Te iubesc, dar bun-rămas!

Dragul meu, te rog, mă iartă,
dacă nu pot fi a ta consoartă,
dacă scrisoarea e amestecată
cu idei și gânduri negre, sumbre
scriu doar din a minții mele umbre.
Știu, te voi răni, cu cele ce-ți voi scrie,
dar trebuie s-o fac, nu mă pot abține
din a-mi elibera sufletu-mi rătăcit,
căci printre picățele ne-am îndrăgostit.
Spun doar că nu mai pot continua,
nu vreau nimic a-ți insinua,
vreau să spun că eu renunț,
destinului îi fac un denunț.
Căci povestea noastră n-a fost să fie,
inima-mi suferă de o gravă atrofie.
Mă gândesc și iar mă răzgândesc,
viața cum să mi-o mai trăiesc.
Constat că de tine nu sunt demnă,
nu mai știu inima mea ce-nseamnă.
Destinul crud îmi joacă feste,
vroia demult să-mi dea de veste
că nu voi avea curaj să pășesc
dincolo de linia rațiunii, să trăiesc.
Vreau să mergi acasă, singur, fără mine,
căci nu voi putea a-ți aparține
nici mâine, nici peste vreun an,
ne-am gândit într-un mod aerian.
Ar fi mai bine acum să ne oprim,
cu soarta să nu ne mai împotrivim.
Te-ai plimbat mult prin sufletul meu,
ai văzut cât mi-a fost mie de greu,
dar nu mai pot continua așa,
în viața-ți sunt doar o chiriașă.
Nu vreau să-ți dau alte detalii,
mă simt ca la negre funeralii.
Oricum o-ntorc, nu e deloc bine,
nu e ceea ce ar trebui să fie
pentru niciunul dintre noi doi,
sufletul mi l-am aruncat la gunoi.

Toate astea nu pot să mi le asum,
stau, mă gândesc și mă consum,
plâng în hohote, dar într-un total relas,
doar cu gândurile-mi stau la taifas.
E cel mai bine să știi acum,
că trecutul meu mă face scrum.
Mă trage-napoi, mă urmărește,
toată viața mi-o batjocorește.
Tu…ai tot viitorul în față,
să faci ordine-n a ta viață.
Dar fără mine sau iubirea noastră,
fără luna de miere văzută prin glastră.
Să navighezi, ca-n planurile-ți mărețe,
s-alegi bine dintre frumoasele-ți domnițe,
căci nu de mine ai tu atâta nevoie…
Lasă-mă să te las…de bunăvoie!
Te rog doar să mă-nțelegi, să mă ierți,
știu, poate ai vrea să mă și cerți.
Promite-ți că vei scrie acel roman,
cu, sau fără mine, ca dușman.
Promite-mi că vei fi absolut fericit,
iubit, alintat, respectat, împlinit,
cu o domniță tânără, frumoasă
ce nu va fi atât de capricioasă.
Te mai rog să nu uiți că te-am iubit,
dar nu suntem unul altuia sortit.
Ai grijă de inima ta, de-al tău glas.
Eu nu-ți pot spune decât…
Te iubesc! Dar Bun-rămas!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Despre un „te iubesc!”

Îmi place transparenţa mea oglindită doar și numai către tine.
Cea atât de controversată sau poate doar controversantă pentru restul ceilalți.

Prin însăşi transparenţa-mi ce mi-o-mbrac în fața lor în ţesătură tot mereu opacă; că-s ruşinoasă eu; şi timidă mai sunt pe alocuri!
De-aia mă şi feresc de ochi de-a dreptul indiscreţi, ba chiar obraznici îi simt uneori la câte unii!!..indecent de tulburi şi mult prea îmbrăcaţi pentru mine.
Sau poate doar neliniștiți??

În antiteză cu transparenţa privirii mele ce-şi poartă în linişte un retoric conversat închipuit despre una alta pe aici sau pe dincolo.

Cu tine nu-mi pun voalul ăla obişnuit, ce îmi îmbracă transparența în semitransparență.
Cu țesătura ei opacă.

N-am nevoie, că nu-mi e ruşine deloc când sunt cu tine.

Tu nu eşti indecent în priviri ca restul.
Asta-mi place la tine mult.
Îmi place că ai lumina şi drag şi onestitate, în ochii tăi mari şi albaştri.
Când te uiţi spre mine cel puţin.

Dacă tu nu mi-eşti tulbure deloc, nici îmbrăcat în gânduri negre..nu-mi trebuie cu tine astfel, niciun scut de ţesătură opacă.

Nici la tine nu se întrevede vreun voal acoperitor.
De slăbiciuni sau frici de mine.

Ai trup dezgolit şi privire transparentă.
Ca şi mine.

Asta înseamnă multe lucruri.
Cel puțin pentru mine.

..înseamnă că mă iubeşti cu tot sufletul, nu cu bucăţi din el, nici fragmentat.

..înseamnă că faci pentru mine chestii esenţiale, și nu doar lucruri minore sau de suprafaţă.
Ori doar foarte bine educate şi cizelate-n timp.

…înseamnă că îţi place să mă înveţi despre mine, să mă ajuţi să mă dezvolt şi tot mereu să evoluez, să mă îngrijeşti emoţional, să mă laşi să-ţi tot explic treburi ce nu te interesează, dar de care te laşi însă amuzat.

Mai ştiu încă ceva ce nu ştii tu că ştiu.

Ştiu că mă ţii în braţe noaptea şi de multe ori te simt cum îmi mângâi părul sau chipul; nu fac niciun gest, că nu vreau să-ţi sperii cumva momentul tău cu mine, când nu vrei să te faci auzit, când mă iubeşti în linişte.
De vis cu gând.

Mă iubeşti îngrijit şi serios, deşi modern, cu un conservatorism totuși aparte.

Eu te iubesc cool şi fluşturatic şi emoţional empatic.
Pe alocuri şi modern.
Dar în esenţă, cel mai şi cel mai mult, eu te iubesc statornic.

Şi mai ştiu şi mai şi cred că…mă iubeşti pe veci doar când NU spui „te iubesc”!
Ci ţi-e de ajuns să-l simţi.

Eu sunt boemă însă.
Când ştiu şi simt, îmi trebuie să adaug şi vorbit că ..”te iubesc”!!
Profund şi doar cu tine iubesc eu transparent!!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Te iubesc mămica mea

Pentru nopțile nedormite pe care le petreceai lângă mine atunci când eram bolnavă și pentru nopțile nedormite pe care le petreceai lângă mine pentru că plângeam deși nu mă durea nimic. Vroiam doar să fii acolo și să stau la tine în brațe și căutam motive. Și tu știai asta!

Pentru că de fiecare dată când mă întrebai ce vreau să mănânc spuneam „ceva ce n-am mâncat niciodată” și râdeai în loc să te enervezi. Și eu râdeam cu tine și mâncam ce vroiai tu și ce-mi făceai tu numai să te văd zâmbind.

Pentru că în fiecare zi mă trezeai alintându-mă, îmi pregăteai micul dejun preferat și-mi spuneai „succes la școală! să ai grijă, mamă!”.

Pentru că ai învățat lecții întregi de geografie sau istorie pe care mi le spuneai frumos și cu răbdare doar ca să-mi demonstrezi că se poate învăța dacă vrei să înveți, și nu este deloc imposibil cum afirmam eu sus și tare. Și ne jucam de-a școala, eu eram profesorul iar tu elevul și așa am aflat de voievozi și de munți și de plante și de multe altele care nu erau în cărțile de matematică. Pentru că ai fost lângă mine atunci când meritam și mai ales atunci când nu meritam. Pentru că mă felicitai de fiecare dată când luam un 10 la școală și pentru că nu-mi spuneai nimic atunci când luam un 2. Nici nu trebuia să spui, mi-era de-ajuns să văd tristețea din ochii tăi.

Pentru că, de foarte multe ori, căutai răspunsuri la întrebările mele care de care mai ciudate și nimic nu rămânea nedezbătut, neanalizat și neconcluzionat. De multe ori întrebam doar de dragul de a te asculta cum îmi explici cu vocea ta caldă. Pentru că tot timpul îți făceai timp pentru mine. Indiferent ce aveai de făcut, eu am fost mereu pe primul loc în viața ta, în mintea ta și în sufletul tău. Pentru că ai vrut așa de mult să trăiești prin mine încât la un moment dat ai uitat de tine. Eu eram fericirea ta!

Pentru că lăsai toate sacoșele în drum sau pe trotuar când mă vedeai venind cu viteza luminii spre tine și-ți săream în brațe și te sufocam cu pupici. Pentru că niciodată nu mi-ai spus că poate ar trebui să micșorez puțin viteza, mai ales dacă sunt pe role sau sar direct de pe bicicletă. Pentru că mă lăsai afară să mă joc cu copiii până se întuneca și nu te supărai că mă strigai de cel puțin 9 ori să vin în casă iar eu mă făceam că nu aud.

Pentru că te bucurai nespus atunci când îți aduceam florile preferate, frezii, și pentru că te bucurai la fel de mult când îți aduceam crenguțe înflorite, rupte din copăceii pe care-i întâlneam în drum de la școală spre casă chiar dacă, a doua zi, venea la noi în vizită și proprietarul grădinii cu reclamațiile de rigoare. Tot timpul făceai pace, nu știu cum făceai, dar oricine venea la noi și oricât de supărat venea, pleca cu un zâmbet și cu o picătură de speranță. Aveai timp pentru toată lumea să asculți, să alini, să mângâi.

Pentru că nu te deranja să crești toți câinii din cartier, pe care îi aduceam pe rând în casă, nici nu te supărai când hrăneam câte o pisică direct din borcanul cu smântână, pe masa din bucătărie. Nici când s-a trezit bufnița noaptea și a început să cânte „buhuhu” nu te-ai supărat, chiar dacă puiul nu avea ce căuta la noi pe perdea, în sufragerie. Indiferent ce „minuni” făceam, tot timpul zâmbeai.

Pentru că pansai, dezinfectai și pupai zgârieturi, vânătăi și răni și scoteai așchii și sticle din degete, mâini și picioare și în loc să mă cerți mă întrebai „te doare?”. Și eu o făceam pe eroul și spuneam „nuuuuuu” deși îmi curgeau trei rânduri de lacrimi. De fiecare dată spuneam că e ultima dată și tu-mi spuneai mereu la fel: „sigur că e ultima până … data viitoare”. Și râdeam și râdeai și tu cu mine deși aveai ochii umezi.

Pentru că m-ai lăsat să descopăr lumea și nu m-ai oprit niciodată să visez, să vreau și să fac ceea ce îmi doresc. Pentru că m-ai încurajat să spun ce gândesc, deși, de multe ori, nu ai fost de acord cu mine. Pentru că m-ai lăsat să mă conving singură dacă am sau nu am dreptate. Pentru că mi-ai spus părerea ta de fiecare dată când ți-am cerut-o dar m-ai lăsat să gândesc și să hotărăsc singură. Pentru toate lucrurile pe care mi le-ai spus dar nu te-am ascultat și pentru toate lucrurile pe care nu mi le-ai spus pentru că ai considerat că trebuie să le descopăr singură.

Pentru toate lacrimile pe care mi le-ai șters și pentru lacrimile tale pe care le-ai vărsat pentru mine dar pe care nu le-am văzut niciodată. O parte le-am ghicit, o foarte mică parte…

Pentru toate acestea și pentru multe altele, te iubesc, mămica mea! Și pentru că mi-ai dat viață și că nu ai renunțat să lupți pentru mine! Pentru că datorită ție sunt om!


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.