Hei! Nu mă aude nimeni? Pe mine cine mă iubește? Cine? Heiii!!!
Când eram mică, auzeam des poveşti despre iubire.
În casa copilăriei mele, ai mei trăiesc încă cea mai completă și mai complexă poveste de iubire din câte am auzit să existe aievea vreodată pe lumea asta mare.
..în realitate, zic, despre lumea reală vorbim, nu despre vreo balivernă nemuritoare!

Mă uitam des spre ei, iar mintea mea pătrunzătoare de copilă invidia oareșcum puterea dragostei lor.
Ştii cum simţeam? Păi mă simţeam cumva respinsă fără să cunosc în fapt respingerea, simţeam că ei consumă iubirea toată între ei, iar eu rămân astfel fără fărâmă fărâmică mică de dragoste.
Aşa simţeam.
Cred că într-un fel asta a fost şi drama copilăriei mele care m-a urmat probabil până la maturitate.
Zic impropriu dramă. Ori poate nu.

În fine, au tot trecut ani pe lângă mine, peste mine au tot venit ani noi şi tot mereu veneau cu iubirea asta crescând mereu şi tot mereu şi nu se mai oprea din creştere! şi-acum, și astăzi dacă poți să crezi, încă am senzaţia că tot se mai înalță cu câte o jumătate de centimetru cumva, tot mai crește..cu fiecare An Nou Fericit ce apare pe după neaua din ce în ce mai puţintică lately de sfârșit de decembrie!

Părinții mei încă se iubesc frumos, încă se privesc frumos cu iubire întrezărită blând în colţul ochilor, cu şoaptă de vis, cu poveste de dragoste eternă!

Asta zic! Am crescut cu iubirea plimbându-se agale tot mereu prin casa mea, casa lor, de fapt, căci de fapt iubirea lor se întâmpla acolo. ..încă se mai scrie acolo la romanul maraton a doi îndrăgostiţi adulţi.

„Dar eu? Hei! Sunt şi eu pe-aici! Pe mine cine mă iubeşte? Cine? Nu merit şi eu un zâmbet din priviri? Nu pot şi eu să fiu iubită mult aşa şi tot mereu să cresc iubire în casa asta a noastră? Hei!
Mamaaa!”

Cin’ să m-audă? Ei povesteau din nou și iar, o întâmplare seacă și banală ce le stârnea absolut total aiurea, jur! hohote de râs.. şi împleteau iubire peste iubire cu iubire şi tot aşa mereu..mereu.
Iubirea lor, dragostea lor, copilul..nimănui.

Am hotărât eu pentru mine atunci, subconștient firește, căci nu cred că aveam vreun habar eu pe atunci cum că mi-am hotărât eu pentru mine să cresc mare și când voi fi mare să reușesc eu să le întrec iubirea.
Uite-așa s-o iau la trântă dreaptă, și s-o dau de Pamânt. Iar s-o cuprind în brațele mele tinere dar hotărâte și ferme și puternice..și să-i învârtesc toți creierii pe rând, și s-o dau iar de Pământ.
..la sfârșit s-o iau de guler, s-o șterg de praf, s-o curăț bine-bine, să-i întind mâna prietenește și să-i explic că nu vreau s-o rănesc pe viață, Doamne ferește! Nici nu am de gând să-i las vreo cicatrice..ci doar am avut nevoie eu așa principial să știu că pot să o înving. Că mi-am promis de copilă.

Am mai hotărât eu pentru mine atunci când eram mică, să învăţ iubirea cap coadă până la capăt şi s-o dăruiesc cap coadă întotdeauna până la capăt şi de tot şi..dar cui?

Eu întrebam, eu răspundeam, fireşte!

„Doar cui mi-o merită! Doar cui mi-o vede! Doar cui mă aude măcar.. cuiva care mă aude şi mă ascultă şi mă ia în braţe şi mă mângâie pe cap înainte de culcare. Lui o să i-o dau eu toată, pe veci.”

” Dar oare merit să fiu şi eu iubită înapoi? Măcar un pic? Nuu! Nu pentru că iubesc eu mult de tot, doar pentru că-i exist! Că-i stau aproape dimineața, că ador să îi zâmbesc seara..că-i place lui de mine și-i e drag și..!”
” Fireşte că merit. Pentru că sunt bună, sunt caldă, sunt afectuoasă, pentru că ştiu să ascult, pentru că ştiu, am învăţat tot și..ce spui? vreau să învăţ şi mai mult de atât!.. să ştiu să iubesc cum trebuie, să învăţ să împrăștii iubire. ”

Eh..și uite-aşa au tot trecut anii..tot trec uşor uşor aşa, curg văratic peste mine..!
Nu ştiu dacă-mi vor ajunge ei să învăţ să iubesc până la capătul din capăt şi de tot, căci tot mai am de parcurs câte-o etapă, câte-un fragment, câte o frază nouă..câte ceva..aşa observ! Că pot să mai adaug încă..

..câteodată, mi se mai întâmplă câteodată, da, să mă uit în gol pe peste mine, mi se-ntâmplă să mă trezesc vorbind cu mine întrebarea copilăriei mele crescută adult printre iubire multă:

„Hei! Dar sunt şi eu aici, măi! Pe mine cine mă iubeşte, cine? Pe mine mă iubeşte oare cineva?”
Hei..
„Fireşte, îmi răspund în şoaptă. Eu te iubesc pe tine. Cel mai mult! Și mâine iarăși te iubesc..c-un pic mai mult! Nici nu-mi dau seama de ce încă mai întrebi retoric spre alți oameni. De parcă eu nu îți ajung!”

..și bine că mi-am amintit să-i sun pe-ai mei. Sunt plecați să facă un tratament la mare..mama-i cu reumatism, tata cu diabetul și-altele mai grave..off! simt așa un dor de ei, cu drag..și cu iubire multă! Tare mai țin la ei! Până la urmă, ei m-au învățat iubirea asta toată, nu?!?! ❤️

 



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-UE