Despre noroc

IMG_1161

Cred cu tărie că n-ai şansa norocului mereu, ci doar o dată-n viaţă.
Norocul vine şi pleacă.
Aşteaptă să-l vezi astăzi, să-i simţi vibe-ul.

Îţi dă răgaz şi mâine..stă după colţ ascuns apoi poimâine.
Tot speră că-l vei simţi cumva, că-ţi va plăcea apoi de el..cum lui deja îi place-un pic de tine.

Dar câtă răbdare să aibă??!?

Te hotărăşte într-un final a fi un indecis vremelnic, cu ne’dorinţă de a-ţi însuşi fericirea; pe care iată!! o ai sub nas şi nu numai că n-o vezi, dar o mai şi confunzi cu nefericirea.

„Ce fel de om e ăsta?”se-ntreabă atunci în sinea lui norocul tău.
Se tot învârte de ceva vreme pe lângă tine, gânditor.
Nu-ți simte sensul.

De ceva vreme se tot învârte în cerc pe lângă tine și se plictiseşte stand în loc.

Norocul este jucăuş. Glumeşte amuzat în speranţa că totuuuși..îl vei remarca cumva.
Dar de unde!!
Tu nu ştii de glumă. Eşti serios. Prea serios.
Insistă însă, Norocul..a mai şi pus pariu cu iubita sa că te va convinge cumva că doar el şi numa’ el îţi e menit.

Se tot împiedică de tine, îţi aruncă momeli, îţi vine noaptea-n vis explicându-şi rolul pozitiv prin viaţa ta atât de blazată şi neinteresantă fără el dacă..nu-l bagi curând în seamă..!!
Te bate pe umăr, te trage de urechi în somn..se aşază pe tine când clipeşti în vis..şi-ţi face cu ochiul interpretând rol ghiduş de personaj pozitiv de prin..Shakespeare..!!
A citit şi el „Visul unei nopţi de vară” la impuls, odată demult, atunci când l-a căutat și pe el Norocul lui, tot într-o noapte.
Norocul Tău, deşi era mult mai suspicios decât eşti tu, mai pesimist şi mult mai certăreţ în sine..ehh!! uite chiar așa fiind, și totuşi i-a dat crezare Norocului Lui.

În timp, vezi?! A primit şi slujba asta de nemuritor!
Uite că a hotărât cineva pentru el să aibă rol pozitiv şi decisiv şi etern ce aduce fericire altora.

„Na! Că te ciupesc şi râd în hohote!!!
Nici aşa nu mă auzi??”

„Nuuuu!! Nu sunt Ghinion!”

..îți urlă când te tot plângi că-ţi cad din mână pahare scumpe și le tot spargi!

E el, măi, Norocul, iar ai trecut pe lângă!!
Oofff!! Încearcă să-ţi atragă atenţia!

Îţi da şi ghionturi, nu le simți??
Te-mpinge spre cubul de gheaţă din living, sperând că lovitura zgâriată te va atenţiona suficient cât să remarci norocul tot pe lângă tine.
..căci te-ai zgâriat la genunchi în cuiul ieşit din parchet.
Nu ţi-ai spart capul în cuiul acela, te-ai zgâriat în genunchi.
Dar nu, nu-i chip cu tine s-o scoatem la capăt! Tot nu te prinzi..ba dimpotrivă, te enervezi că ai avut ghinion şi tot ai numa’ ghinioane mereu..! Dar întotdeauna se ține scai ghinionul de tine! Acum în plus te va mai ustura și piciorul! Enșpe ani …de’acu’ incolo!

Neatenţia costă însă, dragule!
N-ai văzut cum că Norocul ţi-era prieten și ai reușit să-l enervezi într-un final!
Păi cât să te roage şi să-ţi explice că sunteţi prieteni?
Sau că ați putea fi?!? Păi cât??

S-a dus! S-a dat bătut!
Când îți pleacă norocul, greu se mai întoarce înapoi, să știi!! Ai făcut-o de oaie de data asta..!!
L-ai dezamăgit, l-ai jignit, a simțit și un pic de repulsie din partea ta. L-ai confundat și cu Ghinionul, duşmanul lui de moarte!
I s-a umplut paharul, nu mai putea!!
Păi cât să mai spere că-l vei vedea?
Că-l vei simţi?
Că-l vei trăi??!?

Cheers!! Ooops! S-a spart!! Hahah..n-are nimic!! S-a spart ghinionul!!🍸🍸 Ai văzut!?😅😅

Legende de Olimp modern

IMG_1015

Gândeam dragostea, copilă fiind, de un nemuritor etern. Citeam Legendele Olimpului în copilărie şi mă identificam cu zeiţe de pe acolo, trăiam cumva cu ele împreună rânduri de dragoste între zei şi muritori şi mă gândeam că, dacă aş fi zeiţă şi eu şi aş iubi cu adevărat un pământean, mi-aş da nemurirea în schimbul dragostei existente între noi. N-am de ce mă plânge eu acum, adult fiind, căci  trăiesc dragoste frumoasă încă, deşi povestea mea nu este universală, legată în 2 volume de poveşti despre zei din Grecia Antică, nici aventurieră nu prea sunt eu, precum citeam pe acolo că erau  ele.

Îmi mişc viaţa firesc, în ritm normal.

Mă gândeam însă acum, cu nostalgia copilului ce a citit poveşti nemuritoare în copilărie, că aş ceda parte din viaţa mea pentru a fi el un pic mai bine, dacă aş simţi că-i lipseşte un pic din ceva.

Nu-i oare acelaşi lucru?

Nu am nemurire, fireşte, nici nu mai cred în zei sau în alte tipuri de nepământeni.

Dar dacă ar fi să pot face un târg cu viaţa, cred că aş ceda un pic din a mea, pentru a fi mai bună a lui, cel pe care-l iubesc.

Dacă aş fi zeiţă şi el muritor, pentru că eu chiar cred în suflet pereche, aş renunţa la a trăi veşnic, în favoarea fericirii pământene. Când eram mică, credeam că dragostea, dacă ţi-o întâlneşti, îţi devine eternă. Acum cred tot astfel, nimic nu s-a schimbat…dragostea poate fi cu adevărat eternă, dacă o îngrijeşti cu blândeţe şi îngăduinţă.

Dacă îi pui un pansament când se răneşte, dacă dezinfectezi un pic de microb ce te cotrobăie şi-şi caută gazdă, printre sentimente trainice, dacă dragoste există cu adevărat deja..atunci va exista cu adevărat mereu.

Mâine chiar voi cumpăra din nou „Legendele Olimpului”.

Vreau să-l determin pe Radu să citească cărţile astea, 2 volume parcă erau..mă gândesc că astfel, va hotărî şi el, în timp ce-şi va creşte iubirea din adolescenţă în iubire profundă de adult, îmi place să cred că astfel, şi el va crede că dragostea poate fi eternă şi printre generaţii noi, deşi rebele la suprafață.

De ce generația noastră alege relația de conveniență?

..am nevoie

Pe mine cine mă iubește? Cine?

Hei! Nu mă aude nimeni? Pe mine cine mă iubește? Cine? Heiii!!!
Când eram mică, auzeam des poveşti despre iubire.
În casa copilăriei mele, ai mei trăiesc încă cea mai completă și mai complexă poveste de iubire din câte am auzit să existe aievea vreodată pe lumea asta mare.
..în realitate, zic, despre lumea reală vorbim, nu despre vreo balivernă nemuritoare!

Mă uitam des spre ei, iar mintea mea pătrunzătoare de copilă invidia oareșcum puterea dragostei lor.
Ştii cum simţeam? Păi mă simţeam cumva respinsă fără să cunosc în fapt respingerea, simţeam că ei consumă iubirea toată între ei, iar eu rămân astfel fără fărâmă fărâmică mică de dragoste.
Aşa simţeam.
Cred că într-un fel asta a fost şi drama copilăriei mele care m-a urmat probabil până la maturitate.
Zic impropriu dramă. Ori poate nu.

În fine, au tot trecut ani pe lângă mine, peste mine au tot venit ani noi şi tot mereu veneau cu iubirea asta crescând mereu şi tot mereu şi nu se mai oprea din creştere! şi-acum, și astăzi dacă poți să crezi, încă am senzaţia că tot se mai înalță cu câte o jumătate de centimetru cumva, tot mai crește..cu fiecare An Nou Fericit ce apare pe după neaua din ce în ce mai puţintică lately de sfârșit de decembrie!

Părinții mei încă se iubesc frumos, încă se privesc frumos cu iubire întrezărită blând în colţul ochilor, cu şoaptă de vis, cu poveste de dragoste eternă!

Asta zic! Am crescut cu iubirea plimbându-se agale tot mereu prin casa mea, casa lor, de fapt, căci de fapt iubirea lor se întâmpla acolo. ..încă se mai scrie acolo la romanul maraton a doi îndrăgostiţi adulţi.

„Dar eu? Hei! Sunt şi eu pe-aici! Pe mine cine mă iubeşte? Cine? Nu merit şi eu un zâmbet din priviri? Nu pot şi eu să fiu iubită mult aşa şi tot mereu să cresc iubire în casa asta a noastră? Hei!
Mamaaa!”

Cin’ să m-audă? Ei povesteau din nou și iar, o întâmplare seacă și banală ce le stârnea absolut total aiurea, jur! hohote de râs.. şi împleteau iubire peste iubire cu iubire şi tot aşa mereu..mereu.
Iubirea lor, dragostea lor, copilul..nimănui.

Am hotărât eu pentru mine atunci, subconștient firește, căci nu cred că aveam vreun habar eu pe atunci cum că mi-am hotărât eu pentru mine să cresc mare și când voi fi mare să reușesc eu să le întrec iubirea.
Uite-așa s-o iau la trântă dreaptă, și s-o dau de Pamânt. Iar s-o cuprind în brațele mele tinere dar hotărâte și ferme și puternice..și să-i învârtesc toți creierii pe rând, și s-o dau iar de Pământ.
..la sfârșit s-o iau de guler, s-o șterg de praf, s-o curăț bine-bine, să-i întind mâna prietenește și să-i explic că nu vreau s-o rănesc pe viață, Doamne ferește! Nici nu am de gând să-i las vreo cicatrice..ci doar am avut nevoie eu așa principial să știu că pot să o înving. Că mi-am promis de copilă.

Am mai hotărât eu pentru mine atunci când eram mică, să învăţ iubirea cap coadă până la capăt şi s-o dăruiesc cap coadă întotdeauna până la capăt şi de tot şi..dar cui?

Eu întrebam, eu răspundeam, fireşte!

„Doar cui mi-o merită! Doar cui mi-o vede! Doar cui mă aude măcar.. cuiva care mă aude şi mă ascultă şi mă ia în braţe şi mă mângâie pe cap înainte de culcare. Lui o să i-o dau eu toată, pe veci.”

” Dar oare merit să fiu şi eu iubită înapoi? Măcar un pic? Nuu! Nu pentru că iubesc eu mult de tot, doar pentru că-i exist! Că-i stau aproape dimineața, că ador să îi zâmbesc seara..că-i place lui de mine și-i e drag și..!”
” Fireşte că merit. Pentru că sunt bună, sunt caldă, sunt afectuoasă, pentru că ştiu să ascult, pentru că ştiu, am învăţat tot și..ce spui? vreau să învăţ şi mai mult de atât!.. să ştiu să iubesc cum trebuie, să învăţ să împrăștii iubire. ”

Eh..și uite-aşa au tot trecut anii..tot trec uşor uşor aşa, curg văratic peste mine..!
Nu ştiu dacă-mi vor ajunge ei să învăţ să iubesc până la capătul din capăt şi de tot, căci tot mai am de parcurs câte-o etapă, câte-un fragment, câte o frază nouă..câte ceva..aşa observ! Că pot să mai adaug încă..

..câteodată, mi se mai întâmplă câteodată, da, să mă uit în gol pe peste mine, mi se-ntâmplă să mă trezesc vorbind cu mine întrebarea copilăriei mele crescută adult printre iubire multă:

„Hei! Dar sunt şi eu aici, măi! Pe mine cine mă iubeşte, cine? Pe mine mă iubeşte oare cineva?”
Hei..
„Fireşte, îmi răspund în şoaptă. Eu te iubesc pe tine. Cel mai mult! Și mâine iarăși te iubesc..c-un pic mai mult! Nici nu-mi dau seama de ce încă mai întrebi retoric spre alți oameni. De parcă eu nu îți ajung!”

..și bine că mi-am amintit să-i sun pe-ai mei. Sunt plecați să facă un tratament la mare..mama-i cu reumatism, tata cu diabetul și-altele mai grave..off! simt așa un dor de ei, cu drag..și cu iubire multă! Tare mai țin la ei! Până la urmă, ei m-au învățat iubirea asta toată, nu?!?! ❤️

 

Mitomanul

Cunoaşteţi careva vreun mitoman?

Eu cunosc vreo 2-3 şi-i studiez mai îndeaproape, îmi par un fenomen! Nici nu ştii de unde să-i apuci, dar nu mai ai niciun pic de răbdare să le auzi poveştile, căci de atâtea ori te-ai implicat cu sfaturi prieteneşti în fantasmele lor bulversante, încât te-ai plictisit să mai descoperi enigma de prin minciunile  din ce în ce mai puţin plauzibile. Mi se pare cumva incredibil să poţi minţi atâţia prin jur, mereu şi fără vreun motiv, cu un entuziasm aparte.

Nu-mi dau seama de unde atâta nemulţumire de sine, care să te determine să tot minţi cu atâta nerușinare, mai ales după ce ţi-am explicat clar că ştiu că „exagerezi’ pe alocuri, te-am şi prins cu rața-n gură de câteva ori de asemenea când tu te jurai că-i pură întâmplare dacă măcănea vreuna pe lângă tine.

Acuma, nu ştiu ce să zic, fiecare cum este construit..! Personal mi-ar fi ruşine de mine însămi să te duc cu vorba într-un lanţ al slăbiciunilor mincinos mai permanent, ce-mi tot vin pe buze de pe peste tot și-n orice moment.

Im mare poate oamenii au un simț al penibilului, ce-l consider și firesc fie vorba între noi, ce nu-i lasă nici măcar să exagereze o situaţie, d’apoi s-o mintă chiar cu totul?!?

In fine, nu vorbim despre normalitate, ci despre o nişă de oameni ce minciunesc cu mult curaj, natural, credibili și senini în priviri..; mai rămân pe gânduri pierduți în vreun moment când gândesc probabil dacă nu cumva cu o zi în urmă au afirmat invers, dacă nu cumva cineva prezent azi în discuție nu era şi ieri prezent la aceeaşi discuţie purtată, cu acelaşi subiect..!😀

Ce motiv ai tu, mitomanul identificat deja de-atâţia oameni cărora le e jenă, săracii, să te mai expună iar și iar, simtindu-se rușinați de jena ta, nu de-alta, să povestești aiureli nejustificate permanent? Realitatăți închipuite? Fantasme??😅Păi dacă citeşti acu’ pe aici, acest articolaş despre tine, doar despre tine în rolul principal, poate-ți pui și tu în sine aceeași întrebare de mai sus, ne e rușine să ți-o adresăm direct..!

Gândește-te tu, de ce minţi în genere?

De ce-ţi este atât de ruşine cu tine, încât să nu te arăți cu adevăratele calităţi pe care, pe cuvânt de onoare, chiar le ai!

De ce crezi că reprezentarea ta autentică n-ar fi cu mult mai interesantă, de ce nu pivestești situaţii reale prieteneşte? experiențe din viața ta?! De ce nu te prezinţi din nou tu către noi, un tu real de această dată, fără vreo scuză prealabilă din vechiul sine?

Garantez că recunoaşterea adevărului tău ne-ar mulțumi suficient, astfel încât să nu-ți mai întrebăm motivele minciunii din trecut. Nu ne-ar interesa.

Am fi doar fericiţi că n-ar mai trebui să ascultăm o balivernă ce ne cam plictisea de moarte.😀

Maturitate, fără doar și poate!

De ce nu știi că mă iubești

Gând împreunat

M-aş așeza prin tine toată,
M-aş îmbraca cu zâmbet rupt
din zâmbet doar al tău,
Ţi-aş plânge lacrima din vis,
Te-aş mângâia apoi cu mine,
Am alerga apoi în doi,
spre Paradis.

M-aș cufunda în tine toată.
M-aş scrie vers, ca să-ţi prind rima
M-aş tolăni după aceea,
Tot doar prin tine,
Relaxată.

Dând buzna printre tine,
Năvălindu-te şi alergându-mă pe mine,
Ţi-ar vorbi el, gândul meu, în şoaptă,
L-ar îmbrăţişa pe-al tău, spunându-i
că-l iubeşte şi că nu-i pleacă vreodată.

Eh!! Apoi te-aştept să te trânteşti
Şi tu în mine.
Te las să mă înghionteşti cu joacă,
Să-mi spui că şi tu îmi iubeşti gândul,
Că-ţi place că ne-am împletit,
Într-unul.

Iubirea nu-i monotonă

Să nu mă-ntrebi de unde ştiu, dar crede-mă că ştiu sigur!
Şi crede-mă că ştiu şi că nu-ţi trebuie ţie personal să mă citeşti ca pe o carte deschisă.
..doar că eu..eu ador să fiu cartea ta deschisă…și nu doar câteodată, iubitul meu, ci mai mereu!
Măi, că nici nu ştiu dacă asta-i vreun atu ori dimpotrivă: faptul că îmi place să mă las desluşită de tine în cuvinte multe spuse de mine şi tot curgând şuvoi.
Măi iubitule, dar nici nu contează dacă-i bine cum mă trăiesc eu, pentru restul ceilalți ori dacă poate ar fi fost mai bine din alte perspective, să iau exemplul vecinei, spre exemplu.

Eu sunt fericită cu mine doar aşa!

Chiar dacă nu rezonez cu toată lumea cu felul meu foarte deschis de a mă trăi pe lumea asta!
Știi, mie-mi place să privesc în ochi când vorbesc cu cineva.
Să nu-mi fie ruşine în vreun fel cu ce am de spus şi, mai ales, vreau să mă conving din priviri că mă şi crezi atunci când am de spus câte ceva.
Să fii convins că nu vorbesc minciuni.
Că nu vorbesc doar pentru a te opri din treabă nejustificat.
Vorbesc pt că am ceva de spus în genere..iar acum, iarăşi, iubitul meu, din nou..te privesc în ochi şi-ţi spun simplu că te iubesc!

Te iubesc suficient de mult încât să ştiu fără vreun dubiu că tu reprezinţi iubirea însăşi pentru mine.
Ştii, acum ceva ani în urmă, când mai meditam eu așa..arareori, ce-i drept, eh! atunci însă, mă întrebam cu un aer curios pe mine însămi..” Dar până când o să te tot iubesc eu aşa în crescendo? Dar cât o mă mai tot reîndrăgostesc eu doar de tine?”

Dar cât îmi mai trebuie pentru a mă scoate şi tu din pepeni măcar de două ori pe an, nu doar o dată şi atât? Cum mi se-ntâmplă mie.
Câteodată..hahaha..trece anul şi nici nu realizez că nu m-ai iritat deeloc în decurs de atât de multe zile..
În fine, mi-am răspuns tot singură atunci cândva, mai demult.
Mi-am zis într-o dimineaţă pe un ton firesc şi natural cum că..
„N-ai cum să te plictiseşti iubind. Nu-i monoton deloc. Şi azi şi mâine şi în fiecare zi iubirea creşte. Iubirea mea pentru tine, iubitule, creşte de la zi la zi şi aşa va rămâne, iubitul meu, pentru totdeauna.”

Mă mai gândesc pe de altă parte cât de norocos este şi Radu cu noi doi iubindu-ne aşa frumos și special.
Mi se pare un noroc inimaginabil să creşti alături de doi oameni care ştiu să iubească atât de tare.
Care să-ţi împărtăşească numai zâmbete calde şi bunăvoinţă şi mângâiere şi care să-ţi definească fără vorbe mari iubirea într-un mod atât de simplu.

” Mami, dar ce înseamnă să iubeşti?”

„Păi din iubire ne naştem, babe’ule, în primul rând! Fără iubire nu am respira viaţă. Fără ea ne-am lăsa doar trăiţi de viaţă, alergaţi de viaţă împiedicaţi printre nimicuri inutile..în loc să ne trăim fiecare minut al ei. Uite..s-o luăm altfel..tu cum explici că mă iubeşti pe mine? Sau..ia stai!! Tu mă iubeşti vreun pic pe mine? Hahahah..mmm??!”

„Daaa! Enorm. Şi pe tine şi pe tati!”

„Pe care mai mult?? Eee? Ia zi cinstit!”

„Păi..pe amândoi la fel. Și serios!”

” Şi ia gândeşte-te acum un pic..cum ai explica tu iubirea asta?”

” Mi-e dor de voi când nu sunteţi acasă. Îmi place să râd cu voi cel mai mult din lume….iar când plâng parcă mi-e mai bine dacă plâng cu tine..mă liniștește plânsul meu cu tine ..şi nu mai ştiu ce să mai zic!”

” E de ajuns cât ai spus, copilaş frumos! Nu mai e nimic de adăugat în plus! Nici gram! Şi eu te iubesc de mor!”

Pe voi doi, iubitul meu, eu vă iubesc de mor!
Voi sunteţi eu.

Şi vă iubesc în toate chipurile..şi adolescentin, şi amuzat şi matur şi fluşturatic şi cu un cap prin nori şi cu picioare bine înfipte în Pământ.

Vă iubesc frumos!
Din ce în ce mai mult cu încă o zi..şi încă una..şi..bună dimineațaaa!