), găleți pline de boabe zemoase de afine și zmeură (parcă umflate cu aerul tare de munte) și căldura unei bucătării gălăgioase și foc în sobă (muntenii vorbesc și ei tare) iar pe masa întinsă bucatele simple dar tare bune (observați ce tărie este în toate?): brânză sărată și grasă, plăcinte calde, slănină și ceapă, care nu lipseau nici la pauza între 2 căpițe de fân, și negreșit paharul de țuică (tare!), înainte- în timpul- și după fiecare îmbucătură de mâncare… mândria oricărui cioban care se respectă.

Cred cu tărie, parol! că această experiență repetată avută cu părinții mei pe când aveam între 10 și 14 ani a sculptat în sufletul meu dragostea de munte și mi-a înrădăcinat prejudecata că oamenii care sunt aparent aspri în manifestare au totodată o sensibilitate aparte la frumos, iar inimile le sunt pline de dragoste paternă și ocrotitoare.

De la mama, aș vrea să vă spun că am moștenit blândețea și părul ei negru în bucle și trezitul de dimineață de la ora 5…dar nu e deloc chiar așa de simplu.

Am părul lui taică’meu, care e chel, și-mi place să dorm puțin mai mult dimineața, în plus nu reușesc de fiecare dată să rabd… mai cred totuși că de la ea am moștenit credința, cu hopuri și cu multe încercări, cu revolte și cu multe lacrimi, n-am nici o îndoială că rugăciunile ei încă primesc răspuns, cred că mi-a mai dat și o inimă iubitoare și foarte rezistentă la secetă, care renaște imediat din câțiva stropi de ploaie și-un zâmbet…

Ah, zâmbetul ! Clar zâmbetul îl am de la ea, este un zâmbet care se întinde prima dată în interior și care mă cuprinde de peste tot și se reflectă în afară din orice unghi și din orice parte, este un zâmbet din corp, din coate și din genunchi, înainte să fie un zâmbet din buze, iar când ajunge vizibil și se așterne frumos în orice colț de corp, nu știu cum se face că se întinde și la celălalt, ca să zâmbească și la el o bucățică …și, fie că mă credeți pe cuvânt sau nu, dar eu îl recunosc imediat cum începe să-și facă simțită prezența, știu dacă este zâmbetul de la mama sau nu… așa că nu mă puteți păcăli cum făcea tata cu fazanul… care nici nu e așa de greu de prins…dacă mă credeți pe cuvânt!!
Editha

Toți visăm iubirea!

Toţi ne gândim cât de minunat este să iubeşti şi să fii la fel de iubit cum simţi și tu că iubeşti la rândul tău.

Eu aşa cred cel puţin, cred că ăsta ar fi țel de viaţă la modul majoritar, uneori probabil la nivel subconştient.

Toţi când prindem o persoană, un om, o speranţă de mânecă, am face imposibilul, dacă-l simțim al nostru…! Compatibil și complementar in viitor de timp din viață.

..fiecare după cum crede de cuviinţă: unul copleşeşte cu atenţii gestuale, altul cu multe carduri puse la-ndemâna persoanei iubite, alţii mângâie în somn..

Când iubim, manifestăm fiecare cum putem, cum ştim şi cum simţim, această iubire magică pe care o vrem împărtăşită şi pe care n-am risca s-o pierdem nici un milimetru.

Dar ce se-ntâmplă când deja o respirăm? Ce se-ntâmplă când suntem convinşi că ne există?!?
Când ea trăieşte, e certă, e lăsată în mâinile noastre, s-o manevrăm după bunul plac?!?

Ehh!! Asta-i problema!
..atunci, o renegăm!
” Ce spui?!? Mă iubeşte, ştiu! Şi eu iubesc la fel! Dar asta-i tot?!? Asta să fie tot?!?”

Brusc nu mai vrei nimic din ce-ai visat.
Mai bine rămânea neîmplinit visul iubirii, în stadiul de fantezie, nu-i aşa?!?
Decât obositor atâta în restricţii, în îngrădiri şi în probleme ce tot..nu mai există!!

C-aici, da, aici voiam s-ajung!
Când iubeşti cu totul şi eşti iubit la fel, s-au terminat problemele.
Nu mai ai conflict, nu mai ai planuri, nu mai ai om de convins că meriţi să fii iubit…și totuși zic că ea, iubirea, ar trebui să te copleșească cu nevoie de prezența persoanei ce-o iubești.
Ori poate mă înșel, și mulți o percep altfel; închisoare de gânduri noi, minus speranță fericită, sfârșit de bucurii temporare cu rătăcire bezmetică, neliniștită, într-un atemporal dansant.

Sună ciudat să începi să ai probleme, tocmai din lipsa problemelor ce nu ţi s-ar mai putea ivi. Ce nu se mai ivesc, de bine ce îţi e!
Sună anapoda, nu simți așa?!?..

.. dar pare că realitatea se mișcă în ritm anapoda, câteodată..!!
O fi firesc.

Nici să aștept nu știu!1 reader now

Nu ştiu să sper. Nici să aştept nu ştiu.

La mine totul trebuie să se întâmple repede-repede! Acum și pe loc!
Îmi trece aşa anapoda câte un gând aiurea prin cap, şi mă apuc să-l duc până la capăt doar gândindu-l.
Asta dacă mi-e simpatic, fireşte..!!
..și-atunci am și scris astfel  întâmplarea pe care mi-o doresc să-mi fie parte din experienţe, care să mă bucure mult, să mă-mplinească şi să-mi aducă un zâmbet azi şi încă două mâine!!

Mă şi buşeşte râsul..! Îmi amintesc acum printre altele, cum mi-a trecut prin cap într-o zi să fac o emisiune cu şi despre copii, pentru tinerele mămici care se trezesc cu țipătoarea umană mică, ce urlă neîncetat prin braţe ucenice în ale mămitului!
De-abia îl născusem pe Radu, care din fericire nu mi-a plâns nicio secundă..nici în poală, nici în pătuţul lui şi nici când s-a lovit prima dată mai tare decât ar fi putut suporta orice copilaş vreodată..! care-ar fi urlat probabil de durere, mult peste zece ore!
Ştii ce-a făcut în schimb al meu?
S-a uitat spre faţa mea crispată care simţise lovitura până-n suflet şi mi-a râs amuzat.
Uuof! că aproape m-apucasem să plâng eu în locul lui, dar el mititelul, simtindu-mă neputincioasă, m-a încurajat să nu mă extetiorizez lăcrimicios, și astfel să ne stricăm noi joaca.

În fine, reîntorcandu-mă la gândul meu televizat, după ce l-am învârtit prin cap de colo-colo şi l-am ameţit bine de tot,  am hotărât că-mi place la nebunie ideea şi-am hotărât să-i dau drumul cât mai repede în practică.

Citește și...  Iubire strânsă într-un sac

Nu mi-am propus doar să încerc!
Ori doar să sper că voi reuşi.
Mi-am zis doar să mă concentrez să fac ce trebuie pentru a contura un format de emisiune pe care să-l duc la..!!
Nu ştiam unde, dar ştiam cu siguranţă că voi gândi eu unde să găsesc.
Fireşte c-am găsit. La OTV. Şi fireşte că am început-o şi evident că am şi continuat-o 2 ani şi ceva apoi la B1.
Fireşte că n-a rupt în două cu succes maxim în audienţă mare, chiar dimpotrivă aș putea spune.. !

..ehh!..se putea şi mai bine cu siguranţă, dar a fost suficient şi-aşa! Ba uneori chiar se mai întâmpla de primeam și felicitări  când mai mergeam pe la Billa la cumpărături! Mă recunoștea emoționată vreo doamnă vânzătoare și mă umplea cu bucurie multă pentru o lună-ntreagă! Pe bune, pe cuvânt, așa simțeam!

Tocmai de aceea numa’ astfel procedez și azi, doar un acest mod acţionez atunci când îmi doresc neapărat ceva.
Fără speranţă şi fără aşteptare că mi se va întâmpla din senin un noroc venit de la ceilalţi.
Nu! Nu prea am încredere în norocul altora.
Al meu este deja testat!

De ce să sper eu atunci să-mi gândească mie alţii gândul meu şi să pretind cumva să-l şi concretizeze în soluţii pentru mine?
Când eu ştiu să mă mişc rapid, suficient de norocos şi destul de foarte hotărât??

De-aia zic mereu că eu nu sper nimic şi nu aştept nimic şi nu încerc nimic!
..și că merg mai departe-n gânduri întotdeauna!

Așa îmi trebuie mereu să fie primul pas.
Îmi mai trebuie după aceea, să-l simt în emoţie.
Să-mi cântăresc cum mi-e emoţia..șii..dacă-i bucuroasă, gata!
De mâine hotărăsc să o testez exact!

Hahahah! De astăzi am iarăși gând nou.
Fumez o ţigară să-mi treacă exuberanţa asta agitată care-mi freamătă tot corpul şi nu mă lasă să scriu în linişte ce mi-este necesar şi cum şi unde, și-apoi m-apuc să schiţez planul!
Primul şi al doilea şi până ce-mi iese simțită cum trebuie emoţia recitindu-l.
PamPam!

Iubire strânsă într-un sac1 reader now

..şi uite cum te iubesc eu astăzi şi mai mult decât te iubeam ieri.
De ce te miri așa spre mine?!
A mai trecut o zi, iubesc deci cu o zi mai mult.
Șiii..strâng iubirea într-un sac.   Staiii, măi, ai răbdare și tu un pic..!..  că-ți explic concret și imediat ce vreau să spun. Ce te grăbești așa?? Mmmm?

..îți explic cum că așa mi se-ntâmplă mie iubirea.
Număr o zi în plus, adaug o grămăjoară de iubire-n plus.
Şterg încă o zi din restul zilelor ce-mi sunt socotite, adaug picătură de rouă din ziua aceea iubirii dintre noi.

..şi uite tot aşa păţesc mereu.
Îmi întregesc iubirea pe zi ce trece.
Trec zilele crescând iubirea.
Se implinește văzând cu ochii.
Devine adultă.
Mai profundă astăzi decât ieri mereu.

Aaaa..în plus, iubirea mea mai are un atu: nu se îngraşă!
..deşi ţi-ai fi închipuit-o ca fiind o gospodină vrednică, trecută uşurel spre floarea vârstei a..doua, ea se încăpăţânează să nu se rideze cu straturi grăsuțe, cu dublu strat de piele lăsată, obosită, tracasată de îngrijorări şi nelinişti neghioabe, prostăloaice.

Asta îţi tot spun: că la mine-i altfel. Nu mi se-ntâmplă-aşa cum ştii tu că se petrece de-obicei cu lumea multă.

..cu cât strâng mai multe zile şi le îndes în sac acolo..ahh! și să nu crezi că exagerez cu sacul ăsta despre care îți vorbesc; chiar nu-mi ţin iubirea-n geantă, împrăştiată printre rimeluri şi rujuri şi oglinjoare în care să mă oglindesc time to time când sunt ieşită prin oraş şi am trebuinţă să-mi îmbujorez obrajii cu vreun blush ce mi-ar înviora strop de culoare vie.
Nici măcar nu am rimel sau ruj sau oglindă în vreo poşetă..dar mă rog, asta-i altă poveste..!..ți-o povestesc altădată.

Așaaa..îți spuneam deci, că de un timp încoace îmi păstrez iubirea într-un sac aspru de ţară.
Îl am de la bunică’mea care mi l-a ţesut când am împlinit vreo 14 ani şi tot atunci mi l-a și dat cadou cu lacrimi emoţionate în ochi blânzi, spunându-mi cum că..
” Maică, știi că eu n-am bani. Dar ţi-am cusut ceva cu mâna mea! Un sac pe care cu siguranţă o să-l şi arunci, nu-i cu importantă. Nu puteam să trec totuşi ziua ta fără nimic..e brodat de mine şi astea sunt însemnele fericirii din ce ştiu eu de prin bătrâni.
Să fii fericită, atât îţi doresc, maică! Şi iubită cum am fost eu de bunică’tău, Dumnezeu să-l ierte!”

Pfff..! Când o auzeam cu maică asta, mi se ridica părul în cap.
Nu suportam cuvântul în sine, mi se părea de-un ţărănism aparte, un arhaism ce mă scotea din pepeni.

..acum l-aş asculta însă în fiecare zi, cu zâmbetul pân’ la urechi, plin de iubire.
Aş şti şi cum să îi răspund.
„..şi eu te iubesc enorm!..şi voi iubi şi sacul ăsta de la tine. N-am să-l arunc, căci poartă însemnele fericirii, ale dragostei.”

Atunci l-am luat însă într-o doară, fără să mulţumesc măcar.
Cu aer indiferent și îngâmfat. Și strâmb.
Nu ştiam că în el îmi voi pune la adăpost iubirea ce-mi va creşte cu fiecare zi ce-mi va aduce noaptea îmbrăţişată tot mai strâns, cu dragoste din ce în ce mai mare şi mai caldă şi mai înţeleaptă, fără umbre de nor supărăcios, fulgerat deasupra mea; ci doar cu raze liniştite şi paşnice. Cu armonie.

Măi, și-abia atunci când am realizat că iubirea mi-o dăruiesc în primul rând eu mie şi nu eu ţie, că ea înseamnă pace în suflet şi abia apoi nevoie de tine..căci, da, am nevoie și de tine după aceea, no matter what..eh..!!abia atunci când mi-am dat seama cum că dragoste adevărată înseamnă să te iubesc cât pot eu de mult și apoi şi mai mult dacă asta mă împlineşte şi mă face şi mai fericită..uite vezi?! abia atunci m-am apucat s-o adun în sacul prăfuit primit cadou de la bunică-mea.
Acela ce avea brodat pe pânza-i aspră însemnele fericirii abia înţelese.

Ştii câte zile neiubite am pierdut? Ai idee?
Câte zile în care în loc să înţeleg că iubirea creşte cu o zi azi, cu încă două mâine..înţelegeam doar că o ţin în echilibru doar dac-o lupt?!? Doar dacă o războiesc??

..eh..! nu prea ştiu nici eu câtă iubire am lăsat să treacă pe lângă mine, de unde ai putea ști tu?!?
Am câteodată nişte pretenţii absurde de la tine, aproape mi-e şi jenă că le-am putut gândi.
Mi-e şi jenă, pe bune, câteodată când realizez că îţi ceream ţie lucruri pe care nici măcar eu nu le desluşeam în importanță.

Probabil că încă le mai bâjbâi.
Posibil, fireşte că-i posibil şi asta.
Dar măcar acum, eu astăzi ştiu că este posibil, că se poate să nu ştiu eu chiar tot şi nici despre toate nu ştiu întotdeauna..că se poate ca mâine să fiu înc-un pic mai fericită dacă voi înţelege lucru nou despre iubirea asta ce-o trăim.

În plus, de ceva vreme o tot strâng.
O aşez ordonat; zi după zi ce trece pun amintirea iubirii de ieri într-un colţ iar mâine îi adaug putere şi mai mare..nu menţin flacăra aprinsă..! Nuuu, nu doar atât! cum mi se părea c-ar fi îndeajuns într-un trecut nu prea departe de prezent.
Acum o luminez din ce în ce mai tare.
Asta fac!

..şi mă acopăr apoi cu fericire la gândul bunică-mii.
Care-mi spunea că n-are bani, de aceea îmi şi dăruieşte un lucru atât de fără importanță pe care pot să-l şi arunc dacă nu-mi place.

..când ea de fapt îmi dăruia un lucru ce nu putea fi cumpărat vreodată.
Un lucru de suflet mi-a dăruit, părticică din ea, pe care mi-a brodat însemne de sens de viaţă: fericirea aflată prin iubire.

Iubirea de sine. Care te lasă să ajungi şi să trăieşti apoi şi dragostea cu celălalt aşa cum trebuie ea trăită cu adevărat.
S-o afli şi s-o înţelegi aparte. Cu suflet.
Dragostea necumpărată în vreun fel. Nemincinoasă.
Fără preț.
Trăită prin înmulţire de sentimente bune. Adunate-n zile ce-ţi trec important.
Pentru că le dăruieşti şi nu le ceri.
Le dăruieşti fără să impui obligație de iubire dăruită înapoi.

Nu multă lume ştie să înţeleagă iubirea.
Ori scopul ei.
Ori sensul ei.

Mulţi au bani de dăruit, dar nu şi suflet de-mpărţit cu cineva.
Mulţi au multe de dăruit, dar nimic important din ce-ţi trebuie ție.
Mulţi nu se concentrează să-ţi înţeleagă nevoi, căci nici pe ale lor nu le cunosc.
Mulţi trăiesc cu senzaţia că ţi-au dat tot. Că i-ai secătuit. Dar nu prea dau nimic.
Mulţi te ceartă că-ţi tot dau una alta permanent.
Zi după zi ce trece ei numa’ au dat şi n-au primit nimic în schimb.
Nici pic de recunoştinţă n-ai răspuns tu înapoi, deşi ei au tot insistat cu trocul.

„Eu tot îţi dau. Iar tu??!!..Nimic?”
„Nimic! Eu n-am nimic de luat de la tine, nu ştiu de ce-mi plângi în fiecare seară că îmi dai câte ceva.
Nu mă cunoşti deloc, nici măcar nu ştii că eu nu am nevoie de la tine de nimic.
Eu dăruiesc, doar că tu nu observi.
Îmi faci cadou într-una genţi fără valoare, deşi ţi-am explicat într-o mie de rânduri că am deja un sac.
Un sac mare și încăpător ce-mi este îndeajuns!”

Despre frumosuri1 reader now

Astăzi mi-a dat prin cap să scriu despre frumosuri.

Si nu, n-am scris greșit și știu și că frumos are plural diferit față de frumosurile mele de mai sus.
Doar că nu vreau să vorbesc și nici să inventez narațiuni ori simple texte astăzi, în sensul de frumos de viață atât de uzitat și mult prea folosit ca și subiect lacrimogen pe peste tot unde te-nvârți cu ochii.
…și iată-mă cum încep prin a spune câte ceva despre frumosuri personale.
Ori despre urâturi proprii, continuând în aceeași ordine de idei,  de formare de pluraluri cu totul nelalocul lor.
Ori doar inexistente încă?!?

Mi se tot întrerup gândurile..habar nu am de ce; zboară de colo-colo, deși eu le explic destul de calm, totodată însă autoritar, cum că trebuie să stea un pic mai adunate, pentru că altfel nu-mi pot întinde firul rațional cum trebuie printre tastele laptop-ului meu răbdător în general, dar cam împrăștiat în gânduri astăzi, în particular.

„Urâturile oamenilor trebuie evitate.”

Așa voiam să-ncep și tot băteam și iar ștergeam, sperând în început mai bun.
..voi lăsa așa însă, cum și-a dorit el, gândul, inițial..!

Eu spun urâturi de oameni, percepțiilor negative ale acestora, adunate toate într-un sac de gunoi de plastic, strânse acolo cu dorința fermă de a răni alți oameni prin deșertare apoi către aceștia, de atribute critice, răuvoitoare și rău intenționate.
De urâturi percepute doar de ei însă, atenție! De ei, cei avizi să critice defectul meu minor..și-al tău, ridicându-l astfel la grad de urât al meu..și-al tău, de negativ major.

Percepțiile oamenilor sunt diferite; deși privim cu toții, spre exemplu, și apoi discutăm, despre aceleași lucruri, ori situații, ori circumstanțe de moment de viață, ori despre..persoane, de ce nu?! le vom percepe fiecare diferit.

Fiecare dintre noi își trăiește realitatea proprie, fiecare dintre noi deține un adevăr personal.
Care nu este însă neapărat și cel real pentru toți ceilalți.

În reprezentarea ta, eu spre exemplu, sunt poate seacă și plictisitoare. Sau agasantă. Și spre deloc inteligentă.
Mai pot fi și grasă poate, ori năsoasă.

Reprezentarea mea însă despre mine îmbracă cu totul altă haină.
Mie-mi pare că sunt amuzantă. Mi se pare că-s și extrem de rațională, plină de viață și foooarte slabă.
Ia stai să-mi mai privesc atent și nasul! Pentru a mia oară, evident.:))
Ai răbdare, te rog? Alerg pân’la oglindă un minut și..
Hahahah…
Nici nu bănuiești ce nas cârn mi-am observat, satisfăcută iarăși și din nou.
E-un nas micuț și demn. De unde până unde l-ai văzut a fi năsos????!
Observi câtă diferență de percepție?
Vezi cât de diferită sunt eu în reprezentarea mea despre mine prin comparație cu a ta tot despre mine?

Aș vrea acum să mă lași să dau un telefon..Și scuze că tot întrerup, dar este esențial pentru continuarea  discuției.
Bun! Am sunat-o pe Aurora.Și pe Lili după aceea.
Ele nu mint, nici nu exagerează și, în plus, am toată încrederea că nu mi-ar mângâia pe creștet vreun orgoliu pentru a-l îngâmfa cumva pe-alocuri.
Garantez că  niciun pic nu vor face asta.

Și am avut drep-ta-te, n-au făcut-o!!

Nu sunt nici în reprezentatarea lor percepută motamo precum în a mea, firește, dar m-am regăsit măcar  în ambele lor descrieri; cum prin a ta nici nu m-am observat.
Ele nu mi-au strâns urâturi subiective despre mine, cum fac câte unii, bucurându-se apoi prin suflet că m-au făcut să plâng pentr-un minut.

M-am grăbit să revin la scris și n-am extins prea tare cu ele, de teamă să nu-mi zburde iar ideile din gând și să uit cu totul unde am vrut s-ajung ori ce am vrut să deslușesc în înțelegeri azi, aici.

Aaa..! Percepțiile mai sunt într-un fel: ele mai sunt și schimbătoare, în funcție de diferiți factori.

„Ieri mi-a plăcut de tine mai mult decât de obicei, astfel tu în reprezentarea mea de ieri, mi-ai fost perceput un pic mai bine decât de obicei;

..spre deosebire de acu’ceva zile, când m-ai scos din pepeni cu întrebări agasante, enervându-mă cumplit.
Acu’ câteva zile, credeam că nu te voi mai putea suporta prin preajmă multă vreme. Azi sunt mai binevoitor în ceea ce te privește. ”

Deși poate părea că n-are sens nimic din ce-am povestit eu astăzi pe aici, căci simt că nici n-am prea avut discurs, cu toate acestea, dacă te concentrezi un pic, știu că vei prinde nu doar sens, ci sensuri importante…!

Cum ar fi că..

Oamenii ce-ți adună frumosuri sunt oamenii ce te iubesc, te plac, îți apreciază principii și optici de viață.
Sunt oamenii aceia care atunci când privesc spre nasul tău năsos, nu-l strâmbă pe-al lor cu vreun dispreț total și inestetic.
Căci ei ți-l văd cârn dintotdeauna; și-așa îl vor vedea mereu.

Ceilalți oameni, pe de altă parte, cei ce-ți adună doar urâturi doar de ei visate a fi reprezentarea ta reală,  sunt oameni ce trebuie să-i ocolești de-i simți cumva că te adulmecă. Că-i vei simți.

Eu așa fac. Și nu pentru că nu accept în general critica, ci doar pentru că acea critică nu este constructivă.

Pe lângă asta, mai am și eu zile vulnerabile, zile când mă arunc la modul conștient eu pradă slăbiciunilor personale.
În perioade de-astea, prind stropi din furtuna plină de incertitudini și de îndoieli de mine. Și-atunci, cine știe dacă nu cumva aș putea  să și cred eronat în oamenii ce mă percep străin de cum sunt și care îmi tot strâng urâturi?!?
De aceea îi evit. De curând m-am hotătât să îi arunc cu totul de pe lângă mine.

Nu vreau să intru în vârtejul furtunii cu ei încă o dată. Mi-e teamă și de apă uneori, ăsta-i de fapt motivul principal.
În plus, dacă ațipesc prin ea pe acolo??? Și dacă mă găsește și-un vârtej și mă trage la fund, în tot timpul ăsta?? Și dacă uit să înot și mă înec apoi? De aceea nu risc.

Urâturile adunate de oameni îmi displac și mă și întristează câteodată.Mi-e dificil să-i înțeleg, dar nici nu-i cert, nici nu-i contraargumentez. Doar îi las în pace.

Ce dacă ei mă exprimă în desen prost desenat? Poate că nu au talent doar.
Și de ce mi-ar conta vreun pic mie faptul că mă imaginează cum eu știu că nu sunt?

Nu este important pentru mine.
Toți avem dreptul de a trăi realități proprii. Toți avem reprezentări despre oameni și percepții despre aceștia, proprii. Avem dreptul la adevăr personal.

De aceea îi las să creadă ce-și doresc. De aceea nu mă afectează reprezentarea mea în percepția celor ce mi-ar putea strânge urâturi prin pungi de gunoi de plastic. Am învățat însă că trebuie evitați, pentru că împrăștie energii negative în jurul lor.

De-aia nu-mi place să-i simt pe lânga mine.

Căci..
Eu adun frumosuri de oameni. Ei strâng urâturi.
..suntem prea diferiți…!

A dispărut toamna de printre noi.

A dispărut toamna de printre noi.
Nu mai avem anotimpuri multe, așa am observat. În ultimii ani parcă se face trecerea de la vară spre iarnă brusc, parcă prea brusc, nu??

Ştii care-i culmea?!? Deşi eram o văratică eu, în simţuri şi în trăiri, şi, deși cu siguranţă dacă m-ai cunoaşte, ai spune și tu că, daaa!! categoric vara şi doar ea, mă reprezintă întru totul..că eu sunt vara..
..deși ai gândi garantat că eu fără doar și fără niciun poate, doar vara simt un sentiment etern de fericire, motiv de bucurie, că vara este anotimpul meu, ce mă-mbracă toată în soare, ce mă dezgoleste de timidităţi ce nu-şi au locul..!..deşi mi-ai spune despre mine, că tot mereu doar vară simt!!..și vară respir permanent..eh, bine!..te înseli!

Îmi place anotimpul ăsta, și ai multă dreptate când spui, când afirmi că iubesc să trăiesc neîncorsetată, fără haine groase şi prea multe, unele peste altele aşa, cu toate culorile ce-i sunt prea plictisite, prea seci şi terne.. Dap!! Cunoşti un pic din mine când spui că aş puteafi vara..!
Dar nu mă ştii de tot, nu ai apucat să mă desluşeşti înţelegându-mă  până la capătul capătului.
..căci eu de fapt, ador să fiu vara lui!! Să mă port pentru el în cămăşi lungi, din bumbac transparent, albe din in foarte subţire şi moale, foarte moale la atingere..să mă trântesc în raza lui delicioasă de soare blând.
Iubesc vara! Cu atingeri din soarele lui! Cu bronz puternic ce-mi ţine de cald şi când m-apucă iarna.
Iarna, care ne-apucă mult prea din vreme mai nou, în ultimii ani și-mi sare toamna.
Căci..

..ai înţeles, măi, ceva din ce-ţi înşir pe-aici?? Sau îmi pierd timpul explicându-ți nonsesuri despre mine?
..când aud tăcere, când doar tăcerea îmi vine în răspuns, atunci mereu continui să vorbesc. Întotdeauna.
Mă încurajează tăcerea frunzelor ce-ngălbenesc copacii toamna.
Au un foşnet aparte, ai observat?? Îl auzi și tu aparte??
..iar culoarea lor se potriveşte perfect cu nuanţa mea de blond..!!
Am optat mai nou pentru o culoare de blond un picuț mai tomnatică. Nu mai am soare puternic printre bucle. Am ales un ruginiu tomnatic, am senzaţia că îmi domoleşte trăsăturile feței, care îmi par cam ascuţite câteodată; de fapt, am trăsături mai degrabă aspre, exagerez cu ascuțite..! În niciun caz însă nu se asortează, sub nicio formă, cu un blond de vară..!!

Ador să fiu vara pentru tine, repet!!
Deși, din suflet, din tot sufletul iubesc şi am iubit toamna.
Toamna mi-este anotimpul.
Toamna am voie să îmi observ tristeţi.
Chiar dacă nu-mi există, dacă vor exista cândva, prin timpuri viitoare de anotimp trecut de vară…?!?
Că de-aia întotdeauna toamna, mi-o hotărâsem frâu liber gândurilor, alinturi cu lacrimi fără sens.. Ori cu un sens al meu, și doar al meu știut.
Doar toamna aveam timpul ăsta, atât de al meu! Și doar cu mine.
..curgeau în neştire stropi de lacrimi..! mă năpădea o lacrimă, se adunau apoi încetişor mai multe.. până-ntr-o sută? două?!?
N-am numărat exact, le pierd şirul mai mereu.

Mereu toamna, mă recapitulam.
Stăteam cocoţată pe un colţ de pervaz, mă uitam oră după ore, alergam static; cu privire goală îți păream,  de mă observai atent mai de departe..!
Te-nșelai însă din nou, să ştii..!
..da, ok, priveam în gol, probabil că păream că trec ochii prin tine fără să văd un mare lucru..doar că în momentele acelea mă sfredeleam cu privirea prin străfund de mine, uite-aşa şi tot aşa, adânceam un strat, mă afundam încetişor şi prin al doilea..!!..îmi treceau ore din toamnă încetişor dar sigur, tot cufundând prin mine ochii ce tu-i vedeai cam orbi. Şi surzi. Şi muţi probabil că îi percepeai..!!
Asta zic că regret cel mai tare.
Îmi lipseşte anotimpul. A dispărut. S’o fi mutat pe alte continente?!
Dar nici nu ştiu ce să mai cred..ştiu doar cu siguranţă că mă bulversează şi mă nelinişteşte tot mai tare lipsa toamnei mele.
Căci ea mă așeza cumva, mă rânduia la loc după ce zvăpăiam vara întreagă.
Era anotimp de reculegere pentru mine. Mă pregătea pentru iarna pe care de obicei o hibernez …n-o gândesc, nu-mi place nici să-i simt frigul, nici n-o agit cu zvăpăială. Niciodată. Ci doar o trec.

Mi-a dispărut toamna. Anotimp ce-mi aduna gând cu stare, cu trăire, cu iubire..mă aduna cu tine, mă lăsa să mă gândesc că-mi eşti tot tu, al meu, la locul tău, acolo.
Asta mi-e problema acum.. ai înţeles ce spun?! sau încă mă mai bâjbâi, încă îmi rătăcești printre-nţelesuri?!?

Sunt vara ta cu totul, asta mai spun printre altele.
De-aceea toţi mă şi consideră totuna-n anotimp cu ea. De-aia mă confundă toţi, dar toată lumeaaa..toată!!
Până şi tu, până şi tu eşti sigur că nu-mi există anotimp mai aproape sufletului decât vara.
Sunt vara ta, însă.. Repet!!
Eu mă simt, eu ştiu, eu cred..eu mă trăiesc intens şi tot mereu respir din suflet, fericită sunt, nu câteodată, tot mereu, şi iar..repet, ca să fiu sigură că înţelegi ce spun, că..în sfârşit..! că..în final mă vei crede când spun că sunt toamnă!!

Doar toamnă sunt, doar numai toamnă voi fi! Absolut mereu!!
Toamna, care-mi leagănă gândul, care-mi adie plânsul..care îmi spală cu stropi de ploaie mărunţi până şi urma îndoielii de tine fără noi..care-mi fulgeră temerea și frica de mine, fără amândoi…!!
Asta zic..închei acum, că-mi este atâtaaa de somn!!..nici n-ai idee cât de obosită mă simt..regret că nu mai am toamna. Și atât.
Mi-a dispărut cu totul, nici frunzele nu-i mai cad pe lângă geamul unde stau, unde tooot stau cocoțată, aşteptând-o să mă potolească!

Îmi atârnă privirea seacă, privește-n gol prin tine….prin mine, printre momente zvăpăiate, mult prea zvăpăiate..! Momente trecute din vară.

De vară doar a ta. Asta zic..nu mă mai regăsesc deloc!!

Pe unde sunt? Aaaah..! Cade o frunză..cade o frunză galbenă..! O vezi și tu?? Ia zi! O vezi?!? Adică, vine toamna? Zici!?

Uite-o..uite-o cum se leagănă..cum o dansează vântul! Aaahh!! Că dor mi-a fost de mine..!..am rătăcit eu un picuț, dar uite-mă cum zbor..! M-auzi prin gând cum te cotrobăi?!? Hahahah!! Eu sunt, eu gâdil..eu preumblu..euuu!!

Propulsat de
►
Necessary cookies enable essential site features like secure log-ins and consent preference adjustments. They do not store personal data.
Niciunul
►
Functional cookies support features like content sharing on social media, collecting feedback, and enabling third-party tools.
Niciunul
►
Cookie-urile analitice urmăresc interacțiunile vizitatorilor și oferă informații generale despre valorile metrice, cum ar fi numărul de vizitatori, rata de respingere și sursele de trafic.
Niciunul
►
Cookie-urile publicitare oferă reclame personalizate pe baza vizitelor tale anterioare și analizează eficiența campaniilor publicitare.
Niciunul
Propulsat de