Trăiește-te iubindu-ți sclipirea morbidă !

Ţi-aş smulge inima din piept. Dar tu nu ai în piept inima, ai inima -n tălpi şi tălpile-ţi sunt surde. Ţi-aş smulge sufletul din inima-ţi căzută la picioare, dar tu nu ai suflet ai un fum ce trece prin oase. Sufletul tău este cu numele, numele ce ţi-l poartă oricine îţi priveşte în ochii tăi sclipitori şi fazi. Sclipirea gândurilor tale lasă fără aer şi un vid neatins de misticismul întunericului. O micime străbate venele tale şi-ţi curge din străfundul venei un sânge alb străveziu. Noaptea în umbra stelelor, îţi juri că vei rămâne cel ce-l vorbeşti, dar în miezul soarelui te răstigneşti celui ce-ţi dă mai mult decât o litră de sevraj scurs pe picioare. În emisfera schizofreniei te-am iubit ca pe un stârv ce-şi iubeşte viermele, ce-i străbate trupul atins de mucegaiul căzut în morminte. Eşti mort demult şi umblii printre vii, printre cei ce-şi duc dorinţele orgasmului în patul conjugal. Dar tu ?

Tu îţi duci dorinţele dincolo de bolta nevăzută a emisferei glaciale şi îţi propui ca un simpu şi imperfect ghețar să-ţi facă, din dorinţa inimii altar. Îmi ești abscons, mă gândeam că metempsihoza la tine este terminată. Epatezi doar în lumina amintirilor. Constegnarea mea îmi împinge dincolo de granițele onoarei dorința de a te lăsa fără inimă. Sufletul tău să-l simt cum îmi alunecă printre degete. Să-l las să-mi curgă și să-l privesc cum stă în genunghi în fața mea cerându-și iertare. Nu știu cum sună vocea sufletul a iertare, dar tu cu siguranță ar trebui să auzi unde-ți este căzută inima. Inima un organ latent bătând de dorul vieții anterioare.

Trăiește-te iubindu-ți sclipirea morbidă !

gustã-mã

 

otrãveşte-mã

otravã-ţi sunt, otravã curg prin tine

respirã-mã

respirã-mã prin porii tãi divine

simte-mã

simte-mã în viscerele-ţi toate

poartã-mã

poartã-mã în orgasme sacadate

trãieşte-mã

trãieşte-mã-n clocotul sângelui ce-ţi curge prin vene

respirã-mã

respirã-mã cum respiri fiorul morţii eterne

rãstoarnã-mã

rãstoarnã-mã cu un sãrut

ancoreazã-mã

în patul tãu tăcut.

Respiră-mă

respiră‑mă. îmi e suficient că‑mi eşti.
părăseşte‑mi nopţile, iubindu‑mi bezna divină,
ancorează‑mă la visurile tale cereşti,
sărută‑mi sufletul, hemoragia vieţii oprindu‑se în tihnă.

criminal e cel ce nu trăieşte clipa,
vidul amestecându‑se, în loc
să te doară, să te usture nefericirea,
sunt parte din sângele tău, ce noroc…

răstoarnă‑mă. nici aer nu am.
îmi trăiesc mizerabila clipă.
nici gânduri, nici lacrimi nu am,
sunt nimic, iubind pe nimica.

un gol imens îmi cuprinde conştiinţa,
sângele, şiroind peste tot, răsfirat
se scurge, arătându‑mi cum îmi este frică
încărunţită de timp, venerându‑te, nu‑i păcat,
respiră‑mă.

Nu imi treci

îmi treci mereu prin gânduri,
îmi treci mereu prin mine,
îmi treci prin vintrele‑mi turbate.
nu‑mi treci, tu vei rămâne…

îmi treci prin şoaptele‑mi suave,
îmi treci pe unde nimeni nu a fost,
îmi treci prin ploaia ce ne udă,
nu‑mi treci, tu îmi eşti în tot.

îmi treci prin viaţă ca o alinare,
îmi treci, jăratic, scrum în vânt,
îmi treci ca toamna ce ne leagă,
nu‑mi treci, eu mai rămân…

îmi treci uşor, cu paşi de vals,
îmi treci prin suflet ca o mângâiere,
îmi treci prin anii care vin,
nu‑mi treci, eşti tot ce nu îmi piere…

Imi eşti dor

m‑ai făcut dependentă de tine
să‑ţi ascult sufletul, ca în poveşti,
povestea mea începe cu tine,
nici n‑ai idee cât… de mult te iubesc!

m‑ai făcut dependentă de ochii tăi
şi‑mi place cum priveşti, tu spre mine,
cu adierea ta mă îmbrăţişezi,
iubesc toată culoarea din tine.

m‑ai făcut dependentă de mirosul tău,
şi foşnetul îmi pare că‑l simt
când desculţă picioarele îmi plimb
prin tot regatul tău,

m‑ai făcut dependentă de tine,
te aştept cu inima‑mi frântă
şi‑n puţinul timp dăruit de tine
vreau să‑ţi aud doar culoarea cea sfântă.

m‑ai făcut dependentă de ploaia din tine,
când culori împrăştii în văzduh,
eşti singura iubire din mine,
eşti ruginiul pe care‑l respir şi-l aud

m‑ai făcut dependentă de tine,
cred că putem exista numai noi,
vreau să împart, cu tine, iubirea din mine,
eşti toamna ce‑mi place să iubesc în doi
tu… toamna.

Poartă-mă

poartă‑mă cu tine, în privire,
poartă‑mă în gând şi în simţire,
poartă‑mă cu tine peste ani,
poartă‑mă cu tine şi du‑mă unde ai…
doar vise.

poartă‑mi sufletul spre nemurire,
ochii mei să‑ţi fie numai ţie
pavăză în drumul presărat, cu dor,
strânge‑mă în braţe, alină‑mi gândurile…
şi n‑am să mor.

poartă‑mi surâsul, spre razele de lună,
poartă‑mi inima spre marea de smarald,
poartă‑mi liniştea în ceruri către lună,
iubeşte‑mă şi‑ţi voi purta iubirea…
în timpuri, mă gândeam.

poartă‑mi cuvântul printr‑o sărutare,
poartă‑mi suflarea în sufletul tău divin,
poartă‑mi pe veci încununata‑mi desfătare,
poartă‑mi fiinţa spre nemurire, iar eu
te voi iubi, cum ştiu…

Doar dor, de primăvară

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de primăvară,
de iarbă care creşte printre noi,
de o zambilă ce‑şi arată splendoarea şi parcă
mirosul ei îmi aduce aminte de noi.

m‑am trezit cu‑n dor nebun, de‑o creangă,
cea de cireş înmiresmat,
de zborul florilor şi parcă
îmi ninge cu flori de nu-mă-uita…

m‑am trezit cu‑n dor nebun, să simt
cum viaţa‑mi curge prin venele‑mi fierbinţi…
cum vreau acum, şi tu să simţi, de parcă
doar primăvara ne trezeşte, ne răsfaţă.

m‑am trezit cu‑n dor nebun de‑a mulţumi
aerului că mă lasă, anotimpului că‑i pasă,
vieţii în general că o iubim,
ţie că îmi eşti aproape şi gândului sublim,

iubirii ce ne face să trăim,
o primăvară frumoasă.

Valoarea invizibilului

Gandurile mele oficiale sunt suspendate de absenţa ta.
Fericirea este doar o reclamantă a fidelităţii durerii şi a lacrimilor.
Dezmăţul sufletului se hrăneşte cu indoiala sufletului steril. A putrezit
tristeţea.
Conceput de mine, actul nostru de existenţă nu mai există.
Eşti umbra invizibilă a fostei mele fericiri.
Acum sunt stăpana propriilor mele pasiuni. Iubesc viaţa, deopotrivă moartea.
Din moarte răsare, din viaţă moare.
Uit luxul de a uita amănunte. Amintirile sunt roşii cuprinse de o lavă rece.
Un şiroi fierbinte imi topeşte mintea, iar vintrele răman dezgropate.
Sufletul şi inima intră intr‑un război al vidului.
Vor avea de mers, vidul este vid. Coaliţia dintre organe rămane latentă.
Războiul păcii.
Eşti acolo, exişti intr‑o lume uitată de mine. Undeva, departe, in alt secol,
şi nu imi dau seama in care.
Durerea lacrimilor era proporţională cu fidelitatea lor. Acum, in acest
secol, nimic nu mai este egal cu niciuna din valori.
Gandurile mele neoficiale sunt prăbuşite de prezenţa ta. Cea invizibilă.
Rămane gandul să facă un cadou uitării.
Pe tine. Om invizibil.
Tu eşti ultimul cadou adus ofrandă gandului meu invizibil.
Valoarea amintirior, inestimabilă.
Valoarea invizibilului, pană o să fiu senilă.

Copilul meu

drumul tău, copile drag, să‑ţi vezi cu ochii bucuria,
din când în când să‑mi stai în prag, să îmi ierţi nevrednicia.
pe drumul tău, tu să urmezi doar steaua care are rouă
şi să îţi faci cumva, de poţi, un colier din balta‑ţi nouă.
pe drumul tău am mers şi eu, şi tare‑aş vrea
că tu să îţi urmezi, mereu, doar calea ta.
să faci cum vrei, cum ţie‑ţi place,
nu cum vreau eu, şi‑am să‑ţi dau pace.
pe drumul tău, copile drag, mergi tu… nu eu, ştiu prea bine
că am săpat şi am aflat ce bine‑i să faci ca tine.
tu faci şi tu suporţi dorinţa ce ai luat‑o
atunci o să‑ţi asumi mereu, iar eu povaţa ce ţi‑am dat‑o
pe drumul tău au mers izvoare, păduri şi munţii dezgoliţi,
ei te ascultă şi‑ţi dau savoare, dar tu păşeşte liniştit,
de ei tu să ai grijă ca de‑un frate, cu ei poţi tu vorbi mereu,
au fost acolo şi‑au dreptate, tu să‑i iubeşti aşa mereu.
pe drumul tău, copile drag, să îţi aduni frunze de soare,
să ai averi culturi morale, când vrei un dar să‑l oglindeşti…
o carte să împărtăşeşti,
un talisman cu vocea ta poţi oferi oricui te vrea,
copil de eşti şi vei rămâne, să ai un suflet minunat,
să nu uiţi că azi e mâine, tu să te joci neîncetat.
să‑ţi faci din zâmbet obicei, iar harul să‑l împarţi cu ei…
cu munţii tăi, cu‑al tău stejar, tu pentru mine…
mi‑eşti chihlimbar…

De ce ?!…

de ce eşti ieftin, dragul meu?
când eu credeam în veşnicie, tu ai venit să‑ţi vinzi iubirea
pe un castron cu fantezie.
ai zis că noi putem trăi cu vise, multe, sincere suspine
şi ne‑am trezit a doua zi mult mai săraci şi făr’ de poezie.
de ce eu gratis ţie m‑am vândut?
când tu credeai că voi muri ofrandă, adusă marelui sărut
ce m‑aştepta întins pe‑o barcă,
dar barca pe fundul apei dusă fuse, şi eu tot gratis mă dădeam,
cerşind iubirea ta nespusă, ca pe o scoică într‑un ocean.
de ce eşti ieftin, dragul meu? de ce sunt eu mereu pe gratis?
eu visez când tu asculţi
şi tu visezi când eu ascult, nimicuri spuse într‑o doară,
făcute lungi troiene parcă, doar sufletul să ne tot doară.
de ce mereu aceeaşi întrebare? de mă iubeşti şi cum e oare?
de ce cerşim doar adevăruri? de ce iubeşti fără să ceri?
de ce? tot credem despre alţii, că sunt ceea ce nu tu speri.
de ce? tot ziua ca şi noaptea venim aceiaşi oameni noi,
tot dând farmecul iubirii, mereu aşternem lucruri noi.
de ce e greu să ne despărţim d‑un cerşetor ce este gratuit
şi nu putem să‑ntindem mâna, când doar, tot noi cerşim…
nimic.

Exit mobile version