Magda Lungu – PitchMeNow

Secretul unei iubiri

Mă distrează etichetele de tipul “bărbat adevărat” de parcă ar putea exista falsuri care umblă pe stradă printre noi și “femeie puternică”, un fel de super woman care se descurcă singură în orice fel de situație de parcă ar trăi într-un vid în care nu interacționează cu nimeni și nimic.

Ce-o fi reprezentând “adevărat”-ul de lângă bărbat? O înșiruire de calități una și una pe care să le fluturi ca pe un drapel și să le vadă toată lumea? Și cu defectele ce facem? Le îngropăm în urma noastră la 2 metri sub pământ și nu le mai punem apă așteptând să se usuce? Ar fi simplu dacă ar fi așa, eficient nu știu dacă ar fi pentru că, pe lângă orice plantă tot mai ies vreo 2-3 buruieni oricât de mult ai sta să o plivești.

Și puternică în ce? În mușchi – e culturistă, în contul de la bancă – e femeie de afaceri, în gramatică – a avut profesor bun, în caracter – a venit viața peste ea și a trebuit să meargă înainte pentru că înapoi nu se poate. Are cineva vreo vină că propria viață este mai puțin roz decât rozul altei vieți?

Nu e treaba noastră să schimbăm oamenii, oamenii nu se schimbă, eventual se transformă puțin și numai dacă vor ei. De ce cerem ceva ce nu putem oferi? De ce judecăm alte vieți în loc s-o trăim pe a noastră? Suntem foarte buni în sfaturi date altora. Copii mari care credem că jucăriile altora sunt mai colorate pentru unicul motiv că sunt ale altora și nu ale noastre.

Și dacă doi oameni sunt împreună și se încăpățânează să rămână împreună, e pentru că el e adevărat și ea este puternică? Care este secretul unei iubiri?

Diferența de vârstă? Am văzut cupluri cu diferențe de vârstă de la 0 la 30 de ani întrea ea și el sau între el și ea. Nu există un standard dar sunt suficiente presiuni sociale și glume deși nimeni nu are nici o vină că s-a născut când s-a născut, nu l-a întrebat nimeni dacă îi convine perioada.

Compatibilitatea între caractere? Extremele se atrag iar asemănările sunt un fel de liant. Dacă două caractere unice au găsit modalitatea de a se aduna și împărți astfel încât rezultatul să nu dea cu virgulă și merg înainte atunci e perfect, sunt compatibile.

Educația? Orice femeie oricât de deșteaptă ar fi, când se îndrăgostește e la fel de proastă ca un bărbat, doctor în științe care scapă creta, pixul sau mobilul din mână atunci când o vede pe ea sprijinită în mop.

Statutul social? La telenovele n-am timp să mă uit și nici nu-mi fac dar am citit despre regi care au dat o coroană pe o iubire și despre regine care au înțeles că un palat gol, oricât de aurit ar fi, nu are nici un farmec dacă nu ai cui să-i faci clătite duminică dimineață.

Locul de muncă? Doi oameni orientați spre partea tehnică vor avea dulapuri perfect echilibrate și prize cu împământare, doi artiști vor avea pereți pictați în curcubee și fără dulapuri iar un cuplu tehnico-artistic va avea prize cu împământare montate pe pereți pictați în culorile curcubeului.

Copiii? Dacă-i ai îți ocupă tot timpul, dacă nu, ai suficient de mult timp să-i faci și opțiunile sunt foarte variate despre cum, când și unde.

Sexul? Se face nu se povestește sau nu se face, se povestește și se visează cum ar fi dacă ar fi.

Ratele la bancă? Sunt iubiri care au rate la bancă și iubiri care au banca, nu pot fi toate iubirile la fel.

Respectul? În weekend toți ne respectăm, fiecare după posibilități iar când începe săptămâna de lucru atât ne mai agităm de se agită și respectul cu tot cu noi.

Vacanțele în doi? Sunt iubiri care nu au nevoie de vacanțe pentru că sunt tot timpul doi și iubiri care nu reușesc să fie doi nici măcar în vacanță dar încearcă începuturi, un fel de virgule după un mare punct.

Prietenii comuni? Când iubești un om îl iubești cu tot cu familie pentru că omul ăla nu s-a născut dintr-o stea căzătoare. Prietenii lui, în schimb, îi poți accepta ca pe proprii tăi prieteni sau îi poți lăsa numai lui, un act de caritate pentru liniștea ta sufletească.

Renunțările? Dacă doi oameni renunță pe rând la părți din viața proprie pentru a avea o viață în doi, amândoi au de câștigat, dacă renunță doar unul, își completează renunțările cu fericirea celuilalt, important e să fie bine pentru amândoi.

Până aici nici un secret. Doi oameni care s-au iubit nu încetează brusc să se mai iubească, iubirile mor treptat, sufocate de cuvinte care nu ar fi trebuit spuse sau de cuvinte care ar fi trebuit spuse dar nu s-au spus, de fapte care nu ar fi trebuit făcute sau de fapte care ar fi trebuit făcute dar n-au fost făcute când ar fi trebuit.

Secretul unei iubiri este să-l cunoști atât de bine pe celălalt încât să știi când să taci, să știi când să faci, să știi când să vorbești și să știi când să nu faci. Să-ți pese și să te chinui să-ți aduci aminte că-ți pasă. Ar trebui schimbat banalul “te iubesc” în “te iubesc mai mult decât pe mine”. Și dacă pe mine mă pun pe primul loc la mine-n suflet și tu gândești exact ca mine, hai să ne așezăm iubirea peste noi și să avem grijă de ea să rămână acolo. Amândoi.

Magda Lungu

Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.

Prostia e ca gripa

Se ia. Ne naştem cu zestrea genetică a ambilor noştri părinţi care la rândul lor moştenesc zestrea genetică a părinţilor lor şi tot aşa deci, e foarte probabil, ca pe la a 157-a generaţie să avem ceva rude comune. Mi-e greu să te consider altfel decât sunt eu plecând de la acelaşi numitor comun undeva între azi şi maimuţă, conform teoriei lui Darwin. Ce se schimbă din momentul în care ne naştem? Influenţele. Dacă în cap avem diferite goluri la naştere, acestea vor fi umplute cu ce se găseşte prin jurul nostru. După ce umplem golurile, în respectivul spaţiu nu mai poate intra altceva pentru că e deja ocupat.

Se dă. Din belşug. Date neverificate, idei preconcepute, presiunea socială, canalele mass-media, familia, anturajul, toate ne furnizează din plin, fel de fel de informaţii. Tentaţiile sunt multe şi care mai de care mai roz. Noi alegem ce cumpărăm din tot ce ni se oferă. Sunt foarte de acord cu ideile tale dar lasă-mă te rog să le am şi eu pe ale mele. Miza e mare: propria persoană.

Se vede. Fiecare dintre noi facem câte o prostioară oricât de genii ne-am crede sau ne-ar crede ceilalţi. Dacă vrei să trăieşti, este imposibil să nu greşeşti. Fă orice prostie vrei să faci, nu te lăuda prea tare cu ea dar nici nu o ascunde sub preş. Prostiile nu se fac de unul singur, e nevoie de minim două persone altfel nu are farmec. Sigurul care crede că nimeni nu ştie nimic, e doar cel care care crede că ceilalţi nu ştiu. Asumă-ţi răspunderea, iartă-te, mergi mai departe şi încearcă să nu perseverezi. Nu fă un scop în viaţă din a repeta la nesfârşit aceeaşi greşeală. Dă-ţi odată doctoratul şi gata. Opreşte-te!

Se tratează. Ca orice altă boală urmând aceiaşi paşi: simptome, conştientizare, diagnostic, cauze şi tratament specific. Fie o imunizare parţială sau totală dacă are cauze externe, fie eradicare sau ţinere sub control dacă are cauze interne.

Nu există om 100% deştept, după cum nu există om 100% prost şi de prima variantă sunt sigură 100%. Dar ce înseamnă de fapt, un prost? Fiecare dintre noi avem cel puţin una dintre cele 7 tipuri de inteligenţe şi fel de fel de abilităţi care ne diferenţiază net de oricare altă persoană. Doi oameni nu se pot compara decât la o scară foarte redusă plecând de la acelaşi sistem de referinţă: vârstă, educaţie, experienţă, cunoştinţe, portofoliu, principii, moralitate, normalitate, viaţă personală şi ar mai fi. Dar, oricât de mult ne-am bate în diplome, e posibil ca tu să excelezi într-un domeniu în care eu sunt novice, să pricepi din prima ce nu reuşesc eu să explic, să te fi născut cu 20 de ani înaintea mea şi eu să n-am nici un merit în asta sau să-ţi doreşti o cu totul altfel de viaţă ceva ce mie nu mi se potriveşte şi nu vreau. De ce să ne comparăm? E ca şi cum ne-am măsura orgoliile cu rigla .

Prostia nu înseamnă lipsa educaţiei, nu avem toţi acces la educaţie. Pentru a afla un răspuns trebuie să ştii să pui întrebarea potrivită, dar dacă tu nu ştii că ar exista un astfel de răspuns cum să-ţi treacă prin cap să pui întrebarea? Aici şcoala joacă un rol esenţial dar nu ca un loc de popas câteva ore pe zi ci ca o provocare. Ai în faţă ta o sursă de informaţii. Stoarce tot! Şi dacă nu-ţi ajunge caută şi informaţii suplimentare. Întreabă orice pe oricine şi apoi întreabă de ce-i aşa şi nu-i altfel. Şi dacă nu-ţi place cum e, fă tu să fie altfel.

Prostia nu înseamnă lipsa cunoştinţelor într-un domeniu sau altul. Nu este nici un capăt de ţară dacă nu le ştii pe toate, mai important este să vrei să ştii. Or fi fericiţi cei săraci cu duhul dar, într-o lume în care informaţiile circulă la fel de repede ca gândurile, singura scuză pe care o are ignoranţa, e ignoranţa însăşi. Avem telefoane mobile şi net, biblioteci online şi offline, prieteni şi modele adevărate şi dacă n-avem mobile sau timp sau prieteni, avem popă şi primar. În loc să stau să ascult un monolog căzută în adoraţie aş putea să-l invit pe unul dintre ei, duminică, la birt sau la mine la poartă, şi să-l întreb ce a mai citit în ultimul timp şi de unde a luat informaţiile. El se va bucura să povestească şi eu mă voi bucura să ascult. Nimic din ce ştii nu e prea mult, e exact cât trebuie.

Prostia nu înseamnă lipsa manierelor. Nu ne-am născut toţi în castele, marea majoritate suntem născuţi în maternitate şi acolo nu face nimeni reverenţe. Manierele nu sunt esenţiale. Dacă eşti în vârf de munte şi n-ai mobil să faci comandă de un pahar de cristal, bei apă cu frunza. În situaţii limite, mori în trei minute fără aer, în trei zile fără apă şi-n trei săptămâni fără hrană, cui îi mai pasă atunci de şerveţele nazale? A fi manierat se învaţă dacă îţi trebuie, ai de la cine şi dacă îţi doreşti să înveţi. Nu e obligatoriu să ai maniere, nu e obligatoriu să ai bun simţ, nu e nimic obligatoriu dar orice detaliu face diferenţa. Tot ce ştii te ajută să devii un om mai bun începând cu un alt mod de a gândi.

De fapt, prostia nu înseamnă nici un fel de lipsuri, nici măcar a sinapselor neuronale. Prostia e altceva: e egoism. Nu contează nimeni şi nimic pe lumea asta decât autoproclamatul Sfânt Eu la care mă închin şi-i torn fundaţia pentru viitoarea statuie. Egoism înseamnă răutate. Nu contează pe cine sau pe ce calc atâta timp cât eu sunt peste toţi şi toate. Şi dacă bunătatea înseamnă că aş fi putut să fiu un om rău dar am ales să fiu bun, răutatea înseamnă că sunt perfect conştientă că fac rău şi nu-mi doresc nimic mai mult decât să fac acel rău şi mă mai şi bucur după ce l-am făcut. Întrebarea este: după ce extermini tot ce mişcă şi te trezeşti singur, pe cine mai extermini? Răutatea nu are nici un farmec dacă nu ai victime şi victime colaterale. Şi dacă i-ai desfiinţat pe toţi, cui ai să-i mai faci rău? Ţie?

Magda Lungu

Sorina e singură

Sorina e singură. Dacă amândoi au încercat tot ce s-a putut încerca să repare ceva ce în final s-a dovedit că vrea să rămână stricat şi nu mai funcţionează, înseamnă că mai mult de-atât nu se poate. Nu e vina ei, nu e vina lui şi nu e vina Universului. Sorin a murit sau i-a murit sufletul sau o fi ales chiar Sorina să renunţe la toate renunţările. Cine ştie? Fiecare poveste este unică şi are mai multe variante: a lui, a ei, a socrilor, a celor mai buni prieteni, a altor prieteni, a vecinilor, etc. Adevărul e undeva la mijloc şi oricum nu mai contează. N-am văzut nici un adevăr să salveze o iubire.

Ziua mai e cum mai e, îşi umple timpul cu fel de fel de activităţi care ar trebui să-i ocupe şi mintea. Seara e cel mai greu, toate gândurile care au fost alungate peste zi, se întorc şi aduc cu ele şi alte zeci de gânduri. De ce a fost? De ce nu mai este? De ce mai contează? Te simţi descompusă în părţi din el pe care le ai în tine dar nu le mai vrei, părţi din tine pe care i le-ai dat lui şi le-ai vrea înapoi şi părţi din voi de care te împiedici ori de câte ori eşti foarte convinsă că ai uitat.

E tristă şi debusolată şi nu mai vrea nimic. Nici pe ea nu se mai vrea. Ar vrea să-şi poată scoate toate gândurile din cap, să le pună într-un plic şi să le trimită la capătul lumii. Ar vrea să găsească un pansament, o alifie, o pastilă sau ceva, orice care să-i vindece sufletul, să nu mai doară aşa de tare. A uitat cât de frumoasă când râde şi nu face decât să plângă. Se ascunde de oameni şi se ascunde de sine. A ajuns la un capăt şi nu ştie dacă să se întoarcă, să rămână acolo sau să meargă înainte. Şi nu ştie cu cine să meargă pentru că singură nu poate. E atât de singură în suflet că nici un om din zecile de oameni din jurul ei nu pot umple golul. Ar vrea să o ia de la capăt şi nu ştie unde e capătul.

Draga mea, ai răbdare, ai să-l găseşti, ai tot timpul din lume să te linişteşti, să te gândeşti, să mai elimini dintre gândurile care nu-ţi fac bine, să simţi şi să înţelegi că ceea ce simţi tu se referă strict la tine. Va trece, serios că trece, fie că vrei, fie că nu vrei. Asta nu depinde de tine. Ce depinde cu adevărat de tine este cât durează până trece, dacă vrei cu adevărat să treacă şi ce faci pentru asta. Între timp redescoperă-te şi lasă-te surprinsă de tine. Nu căuta înlocuitori şi nu alege cel mai mic rău dintre două rele. Tu meriţi ce-i mai bun. Nu privi singurătatea ca pe o pedeapsă şi nu fă compromisuri care, dacă ai fi sinceră ţi-ai da seama că sunt inacceptabile chiar şi pentru tine. O nefericire în doi doare mult mai tare decât o nefericire de unul singur. Gândeşte-te ce vrei de la tine şi ce poţi oferi. Apoi gândeşte-te ce vrei de la viitoarea iubire, impune standarde şi nu da cu ele de Pământ la cea mai mică dovadă de atenţie din partea unui Sorin.

Nu căuta sufletul pereche pentru că sufletul tău este unic, nu are pereche şi nu are nevoie de o pereche, are nevoie de un alt suflet la fel de unic. Nu căuta o jumătate, tu eşti un întreg, ai nevoie de un om la fel de întreg ca şi tine. Nu căuta o relaţie, ai una cu mama, caută o iubire. Nu căuta un salvator, nimeni nu va putea să te salveze de proprii tăi demoni decât tu. Caută să afli cât mai multe despre tine, despre ce reprezinţi tu ca persoană atunci când elimini toate rolurile pe care ţi le-ai atribuit sau ţi-au fost atribuite. Cine eşti tu suflete?

Nu gândi că dragostea este un fel de dicţionar structurat pe capitole care are toate răspunsurile la toate întrebările. E doar o completare a ceea ce eşti tu, nu-i atribui roluri pe care nu le are. Dragostea nu schimbă oameni, nu anulează principii, nu emite reguli, nu ţine de foame şi nu repară suflete distruse. Nu e magician, nu e avocat, nu e medic, nu e bucătar şi nu e psiholog. Dragostea n-o culegi din drum, n-o cumperi de la supermarket, şi nu apare peste noapte. Se construieşte încet, cu atenţie, cu răbdare, cu încredere şi cu respect. Dragostea este adaptabilă, se schimbă, evoluează şi creşte în ani. Nu e o emoţie, e un amestec de emoţii nebune care îţi dau o senzaţie de linişte. Dragostea nu e un part time, e un mod de viaţă: mi-e foarte bine fără tine dar mi-e mult mai bine să ştiu că mă pot descoperi în fiecare zi, altfel, prin ochii tăi.

Magda Lungu

Eu cu ce mă îmbrac?

Dacă te uiţi în dulapul Sorinei, în cămară, în sertare, în dressing sau oriunde există un spaţiu destinat hainelor şi papucilor, vei găsi: rochia de zi, de dimineaţă, de după amiază, de seară şi de noapte, pantaloni scurţi, trei sferturi sau lungi, drepţi, mulaţi sau evazaţi, fuste de toate mărimile pe lungime, bluze de toate modelele pe lăţime, şlapi, sandale, balerini, pantofi fără toc, cu toc de la 1 cm la 12cm, ghete, cizme şi multe alte articole de diverse culori. Accesoriile, dresurile şi lenjeria intimă nu fac obiectul discuţiei, e altă poveste.

Când e să se îmbrace, Sorina trece în revistă mintal 50% din haine şi pantofi, de 40% dintre ele uită, încarcă 2-3 articole, apoi lasă mâinile pe lângă corp a lehamite şi cu o mimică care exprimă clar o dezamăgire totală, se uită în oglindă sau în ochii lui Sorin şi concluzionează: nu am cu ce să mă îmbrac!

Celelalte Sorine sunt foarte de acord şi încearcă să o compătimească, să o înţeleagă şi să o ajute în

fel şi chip să găsească costumaţia perfectă care să o scoată din deprimare. Sorin nu spune nimic. Ce ar fi de spus?

„Îmbracă-te cu ce ai.” – e un afront adus însăşi noţiunii de femeie.

„Îţi stă bine cu orice.” – e o greşeală gravă. E absolut corect că-i stă bine cu orice dar Sorina ştie că acel orice trebuie să fie şi perfect şi unic şi la unison cu starea ei de spirit.

„Ai dulapul plin.” – e o blasfemie. Inventarul dulapului nu are nici o legătură cu întrebarea, sunt două noţiuni complet diferite şi nu numai că nu se exclud ci se completează.

„Cum ai fost data trecută.” – e o eroare. Data trecută este trecut, noi vorbim de acum.

„Ai putea încerca …” – e începutul unui război civil.

„Găseşti tu, dar fă-o repede.” – e un accident cu victime colaterale şi urmări grave.

„Hai, iubito, să cumpărăm ceva” – e un dezastru. Cumpărăturile nu se fac sub presiune şi cu termene limite, cu buget limitat şi în nici un caz la sugestiile oricărei alte persoane în afară de Sorina.

Întrebarea e o capcană pe care Sorin trebuie clar să o evite nu făcându-se că nu aude că nici aşa nu-i bun, se simte Sorina ignorată. Cel mai bine e să se uite la ea contemplativ admirativ, să-i zâmbească dulce, să o sărute şi să meargă să pornească maşina indiferent dacă pornitul durează de la o oară la cinci. E mai în siguranţă afară. Între timp, Sorina scoate toate hainele posibil acceptabile, face poze şi le trimite Sorinelor, vorbeşte cu ele, se îmbracă şi se dezbracă până oboseşte şi oglinda şi ajunge la o decizie care, deşi nu o mulţumeşte pe deplin este cât de cât acceptabilă.

Ce se întâmplă de fapt? Sorina asociază rochia cu pantofii, cu dresurile, cu lenjeria, cu poşeta şi cu accesoriile. Mă îmbrac înseamnă de la zero la gata şi toate trebuie să fie asortate într-un anumit fel în funcţie de culori, modele, modă, machiaj, de Sorin, de cum se îmbracă Sorin, de starea vremii, de starea sufletească, de celelalte Sorine ce vor participa la eveniment, de coafură, de cu cine mă văd până ajung acolo şi multe altele specifice fiecărei Sorine. E perfect normal să fie aşa.

Dacă a găsit 2, 3 costumaţii totale, e foarte posibil să apară fel de fel de alte neajunsuri: îngrăşat sau slăbit (100 g că nu poate fi mai mult de aseară), un mic coş pe vârful nasului, pata de pe antebraţ, vânătaia de la genunchi, coafura care are o legătură practică cu costumaţia, machiajul, poşeta şi alte detalii pe care nu le ştie decât Sorina. E perfect normal să fie aşa. Găsirea rochiei perfecte sau a costumaţiei perfecte nu este un moft şi nici o Sorină nu este defectă. Asta este treaba ei: să strălucească atât de puternic încât Sorin să fie cel mai mândru, cel mai iubit, cel mai admirat, cel mai invidiat şi cel mai cel de pe planetă.

Când decizia este luată, restul durează câteva minute. Viteza cu care Sorina se îmbracă, se încalţă şi se machiază este egală cu viteza cu care se bărbiereşte, se îmbracă şi se încalţă Sorin.

Magda Lungu

În ce se măsoară dragostea?

Mie personal nu-mi plac începuturile. Când mă duc într-un loc nou nu nimeresc nordul nici dacă mă ţine GPS-ul de mână, când îmi cumpăr o pereche nouă de pantofi merg de parcă am înghiţit o furculiţă iar când cunosc pe cineva zâmbesc inteligent pentru că toate cuvintele s-au teleportat în altă dimensiune exact în momentul când am făcut cunoştinţă cu persoana respectivă.

Nu cred în dragoste la prima vedere. Poate că este atracţie, simpatie, respect sau mai ştiu eu ce dar dragoste nu-mi vine să cred că e. Să presupunem că suntem dotaţi şi tu şi eu cu toate cele cinci simţuri de bază. Întâi ne vedem. Este adevărat că prima impresie contează dar numai până în momentul în care începem să vorbim. De mirosit, pipăit şi gustat puţin probabil că ni se întâmplă. Apoi, foarte evidente sunt alte două simţuri: simţul umorului şi bunul simţ care şi acestea se cam observă la o primă întâlnire. Şi cam atât. Cum poţi după primele 24 de ore să te duci acasă şi să arăţi cu degetul în oglindă spunând “el e”, când tu, de fapt, nu vezi în oglindă decât propria ta reflexie, o imagine în oglindă pe care o proiectezi asupra celuilalt.

Deci, prima vedere este discutabilă, mai ales în dragoste. De la a 9-a vedere în sus, hai să spunem că începem să vorbim despre sentimente, pe rând. Dacă vorbeşte numai unul şi celălalt nu are nimic de spus e cam gata cu vederea. Mult mai târziu putem vorbi şi despre dragoste, după ce ne-am iubit, ne-am urât, ne-am certat şi ne-am împăcat şi ajungem să ne cunoaştem suficient de bine defectele şi le acceptăm aşa cum sunt. Calităţile ne plac din prima şi oricât de multe ar fi nu ne deranjează. Cum apare dragostea?

În gânduri. Prima persoană la care te gândeşti când te trezeşti sau ultima la care te gândeşti înainte să adormi are un rol foarte important în viaţa ta: ori e un vis ori e un coşmar.

În cuvinte. Altfel vorbeşti cu restul lumii şi altfel vorbeşti cu iubirea vieţii tale. Întâi te bâlbâi, apoi începi să legi cuvinte şi-apoi nu te mai opreşti din vorbit. Vrei să-i spui tot, să-i povesteşti fiecare secundă în care n-aţi fost alături, să-i ceri părerea, să primeşti aprobarea că ai luat decizia corectă, să-i spui cuvinte pe care nu le-ai mai spus demult sau nu le-ai spus niciodată.

În fapte. Gândeşti, vorbeşti ce gândeşti şi faci ce vorbeşti. Fără reţineri şi fără obligaţii doar pentru a o vedea că zâmbeşte într-un anumit fel, numai pentru tine.

Cum pot doi oameni atât de diferiţi să găsească o unitate de măsură pentru dragoste, acel ceva ce nu se poate măsura, nu se vede şi nu are un sistem de referinţă universal recunoscut?

Îl iubesc!
De ce?
Nu ştiu.

Ba ştii draga mea.

Nu este vorba despre ceea ce vezi. Poate îţi plac ochii lui sau cum arată la modul general dar, pe lângă exterior, tu-l vezi altfel asociind acel zâmbet cu acea emoţie, acea privire cu cealaltă emoţie, acele braţe cu felul cum te alintă, şi tot aşa. Vezi ce alţii nu văd sau nu vezi ce vede toată lumea.

Nu este vorba despre ce auzi. Poate îţi plac toate cuvintele frumoase pe care ţi le spune dar mult mai mult îţi place ceea ce nu auzi, jumătăţile de cuvinte, frazele începute de el pe care le continui tu, glumele numai ale voastre şi cuvintele nerostite.

Nu este vorba despre gesturi. Poate îţi place cum merge sau cum ronţăie un covrig dar cel mai mult îţi place cum îţi oferă cu gesturi tandre, bucăţele din desprinse de la el din suflet.

Dacă el este primul care ştie când ţi-e bine şi când nu ţi-e bine, când vrei ceva, când nu vrei şi când nu ştii ce vrei atunci e despre tine. Dacă ai încredere să faci şi să-i spui, să gândeşti şi să-i spui sau doar să-i spui, atunci e despre el. Şi dacă indiferent cât de diferiţi sunteţi aţi ales să fiţi împreună, atunci e despre voi. Nu este vorba despre ce simţi pentru el ci despre cum te simţi atunci când eşti cu el. Dacă vrei să ştii ce înseamnă un om pentru tine gândeşte-te ce mai rămâne din tine dacă acel om nu ar mai exista. Cât de mare este golul pe care îl umple doar el?

Te-ai întrebat vreodată cât de puternică este dragostea voastră? Nu te gândi la ceea ce vă leagă, două rate, o locuinţă de la mama, o maşină de la tata şi patru copii proprii ci la ceea ce nu vă leagă în nici un fel, individualitatea pe care o aveţi împreună. Toate gesturile acelea mici pe care i le cunoşti, felul în care se gândeşte când are de luat o hotărâre, cum rezolvă probleme, cum spune când are ceva de spus, cum zâmbeşte când e fericit şi cum tace atunci când nu găseşte un început, toate acele detalii pe care le ştii, care nu au importanţă când e cu tine şi care devin definitorii atunci când nu e cu tine.

Dragostea nu este despre ce poţi face dacă eşti singură ci despre ce poţi face când sunteţi împreună. Nu pentru alţii ci pentru tine. Despre cum te ridică atunci când cazi şi despre cum se bucură împreună cu tine atunci când eşti fericită. Despre cum găsim soluţii comune la aceeaşi problemă pe care o vedem din puncte diferite de vedere şi dacă vrem cu adevărat să găsim soluţii. Despre mi-e foarte bine fără tine dar mult mai bine dacă sunt cu tine. Despre îmi place de nu mai pot de tine dar mult mai mult îmi place de mine cum sunt atunci când sunt cu tine.

Magda Lungu

Contract de iubire

Ce spui, dragule, facem un contract de iubire? Îl scriem la indigo, pe foi albe sau îl scriem la tastatură şi-l listăm în două exemplare. Când terminăm, punem data şi semnăm. Spunem fiecare ce vrem, pe rând, apoi îl scriem şi lăsăm mult spaţiul liber printre rânduri şi o coală albă de rezervă să putem completa ce ne aducem aminte sau cu ce nu ştim acum. Putem şterge rânduri, le putem modifica, îl putem rescrie cu totul sau îl putem şterge de tot. Noi alegem. Amândoi.

Tu vrei să mă îndrăgostesc de tine, asta-i foarte simplu dar nu este şi suficient dacă vrei să rămânem împreună. Mi-e foarte bine să fiu îndrăgostită dar hai să vedem ce se întâmplă după ce creierul începe să funcţioneze în parametrii normali. Oamenii se schimbă în timp, se adaptează, evoluează, devin alţi oameni. Schimbările nu sunt capitale, dragul meu, caracterul, de exemplu, nu se schimbă. Şi nici personalitatea sau frustrările adunate în timp. Dragostea nu face decât să scoată la suprafaţă tot ce-i mai bun dintr-un om dar nu rescrie ADN-uri.

Am tot ce-mi doresc, dragul meu şi nu este treaba ta să mă faci fericită pentru că sunt, înainte să te pot iubi pe tine am învăţat să mă iubesc pe mine. Consider că iubirea nu se împarte la doi ci se înmulţeşte cu doi şi că nu poţi oferi nimic din ceva ce nu ai. Nu mă întreba dacă vreau o relaţie cu tine pentru că răspunsul e nu. Relaţii am cu părinţii, cu vecinii, cu prietenii, cu colegii şi cu cunoştinţele. De simpatie, de colegialitate, de prietenie, de antipatie sau de multe alte feluri. De la tine şi cu tine vreau o iubire cu tot ce înseamnă asta: timp, umor, comunicare, respect şi sex de bună calitate, nu neapărat în acestă ordine. Hai să le analizăm pe rând, dragule. Îţi spun cum gânesc eu apoi îmi spui tu cum gândeşti, vrei?

Timp. Am nevoie de timp, dragul meu, să te cunosc şi să mă cunosc alături de tine. Fă-ţi timp pentru mine, pentru tine, pentru noi, timp să vedem ce putem face şi ce nu putem face împreună, timp să ne certăm politicos şi să ne împăcăm şi mai politicos, timp să vorbim lucruri şi timp să facem lucruri. Nu aştepta să te rog să faci una sau alta, mai încearcă şi din proprie iniţiativă. Doi oameni înseamnă o echipă: ne completăm, ne substituim, ne ajutăm şi mergem înainte. Împreună.

Umor. Nu-mi doresc un bărbat care tună şi fulgeră că nu-s angajată la meteo şi nici nu prezint vremea probabilă. Bineînţeles că vor fi diferite discuţii la cât de căpoşi suntem amândoi dar momentele tensionate se depăşesc mult mai uşor zâmbind decât dacă stai cu nasu-n diverse. Şi nu-mi cere să-ţi traduc glumele. Şi aşa nu mă pricep la bancuri, ori ştiu poanta şi uit bancul ori spun bancul şi nu-mi iese bine poanta, aşa că-mi face foarte bine dacă ştii să râzi şi reuşeşti să mă faci şi pe mine să râd. Încearcă să nu fii prea serios că devii plictisitor. Şi nu te lua nici pe tine prea în serios pentru că Pământul din câte ştiu eu se învârte în jurul Soarelui nu în jurul tău sau al meu.

Comunicarea . Este noul trend internaţional şi se confundă cu vorbitul mult, prost şi fără rost. Toţi vrem comunicare pentru că sună bine. Ce înseamnă comunicare din punctul meu de vedere? Să vorbim, dragule, despre orice fel de subiect: ce ne place, ce nu ne place, cum ne place, ce vrem, ce nu vrem, cum rezolvăm o situaţie acum nu după ce termină nepoţii facultatea sau dacă are sens să o rezolvăm. Simplu, direct şi pe rând, cu calm şi cu cuvinte frumoase. Înseamnă „mulţumesc”, „te rog,” „ai vrea să?” Înseamnă că nu e suficient să vezi că toată casa e impecabilă, frigiderul plin şi eu frumoasă. Ştiu că vezi dar încearcă să-mi spui folosind cuvinte că vezi, că mă vezi, că-ţi pasă şi că apreciezi ce fac. Nu fă presupuneri, îţi spun eu ce gândesc. Întrebă-mă şi răspunde-mi la întrebări.

Respect. Pentru a-i respecta pe alţii trebuie să te respecţi întâi pe tine şi respectul, din punctul meu de vedere, se vede cel mai bine în detalii: ţinută fizică şi morală, limbaj, atitudine, punctualitate, ordine, respectarea promisiunilor făcute, sinceritate, onestitate, de astea obişnuite, nimic ieşit din comun. Poartă-te cu ceilalţi oameni şi cu mine exact aşa cum ţi-ai dori ca ei să se poarte cu tine. Înainte de a cere, oferă.

Sex, dragule. Nu te gândi numai la actul în sine. Vreau să mă iubeşti în cuvinte, să mi se ridice tensiunea şi când te aud vorbind şi când ascult despre ce vorbeşti. Încântă-mă, spune-mi că-s frumoasă de exemplu, sedu-mă din cuvinte şi fă-mă să te doresc atât de mult încât să nu mai aud ce zici. Când termini cuvintele, vreau sărutări, atingeri şi îmbrăţişări. Sexul pentru mine nu înseamnă numai actul în sine, înseamnă preludiu şi postludiu, ambele în fiecare zi din săptămână, 24 de ore din 24, gesturi mici, atenţii mici, detalii care fac diferenţa. Eu sunt femeie şi aşa reacţionez eu, nu pot separa sexul de tot ce se întâmplă peste zi. Şi când fac sex este pentru că-mi doresc şi eu asta şi nici prin cap nu-mi trece că ar fi o obligaţie pe care am preluat-o în momentul în care am hotărât că vrem să fim împreună. Şi încă ceva: provoacă-mă. Strecoară-te în mine, în tot ce însemn eu: trup, suflet şi gânduri. Zăpăceşte-mă şi fă-mi ordine în gânduri. Lasă câte o parte din tine peste tot prin mine dar în acelaşi timp fă-mă să mi se facă dor de tine tot.

Acum spune-mi tu cum gândeşti, spune-mi ce vrei şi hai să scriem nu înainte de a-ţi spune că este prima oară când mă gândesc la un astfel de contract. Te surprinde? Şi pe mine!

Magda Lungu

Alergăm spre nicăieri

Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.

Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”

Sărim peste bucăţele de timp în care ar trebui să fim cu noi: să ne descoperim, să ne dăm seama ce vrem şi ce nu vrem de la noi şi de la ceilalţi, sau pur şi simplu, să visăm la o lume pe care am schimba-o puţin dacă am schimba ceva în noi. Nu avem timp să vorbim unii cu alţii. Nu avem timp să ascultăm ce se vorbeşte cu noi. Nu avem timp să ne cunoaştem. Învăţăm replici pe care le considerăm răspunsuri şi nu mai ştim să vorbim ochi în ochi şi suflet lângă suflet. De multe ori suntem doi şi mult mai goi decât dacă am fi singuri.

Alergăm spre locul de muncă, alergăm spre casă, tot timpul alergăm. Şi-i mai fugărim şi pe alţii: „hai mai repede!”, „nu vezi că mă grăbesc?”,„vorbeşte mai repede!”, „îmbracă-te mai repede!”. Între două alergături ne amintim de o zi de naştere: „De ce să mai pierd timpul să mă duc până la X? Îi dau telefon. Dar dacă mă ţine prea mult de vorbă? Mai bine îi trimit un sms. Am să mă duc altădată. Acum câştig timp.” Oare?

Ne folosim de absolut orice să dărâmăm piedici: cumpărăm lucruri, cumpărăm case, cumpărăm oameni. Cine nu ţine pasul nu are decât să se retragă din cursă. Ni se pare mult mai important cine a ajuns primul decât „hai să te ajut şi pe tine şi ajungem împreună!”.

La un moment dat obosim. Sau se termină cursa. Sau se întâmplă ceva. Ne oprim. Ne uităm în jur. Nu e nimeni. Unde sunt toţi? „- Tu, de exemplu, de ce ai plecat? – Pentru că mi-ai spus că nu ai timp pentru mine.”

Magda Lungu

Oameni

Priviri. Inocente – de copil care descoperă lumea pentru prima dată şi întreabă tot ce este de întrebat, directe – sigure pentru că transmit exact ceea ce doresc să transmită, indecise – alunecă pe lângă alte priviri, furate – uită-te la mine că eu nu mă uit la tine când te uiţi tu, pline de respect – te aşează pe un soclu şi te uită acolo, cercetătoare – caută şi răscolesc răni de mult apuse, ameninţătoare – aşteaptă doar momentul oportun să pornească o luptă, pierdute – sunt aici dar hoinăresc pe tărîmurile altor vise numai ale mele, în care nu am voie să pătrunde decât eu, de încurajare – ştii că la capătul lor sunt două braţe care nu te lasă să cazi, complice – noi ştim pentru că numai noi am fost acolo atunci, care separă – eşti tot tu cea de ieri dar privirea ta e imaginea în oglindă a altei priviri.

Cuvinte. De salut – formule de respect, de complezenţă sau bucuria revederii, protocolare – se schimbă informaţii dar nu se trece dincolo de bariera impusă de cine sunt eu şi de cine eşti tu, degajate – un început de cunoaştere a propriului eu în raport cu ceilalţi, care rănesc – am atât de mult rău adunat în mine încât pur şi simplu vreau să simţi şi tu o parte din el, care despart – acuzatoare care se lipesc de suflet şi provoacă răni care se vindecă greu, prieteneşti – am atât de multe să-ţi povestesc şi a trecut o veşnicie de când nu ne-am văzut, de dragoste – mi-a fost dor să-ţi vorbesc şi parcă şi încetasem să mai respir fără tine.

Atingeri. Din greşeală – ne-am împiedicat unul de altul în timp ce hoinăream prin viaţă fără nici o direcţie, ferme – unul dintre noi doi e şeful şi acum stabilim care, delicate – aş vrea să ştiu dacă şi tu simţi căldura mâinii mele ce te caută, care vin în întâmpinarea altor atingeri – pentru că nu mai contează nimic altceva în afară de noi doi, sărut – aş vrea să-ţi las un pic din mine, pasiune – de fiecare dată unice, de fiecare dată altfel şi care se stinge o secundă doar pentru a renaşte iar.

Emoţii. Anxietate – aş vrea să fac dar nu sunt prea convinsă că şi pot ast, teamă – am mai încercat dar nu prea mi-a fost bine ultima dată, linişte – nimic rău nu mi se poate întâmpla acum, fluturaşi – dar dacă noi doi …? îndrăgostiri –senzaţie de plutire în jurul singurului punct de interes: TU, fericire – clipa când timpul se opreşte în loc şi ai vrea să rămâi aşa, suspendat între lumea în care eşti şi lumea în care crezi că eşti, iubiri – mi-e foarte bine şi singură dar aleg să fiu cu tine pentru că ştiu că fericirea nu se împarte la doi, se înmulţeşte cu doi.

Vise. În fiecare zi altele, ale mele, ale tale şi ale noastre. Se adună, se separă, se împart sau se înmulţesc. Unele se realizează, altele se transformă în idealuri, alte vise sau în oameni.

Suflete. Cu bucurii şi supărări, fiecare a vindecat sau a distrus alte suflete, pe rând.

Oameni: priviri, cuvinte, atingeri, emoţii, vise, suflete. Trec pe lângă noi, îi vedem sau nu-i vedem, veseli sau trişti, grăbiţi sau visători, fiecare cu povestea lui, formată din multe alte poveşti ale altor oameni.

Magda Lungu

O altfel de Julietă

Orice tânără Julietă se visează în rochie albă sau bej, lungă sau scurtă, cu crinolină sau fără, simplă sau brodată dar de mireasă să fie. Și, la brațul ei va fi, bineînțeles, Romeo cel înalt, frumos, deștept, glumeț, cu mulți mușchi sau cu puțini mușchi și multe carduri. Tinerețe! Roman de dragoste început într-o sâmbătă seară pe o bancă în parc. Visăm frumos povești și când dăm cu capul de Sfânta realitate, vedem rapid că rozul are mai multe nuanțe.

Ia stai tu, Julietă, aici lângă mine să savurăm o cafea sau un ceai și să vorbim ca fetele. Ce-ai avut și ce-ai pierdut sau, altfel spus, ce-ai visat și câte dintre vise au devenit realitate?

Ți-ai dorit să fii o Doamnă? Și ești? Sau să întreb altfel: ai mașină? Dacă ai mașină și carnet de conducere e ceva mai simplu. Te poți îmbrăca în ton cu ultima modă și, bineînțeles poți purta pantofi cu toc înalt. Nu contează că, în drum spre casă, treci prin piață. Poți arunca listele de cumpărături și sacoșele pline în portbagaj și să pretinzi că ai fost la coafor. Apoi, rapid, te poți duce să iei copiii de la grădiniță și să mai plătești și ceva facturi în drum spre casă. Sau întâi iei copiii și apoi faci piața și după plătești facturi. Sau vezi tu care-i ordinea.

Dacă ai mașină dar n-ai carnet, depinzi de Romeo. Vezi și tu cum te trezești dimineață să-i pregătești la micul dejun ce-i place poate te duce și pe tine la muncă. Dacă n-ai mașină se schimbă toată treaba. Dacă te îmbraci elegant și te urci în autobuz, imediat se lipesc de tine câteva priviri iar dacă e și aglomerat mijlocul de transport, s-ar putea ca privirile să devină insistente și mult mai apropiate decât limita permisă a minimului de bun simț. Și când se apropie și posesorul ochilor, mult mai mult decât ar fi necesar, de tine și te mai și atinge din greșeală și se face că plouă atunci ce faci, Julietă? Mergi pe jos pe tocuri? Jumătate de oraș înainte și înapoi și stai 8 ore așa, la muncă? Și mai treci și prin piață și asortezi pantofii cu cele două sacoșe pe care le ții în fiecare mână? Cum faci?

Sau poate ești o Doamnă acasă, după orele de muncă? Ce faci, Julietă în bucătărie? Te-a învățat mama ta să faci șapte feluri de bucate, cinci pentru Romeo și câte unul pentru fiecare copil sau ai învățat singură. E clar că asta-i ocupația ta de bază dacă nu mergi la restaurant în fiecare seară sau nu comanzi ceva gata făcut. Dar, ia spune, când gătești 3-4 ore te îmbraci frumos, în rochie de seară? După atâtea ore de stat în bucătărie, pardon, de muncit în bucătărie nu ți-a sărit cumva oja și miroși foarte suav a ceapă? Fugi și fă duș rapid că vine Romeo și trebuie să te găsească ca nouă.

Sau poate ești o Doamnă în weekend? După cinci zile la muncă și-o sâmbătă care nu-ți prea ajunge să speli, să calci și să faci curat, nu-i așa că ți-ar prinde bine ca duminica să ieși în oraș cu Romeo? E prea scump? Nu e, Julietă, salarii sunt prea mici sau se dau de prea puține ori pe lună. Dacă ai lua același salar de cinci ori pe lună, serios că ar fi suficient. Dar măcar cu fetele ieși în fața blocului sau te duci și tu în vizită la o prietenă să mai vorbiți și voi de altceva în afară de copii și de cartea de bucate?

Să-ți spun un secret pe care-l știi, Julieto: treaba femeii nu se vede niciodată. Tot ce vede Romeo este o fostă mireasă transformată într-o gospodină și nu-i prea place. El e Romeo și o vrea pe Julieta nu pe Bubulina gospodina. Dar ție, îți place ce ești? La coafor și la manichiuristă de când nu ai mai fost? Sau la un masaj, la spa sau la solar?

Ți-ai dorit să fii mamă? Hai să vorbim despre asta, scumpă Doamnă. După cele 9 luni de sarcină din care primele două au fost cu grețuri, ultimele două cu „hai să nasc și să se termine” și cele din mijloc cu palpitații ești în sfârșit mamă. Ceea ce nu ți-a spus nimeni este că vei fi mamă toată viața ta. Și meseria de mamă n-are nici o legătură cu dragostea romantică. Aici e vorba despre nopți nedormite, biberoane și scutece la început apoi de lecții, decizii, discuții cu și despre diferite subiecte și multe altele care nici măcar nu-ți treceau prin cap când pășeai fericită la brațul lui Romeo. Se merită? Da, ai să spui tu și da va spune și Romeo dar ceea ce nu știați nici unul dintre voi e că meseria de părinte e 24 ore din 24, țaspte zile pe săptămână, fără concedii.

Și cu fanteziile cum stai? Seara când te întinzi în pat lângă el nu ai chef de ghidușii? Cum nu? Adormi așa, din prima? Sau începi cu durerile de cap care din acute devin din ce în ce în ce mai cronice? Vai, Julietă, ești de-a dreptul altcineva.

Și-acum spune-mi puțin despre Romeo. Ți-ai dorit măcar o singură dată în viață să schimbați rolurile? Să fie el Julieta și tu să fii Romeo? Sau, mai bine, să revenim la tine. Ești mulțumită cu viața pe care o ai sau ți-ai dori puțin de tot să fie altfel? Îți place ceea ce ești sau ai vrea să fii o altfel de Julietă? Aia pentru care Romeo ar fi cântat și serenade sub balcon dacă ar fi avut voce de bariton

Magda Lungu

Portocale şi doi ochi negri

La parterul blocului meu era un magazin alimentar cu autoservire: lapte, pâine, ouă, făină, fel de fel de alte produse. Orice în afară de portocalele. Portocalele veneau cu o maşină specială, în lădiţe, învelite să nu se lovească, şi se descărcau cu grijă, se numărau, se sortau, se cântăreau, se puneau în pungi, un kilogram într-o pungă, şi se vindeau la uşa din spate, niciodată în magazin.

Noi, copiii, eram responsabili cu aprovizionarea: pândeam maşina, ceream bani şi sacoşă de la părinţi şi ne aşezam la rând, frumos, aliniaţi, unul în spatele celuilalt, cu multe ore înainte de apariţia portocalelor. Prima jumătate de coadă era formată din noi, apoi urmau vecinii fără serviciu, în concediu, pensionarii şi care mai era în trecere prin cartier şi întreba „ce se dă aici?”.

Ne aşezam la rând şi ne plictiseam rapid aşa că, lăsam pe unul dintre noi responsabil cu păstarea ordinii iar ceilalţi ne jucam prin jur, fără să pierdem din ochi nici rândul, nici intrarea pe unde apărea maşina. Cel care renunţa la joacă avea bonus, o portocală de la fiecare. Era foarte important să nu pierdem rândul, pentru că, pe lângă faptul că fiecare dintre noi nu putea cumpăra decât maxim două kilograme, portocalele erau în cantitate insuficientă pentru a ajunge tuturor celor care doreau să cumpere.

Cineva anunţa: „vine, maşina”! Lăsam joacă şi alte ocupaţii şi apăream care de pe unde iar firişorul de rând format din şefii cozii se tripla rapid. Cât se descărcau lădiţele, rândul se forma între maşină şi perete. După ce pleca maşina, ne adunam toţi buluc în faţa uşilor închise şi rândul se dubla din nou. O dată am avut curiozitatea să mă uit de sus, de la geam: am văzut o mulţime de capete mari, mici, blonde, brune, albe şi roşcate, cu păr sau fără păr, amestecate cu sacoşe de toate culorile care fluturau printre capete şi mâini care ţineau strâns tare, bănuţii. Pleca mâna cu sacoşa şi bănuţii şi se-ntorcea tot mâna aia cu sacoşa plină cu kilogramul de portocale. Apoi ieşea capul din rând, pleca şi-n locul lui apărea alt cap, altă mână şi altă sacoşă. Şi tot aşa.

Dacă cineva vroia o cantitate de portocale mai mare decât kilogramul permis, avea nevoie de încă o persoană să stea la rând. Eu o chemam pe Cristina şi ceream vânzătoarei:

Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Cristina!

Mai lăsam 10-12 oameni să cumpere, apoi săteam lângă Cristina şi ea proceda exact la fel:

Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Magda!

Luam portocalele, ieşeam din rând, ne aşezam pe bordură în faţa blocului, le curăţam şi le

mâncam: una mie, una ţie. Acasă ajungeam cu restul.

Pe Cristina am cunoscut-o la noua şcoală, după ce familia mea s-a mutat dintr-un oraş în

altul şi familia ei dintr-un cartier în altul. Apoi, am aflat că locuim în acelaşi cartier, ea la blocul de alături. Încet, încet am început să venim împreună de la şcoală, apoi să plecăm împreună la şcoală, pe urmă să mâncăm împreună, să ne jucăm împreună, să dormim împreună şi, în final să le facem cam pe toate împreună. Mi-era tare dragă! O fată subţirică, înaltă, liniştită, muncitoare, cu voce blândă, părul lung , negru şi doi ochi negri, imenşi. Mereu cu uniforma apretată pentru că la şcoala primară aveam obligatoriu şorţuleţ alb, pănglicuţă albă de prins părul şi batistuţă, scria foarte frumos şi avea nişte caiete impecabile. Veneam de la şcoală fie printre blocuri, pe traseu scurt, fie pe traseul lung, pe trotuarul din stânga străzii principale. Ea vroia printre blocuri, eu vroiam pe partea cealaltă şi traseul era în fiecare zi motiv de negociere: hai pe-acolo! ba pe acolo! ieri am fost pe dincolo! Odată, atât am insistat să mergem pe unde vroiam eu, că s-a supărat şi m-a tras de codiţe. În ziua aceea am mers pe trasee diferite şi a doua zi dimineaţă la fel. Ne-am văzut la şcoală. M-am aşezat în bancă, a venit şi ea şi a început ora. În pauză i-am luat caietul de dictare de care era atât de mândră şi i-am mâzgâlit cu pixul roşu toată tema. Stăteam şi mă uitam la caiet: alb, albastru, roşu. Atât vedeam: foaia, scrisul ei frumos înclinat spre dreapta, cu toate literele aşezate una câte una de parcă erau desenate nu scrise şi mâzgâlelile mele roşii. Am luat caietul, l-am închis şi l-am ascuns în ghiozdan. Ne-am împăcat şi, după ore, am plecat împreună acasă.

M-am oprit la garaje şi am scos caietul din ghiozdan şi i l-am arătat:

Uite ce-am făcut!
Cât mă poţi enerva!

Se uita la mine şi nu spunea nimic aşa că am spus eu:

Poţi să mă tragi de codiţe! Sau îţi scriu eu tema!
Tu? Tu scrii cu picioarele! Lasă că o scriu eu.

Ea plângea că i-am murdărit caietul, eu plângeam că plângea ea şi râdeam amândouă

printre lacrimi.

Vrei să fim prietene?

N-am primit răspunsul nici până azi dar de fiecare dată când ne revedem e ca şi cum

am fi stat împreună, ieri, la rând la portocale.

Magda Lungu