GÂND CĂLĂTOR1 reader now

Nu știu de ce, când, cum, unde,
cuvântul sufletul mi-l pătrunde.
Tace, poate, fiindcă iubește,
poate pe ea însăși se amăgește.
Tace, poate, fiindcă îi e teamă,
căci vocea inimii mă cheamă.
Gândul meu hai-hui îmi umblă,
înspre Mâine și-l aruncă,
și e tare tare speriată,
în sufletu-i e o cruciadă.
Poate nu știu ce vreau nici eu,
poate viața-mi dă un alt croșeu.
Răspunsul e la mine, știu,
sufletu-mi nu mai e pustiu.
Ci e bombardat cu emoții vii,
că-s tristeți sau mici bucurii.

Mituri despre asortarea cromatică

Culori primare, secundare, complementare, în opoziție sau contrarietate – chiar trebuie să ne uităm spre regulile discului cromatic pentru asortarea de zi cu zi sau cât timp ne ghidăm după bun gust și puțină matematică a intensității nuanțelor, prin fantezie și echilibru sigur o să avem datele pentru o armonie a nuanțelor!

Roz+roșu = NU!

Cum de alăturarea dintre roșu și roz e privită drept tabu-ul suprem, dacă al doilea derivă din primul, ne-am putea întreba pe bună dreptate. Cât timp nu uităm căldura nuanței și nu ne trezim cu ciocnirea unui corai cu vreun roz melancolic, evident.

Negru + bleumarin = NU!

Chiar dacă vizual asortarea dă aparența unor reflexe pe negru?

Nu purtăm două nuanțe intense în același timp

Cât timp ne ghidăm după echilibru, am putea asorta chiar și mai multe nuanțe vibrante. Iar dacă dorim vreo confimare, nu trebuie decât să ne gândim la imprimeuri care ne-au încântat.

Nu purtăm alb iarna

Desigur, raționamentul ar fi dat strict de întreținerea tonului, dar dacă de la picturi și basme ni se tot arată domnițe cu mantie de hermelină, care ar fi motivul pentru care albul e de evitat iarna? Ah, doar dorința de a ne pierde în mulțimea mohorâtă?

Nu purtăm pasteluri iarna

Ce ar putea îndulci o zi ce devine apăsătoare prin frig, dacă nu tonuri suave, ce capătă o altă intensitate sub întunericul lăsat de un cer gri? Ne e cumva teamă că am putea chema primăvara?

Dungile orizontale lățesc

Cât timp ne axăm pe modele lejere și nu mulate, suntem în siguranță! De asemenea, un joc kinetic de dungi ar putea chiar să ofere iluzia unor noi proporții.

Nu din cap până-n picioare

Dacă în trecut asortarea monocromatică putea fi văzută drept o exagerare, fiind preferată orice alăturare în mai multe tonuri, astăzi fie spartă de un accent în altă culoare, fie într-o unitate totală de nuanță, această opțiune de stilizare este mai mult decât binevenită.

O femeie tânără iese pe poartă1 reader now

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu

Oameni

Priviri. Inocente – de copil care descoperă lumea pentru prima dată şi întreabă tot ce este de întrebat, directe – sigure pentru că transmit exact ceea ce doresc să transmită, indecise – alunecă pe lângă alte priviri, furate – uită-te la mine că eu nu mă uit la tine când te uiţi tu, pline de respect – te aşează pe un soclu şi te uită acolo, cercetătoare – caută şi răscolesc răni de mult apuse, ameninţătoare – aşteaptă doar momentul oportun să pornească o luptă, pierdute – sunt aici dar hoinăresc pe tărîmurile altor vise numai ale mele, în care nu am voie să pătrunde decât eu, de încurajare – ştii că la capătul lor sunt două braţe care nu te lasă să cazi, complice – noi ştim pentru că numai noi am fost acolo atunci, care separă – eşti tot tu cea de ieri dar privirea ta e imaginea în oglindă a altei priviri.

Cuvinte. De salut – formule de respect, de complezenţă sau bucuria revederii, protocolare – se schimbă informaţii dar nu se trece dincolo de bariera impusă de cine sunt eu şi de cine eşti tu, degajate – un început de cunoaştere a propriului eu în raport cu ceilalţi, care rănesc – am atât de mult rău adunat în mine încât pur şi simplu vreau să simţi şi tu o parte din el, care despart – acuzatoare care se lipesc de suflet şi provoacă răni care se vindecă greu, prieteneşti – am atât de multe să-ţi povestesc şi a trecut o veşnicie de când nu ne-am văzut, de dragoste – mi-a fost dor să-ţi vorbesc şi parcă şi încetasem să mai respir fără tine.

Atingeri. Din greşeală – ne-am împiedicat unul de altul în timp ce hoinăream prin viaţă fără nici o direcţie, ferme – unul dintre noi doi e şeful şi acum stabilim care, delicate – aş vrea să ştiu dacă şi tu simţi căldura mâinii mele ce te caută, care vin în întâmpinarea altor atingeri – pentru că nu mai contează nimic altceva în afară de noi doi, sărut – aş vrea să-ţi las un pic din mine, pasiune – de fiecare dată unice, de fiecare dată altfel şi care se stinge o secundă doar pentru a renaşte iar.

Emoţii. Anxietate – aş vrea să fac dar nu sunt prea convinsă că şi pot ast, teamă – am mai încercat dar nu prea mi-a fost bine ultima dată, linişte – nimic rău nu mi se poate întâmpla acum, fluturaşi – dar dacă noi doi …? îndrăgostiri –senzaţie de plutire în jurul singurului punct de interes: TU, fericire – clipa când timpul se opreşte în loc şi ai vrea să rămâi aşa, suspendat între lumea în care eşti şi lumea în care crezi că eşti, iubiri – mi-e foarte bine şi singură dar aleg să fiu cu tine pentru că ştiu că fericirea nu se împarte la doi, se înmulţeşte cu doi.

Vise. În fiecare zi altele, ale mele, ale tale şi ale noastre. Se adună, se separă, se împart sau se înmulţesc. Unele se realizează, altele se transformă în idealuri, alte vise sau în oameni.

Suflete. Cu bucurii şi supărări, fiecare a vindecat sau a distrus alte suflete, pe rând.

Oameni: priviri, cuvinte, atingeri, emoţii, vise, suflete. Trec pe lângă noi, îi vedem sau nu-i vedem, veseli sau trişti, grăbiţi sau visători, fiecare cu povestea lui, formată din multe alte poveşti ale altor oameni.

Copilul meu

drumul tău, copile drag, să‑ţi vezi cu ochii bucuria,
din când în când să‑mi stai în prag, să îmi ierţi nevrednicia.
pe drumul tău, tu să urmezi doar steaua care are rouă
şi să îţi faci cumva, de poţi, un colier din balta‑ţi nouă.
pe drumul tău am mers şi eu, şi tare‑aş vrea
că tu să îţi urmezi, mereu, doar calea ta.
să faci cum vrei, cum ţie‑ţi place,
nu cum vreau eu, şi‑am să‑ţi dau pace.
pe drumul tău, copile drag, mergi tu… nu eu, ştiu prea bine
că am săpat şi am aflat ce bine‑i să faci ca tine.
tu faci şi tu suporţi dorinţa ce ai luat‑o
atunci o să‑ţi asumi mereu, iar eu povaţa ce ţi‑am dat‑o
pe drumul tău au mers izvoare, păduri şi munţii dezgoliţi,
ei te ascultă şi‑ţi dau savoare, dar tu păşeşte liniştit,
de ei tu să ai grijă ca de‑un frate, cu ei poţi tu vorbi mereu,
au fost acolo şi‑au dreptate, tu să‑i iubeşti aşa mereu.
pe drumul tău, copile drag, să îţi aduni frunze de soare,
să ai averi culturi morale, când vrei un dar să‑l oglindeşti…
o carte să împărtăşeşti,
un talisman cu vocea ta poţi oferi oricui te vrea,
copil de eşti şi vei rămâne, să ai un suflet minunat,
să nu uiţi că azi e mâine, tu să te joci neîncetat.
să‑ţi faci din zâmbet obicei, iar harul să‑l împarţi cu ei…
cu munţii tăi, cu‑al tău stejar, tu pentru mine…
mi‑eşti chihlimbar…

Ziua în care 13 a purtat ghinion educației

Biblia tot subliniază caracterul divin al numărului 12 – de la Pieptarul lui Aaron până la porțile Ierusalimului- dar când vine vorba de apostoli, dacă-i numărăm în compunerea lor concretă, cu tot cu Iuda, mai precis, găsim o discreto-metaforico-foarte evidentă confirmare a neșansei aduse de 13.

Dar peste aproape două milenii, într-o zi de 13, legiuitorii se găsesc o altfel de apărare a scripturilor, mai precis prin interdicția expresă de a se abate de la povestea genezei. Într-o zi de vineri, 13 mai 1925, Senatul statului Tennessee vota un nou act normativ ce prevenea ca profesorii școlilor publice – de la învățâmântul primar până la cel universitar- să nege învățăturile biblice, interzicând predarea teoriei evoluției, textul de lege vorbind despre om ca „descendent al unui ordin inferior de mamifere”.

Profesorii cu vederi mai orientate spre știință riscau o amendă penală de 500$, o sumă deloc de neglijat în acele vremuri. Și exact astfel a căpătat notorietate actul normativ când un profesor, John Scopes, a preferat să fie arestat sub incriminarea de a preda teoria evoluției. Procesul lui, cunoscut drept cazul Scopes Monkey a adus un oarecare progres când Curtea Supremă a statului Tennessee deși a declarat legea ca fiind constituțională a eliminat acuzațiile aduse profesorului.

The Butler Act, cum era intitulată legea, a rămas în vigoare până în 1967.

Cârcotași

Fierb cafeaua deja! Bună dimineața!
Voi? Voi cum sunteti astăzi, oameni frumoși?
Știi ce mă gândesc în minutul ăsta? Că nu-i ințeleg deloc pe cei care aruncă cuvintele cârcotașe cu tentă negativă și suficient de critică ori dezapreciativă pe news feed-ul altora.
Nu-i pricep pe oamenii care se bagă-n seamă prin comment-uri care sugerează că le creezi o grimasă nouă și urâcioasă everyday cu vreun text de pe pagina ta de blog si fb personală, pe care nu-mi dau seama de ce-l citește insă cu atenție sporită până la capăt😅 !!
Am un prieten bun, căci de aici și gândul ăsta de astăzi care primește frecvent comment’uri din astea:
„Cine ești tu, mă, să vorbești? Cine crezi că citește căc….tău? Toți „proștii „î-și” fac blog, frățică!”

Vouă cum vi se par oamenii ăștia? Și mă refer cu predilecție aici la persoane care aruncă injurii, nu la cei care au de disputat o controversă ori care nu sunt în asentiment.

Deci? Ce să răspunzi la așa ceva? Sau să te abții mai bine în replică?
Mie mi-ar fi greu să tac, recunosc!Hahahah..!

..bieții nesuferiți de serviciu doresc să admonesteze neapărat câte ceva ori pe câte cineva din senin și brusc, fără vreo altfel de interacțiune în genere, în timp ce-și beau cafeaua încruntați!😄

Te ceartă, îți explică cum ești tu un mare prost ce se crede un extraordinar de mare deștept, cu aere multe de intelectual deși se vede de la 10 poste că de fapt ești un patru clase și-un semestru de liceală si..uite tot așa mai departe se trezește in fiecare dimineață câte unul născut trist și iritat și agasat de oameni normali si banali ce-și scriu și ei gânduri prin vreun status ori textuleț cu aer mai poznaș și jucăuș ori doar îndrăgostit, de multe ori etern și rareori vremelnic.

La final de frază ne..lalocul ei, să spunem, care dovedește de obicei un minus de cei 7 ani de acasă, mai găsești și câte un imperativ:
” Cerșești atenție și tu măi, prostălăule!..fără stil și fără carte! Stai un banca ta de idiot! I-a uite la el..nici să te imbraci nu ști!”

Hahahah..!

Iar dvs, v-ar trebui ceva meditații la română, zic!😅😅
Păi vezi, asta nu prea înțeleg eu..de ce nu-ți agăți tu in cuiul tău din casa ta, toată răutatea și
toată cârcoteala asta nașpa ce te caracterizează, critica despre alți oameni necunoscuți?? Mmm?
Păi de ce nu citești dumneata ce te inspiră și nu invers tot mereu, de ce nu-ți scrii mai apoi gândurile negre și răutăcioase printr-un jurnal mai personal, zic, decat sa te faci pe-aici de râs?
De ce vrei dumneata să atragi atenția pe feed-ul personal al oamenilor care tot cerșesc și ei, sărmanii, na! un pic de atentie pentru „a-și ridica stima de sine scăzută’?
Lasă-i pe ei în treaba lor, zic! Cu ce te-ncurcă? De ce trebuie să înjuri și să descarci cuvinte urâte din gândul tău neliniștit ce poartă grija altora?
Eu așa aș face, pe bune dacă m-aș complica cu vreun prostănac din ăsta care habar n-are nimic de capul lui!
Dacă aș fi în locul deranjaților revoltați, jur dacă nu mi s-ar părea o idee interesantă să-mi fac un blog deștept și inventiv unde aș putea să desfășor tot ce am eu chef pentru a-mi elabora și eu un pic un scriitură intelectuală complexele de superioritate și autosuficiența!
Hahahah! Și uite așa m-aș distra eu singurel în fiecare zi, împletind cuvinte ironice și inteligente la adresa oricui aș simți nevoia să-i trântesc o replică acidă..! Tot astfel nici n-aș mai fi obligat să citesc texte aride și fără esență, unde fraierii desfășoară aberații terne și nonsensuri și subiecte de rahat!

Viața este simplă, doar noi o complicăm!😊

O altfel de Julietă

Orice tânără Julietă se visează în rochie albă sau bej, lungă sau scurtă, cu crinolină sau fără, simplă sau brodată dar de mireasă să fie. Și, la brațul ei va fi, bineînțeles, Romeo cel înalt, frumos, deștept, glumeț, cu mulți mușchi sau cu puțini mușchi și multe carduri. Tinerețe! Roman de dragoste început într-o sâmbătă seară pe o bancă în parc. Visăm frumos povești și când dăm cu capul de Sfânta realitate, vedem rapid că rozul are mai multe nuanțe.

Ia stai tu, Julietă, aici lângă mine să savurăm o cafea sau un ceai și să vorbim ca fetele. Ce-ai avut și ce-ai pierdut sau, altfel spus, ce-ai visat și câte dintre vise au devenit realitate?

Ți-ai dorit să fii o Doamnă? Și ești? Sau să întreb altfel: ai mașină? Dacă ai mașină și carnet de conducere e ceva mai simplu. Te poți îmbrăca în ton cu ultima modă și, bineînțeles poți purta pantofi cu toc înalt. Nu contează că, în drum spre casă, treci prin piață. Poți arunca listele de cumpărături și sacoșele pline în portbagaj și să pretinzi că ai fost la coafor. Apoi, rapid, te poți duce să iei copiii de la grădiniță și să mai plătești și ceva facturi în drum spre casă. Sau întâi iei copiii și apoi faci piața și după plătești facturi. Sau vezi tu care-i ordinea.

Dacă ai mașină dar n-ai carnet, depinzi de Romeo. Vezi și tu cum te trezești dimineață să-i pregătești la micul dejun ce-i place poate te duce și pe tine la muncă. Dacă n-ai mașină se schimbă toată treaba. Dacă te îmbraci elegant și te urci în autobuz, imediat se lipesc de tine câteva priviri iar dacă e și aglomerat mijlocul de transport, s-ar putea ca privirile să devină insistente și mult mai apropiate decât limita permisă a minimului de bun simț. Și când se apropie și posesorul ochilor, mult mai mult decât ar fi necesar, de tine și te mai și atinge din greșeală și se face că plouă atunci ce faci, Julietă? Mergi pe jos pe tocuri? Jumătate de oraș înainte și înapoi și stai 8 ore așa, la muncă? Și mai treci și prin piață și asortezi pantofii cu cele două sacoșe pe care le ții în fiecare mână? Cum faci?

Sau poate ești o Doamnă acasă, după orele de muncă? Ce faci, Julietă în bucătărie? Te-a învățat mama ta să faci șapte feluri de bucate, cinci pentru Romeo și câte unul pentru fiecare copil sau ai învățat singură. E clar că asta-i ocupația ta de bază dacă nu mergi la restaurant în fiecare seară sau nu comanzi ceva gata făcut. Dar, ia spune, când gătești 3-4 ore te îmbraci frumos, în rochie de seară? După atâtea ore de stat în bucătărie, pardon, de muncit în bucătărie nu ți-a sărit cumva oja și miroși foarte suav a ceapă? Fugi și fă duș rapid că vine Romeo și trebuie să te găsească ca nouă.

Sau poate ești o Doamnă în weekend? După cinci zile la muncă și-o sâmbătă care nu-ți prea ajunge să speli, să calci și să faci curat, nu-i așa că ți-ar prinde bine ca duminica să ieși în oraș cu Romeo? E prea scump? Nu e, Julietă, salarii sunt prea mici sau se dau de prea puține ori pe lună. Dacă ai lua același salar de cinci ori pe lună, serios că ar fi suficient. Dar măcar cu fetele ieși în fața blocului sau te duci și tu în vizită la o prietenă să mai vorbiți și voi de altceva în afară de copii și de cartea de bucate?

Să-ți spun un secret pe care-l știi, Julieto: treaba femeii nu se vede niciodată. Tot ce vede Romeo este o fostă mireasă transformată într-o gospodină și nu-i prea place. El e Romeo și o vrea pe Julieta nu pe Bubulina gospodina. Dar ție, îți place ce ești? La coafor și la manichiuristă de când nu ai mai fost? Sau la un masaj, la spa sau la solar?

Ți-ai dorit să fii mamă? Hai să vorbim despre asta, scumpă Doamnă. După cele 9 luni de sarcină din care primele două au fost cu grețuri, ultimele două cu „hai să nasc și să se termine” și cele din mijloc cu palpitații ești în sfârșit mamă. Ceea ce nu ți-a spus nimeni este că vei fi mamă toată viața ta. Și meseria de mamă n-are nici o legătură cu dragostea romantică. Aici e vorba despre nopți nedormite, biberoane și scutece la început apoi de lecții, decizii, discuții cu și despre diferite subiecte și multe altele care nici măcar nu-ți treceau prin cap când pășeai fericită la brațul lui Romeo. Se merită? Da, ai să spui tu și da va spune și Romeo dar ceea ce nu știați nici unul dintre voi e că meseria de părinte e 24 ore din 24, țaspte zile pe săptămână, fără concedii.

Și cu fanteziile cum stai? Seara când te întinzi în pat lângă el nu ai chef de ghidușii? Cum nu? Adormi așa, din prima? Sau începi cu durerile de cap care din acute devin din ce în ce în ce mai cronice? Vai, Julietă, ești de-a dreptul altcineva.

Și-acum spune-mi puțin despre Romeo. Ți-ai dorit măcar o singură dată în viață să schimbați rolurile? Să fie el Julieta și tu să fii Romeo? Sau, mai bine, să revenim la tine. Ești mulțumită cu viața pe care o ai sau ți-ai dori puțin de tot să fie altfel? Îți place ceea ce ești sau ai vrea să fii o altfel de Julietă? Aia pentru care Romeo ar fi cântat și serenade sub balcon dacă ar fi avut voce de bariton

Cum reglăm o viață dezorganizată?

Când din bilanțul unei zi nu înțelegem decât stres și noi rezerve la colecția de griji, e clar că e cazul să ne desprindem puțin timp pentru a ne face ordine prin casă, lucruri și mai ales, program. Nu de alta, dar în viață trebuie să ne aducem înainte de toate eficiența cu care apoi să ne bucurăm de propriul timp exact pe pofta inimii.

 

  • Sub energia cafelei de dimineață, ce ar fi să ne începem ziua cu mici liste, dăruindu-ne apoi satisfacția unui șir de bife care să ne confirme cât de eficient ne-am putut organiza timpul?
  • Prima lecție a managementului timpului este dată de evaluarea propriei rutine cotidiene și eliminarea activităților care ne acaparează, neoferind niciun beneficiu real. Nici măcar vreo plăcere deosebită.
  • O viață ordonată nu are cum să se construiască într-un spațiu haotic, așadar în compania muzicii preferate, între două reprize de dans în sufragerie, conspectăm fiecare dulăpior și fiecare sertăraș aruncând hârtiile vechi și bineînțeles, cosmeticele, medicamentele și alimentele expirate? Și în același spirit, cum sună o degajare a dulapurilor de toate piesele care nu ne mai încap sau sunt prea demodate să mai trezească o emoție?
  • Un exercițiu necesar, ce ne va ajuta să ne fructificăm pe deplin plăcerile ar fi să ne educăm disciplina de a ne dedica pe deplin unei activități, cum ar fi spre exemplu să închidem fereastra Facebook-ului când lucrăm un tabel.
  • Chiar dacă o viață socială activă pare deseori a da un sens timpului nostru, să învățăm că o experiență este savurată pe deplin când suntem total dedicați ei, nu când suntem prezenți fizic dar cufundați în grijile aduse de task-uri rămase urgente. Învățăm să triem din invitații pentru a ne gestiona programul din ce în ce mai bine.
  • Pentru reglarea somnului am încerca ca odată ce resimțim oboseala fizică să ne abținem de la o siestă pentru a ne obișnui organismul cu alte ore ale odihnei.
  • De asemenea, foamea poate fi educată spre respectarea meselor principale ale zilei.
  • Drumul spre propriile ambiții va fi mai ușor de străbătut vizualizând propriile planuri cupinse în deadline-uri notate într-un calendar de perete.
  • Nu în ultimul rând, ce ar fi să întreținem o pușculită, tocmai gândindu-ne la bucuria de a găsi bani prin buzunarele gecilor a căror purtare o reluăm după câteva săptămâni.

Spre cine alergi când te simți pierdut?

Spre cine alergi când te simţi pierdut? Cu adevărat pierdut, undeva între trecut şi realitate, între amintire şi prezent, între cine îţi doreşti să fii şi cine ai fost. Cine e persoana spre ale cărei braţe alergi cât te ţin plămânii, atunci când îţi arde sufletul atât de tare, încât doar fuga-l poate linişti? Unde ne îndreptăm când suntem singuri, căzuţi, plini de nefericiri şi noroi. Cine ne poate descifra gândurile când acestea sunt atât de încleştate în propria lor tristete încât nu mai zboară cursiv în mintea ta, prind o singură formă cenuşie şi rece. Când cu gâtul uscat de la atâta plâns te urci în maşină, spre cine conduci?

Disperarea nu este niciodată statică. Nu te poţi opri, odihni atunci când te-ai pierdut. Pierderea sufletească este asemănătoarea cu rătăcirea în mijlocul oceanului. Atunci când nu vezi malul nu aştepţi pur şi simplu să te lămureşti plutind, ci zbaţi din mâini disperat, strigi cât te ţin plămânii în toate direcţiile, sperând să te găsească cineva.

M-am pierdut cândva şi eu, şi de atunci simt nevoia clară să împărtăşesc fiecare mică soluţie, fiecare pas care m-a adus mai aproape de mine însămi. Când ai fost o dată rătăcit, recunoşti privirea aceea în fiecare ochi ce-o poartă.

Tristă am fost de multe ori, dar o singură dată m-am simţit cu adevărat departe de mine. Paradoxul acesta nu poate fi explicat cu exactitate. Simţi cum trece fiecare zi pe lângă tine, iar tu nu reuşeşti să o apuci, să o simţi, să o trăieşti. Vrei să-ţi schimbi trecutul pentru a remedia prezentul, pentru a-ţi putea lumina viitorul. Mă gândeam atunci că dacă-ar fi să-mi trăiesc fiecare zi aşa, aş putea bine-mersi să-mi dorm toate zilele.

Îmi doream atât de mult să fiu prezentă, să simt viaţa cum îmi curge prin vene, încât mă aşezăm în faţa unui răsărit, repetându-mi imaginea în minte pentru a o întipări pe retină. Am condus cât m-a ţinut maşina de tare pentru a-mi simţi controlul. Am înotat când am putut de departe, am alergat cât am putut de mult. Constanţa vieţii mele au fost persoanele care m-au vrut înapoi, probabil chiar mai mult decât m-am dorit eu. Am alergat spre mine atunci când m-am simţit pierdută, însă alături de oamenii care mi-au ţinut ritmul, care s-au oprit o dată cu mine pentru un plâns sănătos, care m-au strâns tare când mă destrămam. Pentru că atunci când nu ştii cine eşti, însă cineva te iubeşte, cumva afli. Îţi descoperi trăsăturile, calităţile în ochii lor.

Am acceptat faptul că este firesc să nu ştiu cine sunt la douăzeci de ani. Cine ştie? Să nu ştiu ce simt, ce îmi doresc, de unde aş fi putut şti? În momentul acesta, la ora şase dimineaţa, mă uit pe geam, pierdută în propriile gânduri revărsate, poate fără sens, şi-mi dau seama că nici acum nu ştiu cine sunt. Diferenţa substanţială este că, acest gând nu mă mai sperie, mă linistieste. Nu vreau să ştiu cine sunt, însă mă simt prezentă şi dornică să devin cea mai bună varintă a mea. Presiunea societăţii este aberantă: trebuie să ştii cine eşti, ce vrei să faci, unde vrei să ajungi? Cum aş putea răspunde când nu mi s-a dat răgaz să-mi explorez toate trăirile.

Vreau să le încerc pe toate, pentru a mă putea hotărî ulterior cu adevărat ce îmi doresc să fac. Vreau să ajung peste tot, de ce trebuie să aleg un singur loc?! În cel mai mare moment al disperării mele, tot ce căutăm era libertatea, să o simt pe piele cum mă mângâie, iar azi caut acelaşi lucru. Libertatea de a putea deveni oricine. Mă uit în ochii oamenilor pierduţi şi doresc doar să le spun să se liniştească, cu toţii suntem confuzi. Găsirea nu înseamnă răspunsul fiecărei întrebări care ţi-a zburat vreodată prin minte, înseamnă acceptarea faptului că oricât de greu va fi drumul, vei reuşi să-l străbaţi. Fiecare moment al vieţii tale te construieşte,te întăreşte, te apropie de întrebarea această obsesivă “CINE SUNT?”.

Nu ştiu cine sunt, dar ştiu cum sunt : liberă, puternică şi iubita. Iar acest răspuns mă multumeste pentru moment.

Exit mobile version