Sabina Teodorescu – PitchMeNow

Douăzeci de lucruri pe care le-am învăţat până la douăzeci de ani1 reader now

Titlul este clişeic, sunt de acord cu asta. Bineînţeles că în cei douăzeci de ani ai existenţei mele, am învăţat mai mult de douăzeci de lucruri. Doresc să enumăr lecţiile de viaţă, promisiunile pe care mi le-am făcut, acele douăzeci de piese ale personalităţii mele care m-au schimbat definitiv.

1) N-am să încetez nicio secundă în viaţă mea să cred în iubirea sinceră, pură, aceea care te înalţă spre alte galaxii, ce-ţi transmite stele arzătoare sub stern, oprindu-ţi respiraţia. Oricâte dezamăgiri va fi nevoie să înfrunt, oricâte decepţii în întâlnirea cu substitute ale acestui sentiment, voi şti că undeva în lume iubirea aceea absolută există, iar eu o voi găsi.

2) Nu există o singură nenorocire, ele vin întodeauna în număr de trei. Aşadar, în faţa unui eveniment nefericit nu-mi voi da răgaz să mă aşez pentru a-l asimila, voi sta vigilentă în picioare, pregătită pentru suratele sale.

3) Dacă o situaţie-ţi pare fără rezolvare, te inundă impasul neputinţei, organismul se blochează îngrozit în faţa deşertăciunii în care te afli, trebuie să dormi. Dar nu există situaţie fără rezolvare. Într-adevăr, rezolvarile nu sunt întodeauna placate, nu ne vindecă magic rănile. Unele lasă cicatrici adânci, vizibile, cu care trebuie să inveţi să trăieşti. Dormi adânc, pentru a putea fi pregătit să întâmpini calculat răspunsul.

4) Atunci când te îmbeţi, împrumuţi fericirea alocată pentru a doua zi, cel mai probabil şi cu o dobândă scandaloasă. Nu cred în imposibilităţi, în general, dar pot afirma cu tărie că, după o noapte în care ai asimilat gustul înţepător al alcoolului, este imposibil să resimţi fericire în organism a doua zi. Cantitatea este direct proporţionată cu dobânda, dar punându-le pe hârtie, uneori este o afacere profitabilă.

5) Deciziile nu se iau când ai sângele înfierbântat, fie el ars de durere sau plăcere.

6) Nu-ţi pierde simţul umorului. Este cea mai atractivă însuşire a personalităţii tale. Când inima ţi se descompune, fă-o să zâmbească, spune-i o glumă. Arată-i că da, arată caraghios aşa lipită la nimereală cu ce-ai apucat, dar funcţionează când zâmbeşte.

7) Haosul are farmecul său. Siguranţa interioară este de-o frumuseţe fără cusur, dar uneori frumuseţea ne plictiseşte. Adrenalina declanşată în momentul producerii unui eveniment spontan te va face să simţi electricitatea tinereţii în fiecare venă. Haosul este viu.

8) Nu te supăra niciodată pe propria-ţi persoană. Nu eşti perfect, şi nu ai cum să ştii mai bine înainte să faci mai rău. Oricât de mare ţi-ar fi greşeală, supărarea este irelevantă. Susţine-te, înfloreşte, iartă-te.

9) Oferă fiecărui om (cel puţin) trei şanse. Nu două, presiunea celei de-a doua şanse este suficient de mare încât să atragă repetiţia greşelii. Fiecare om este construit diferit, având şansa să evolueze, să înţeleagă, să înceteze să dezamăgească. Oferă timp.

10) Doar tu decizi care-ţi sunt principiile. Trăim într-o societate disperată să ofere sugestii. Că ţi-e mai bine singur, că nu poţi trece peste diferite comportamente de natură conjugală. Nimeni nu poate decide asta pentru tine. Fericirea este infinit mai importantă decât mândria impusă manipulant de principiile celor din jur.

11) Înconjoară-te de oamenii pentru care ai face orice înainte să ai timp să clipeşti. Opreşte-te din a avea prieteni, caută să-ţi extinzi familia. În ultima jumătate de deceniu nu m-am simţit singură nici o fracţiune de secundă.

12) Găseşte-ţi activitatea care te deconectează de tristeţe. Urcă-te în maşină şi calc-o. Inoata până-n mijlocul mării şi ţipă; urcă-te pe o masă şi dansează-ţi sufletul până ţi-e greu să respiri.

13) Sinceritatea doare productiv. Oferită sau primită, sinceritatea este dezinfectarea unei răni sângerânde cu spirt. Binele nu este întodeauna nici plăcut la gust nici uşor de digerat. Arde, doare dar vindecă. Te eliberează, îndreptându-te către drumul evoluţiei.

14) Libertatea este cea mai intensă dstare. Este dovada încrederii în propria fiinţă, de a nu rămâne cu urme de lanţuri pe încheieturi. Libertatea este autentică în doi, pentru că atunci când iubeşti nu doreşti să-ţi închizi partenerul într-o carceră, doreşti să străbateţi lumea mână-n mână simţindu-le pe toate. Nu aştepta să ţi se rărească penele aripilor îmbătrânite.

15) Înţelege psihologia fiecăruia, motivele din spatele gesturilor. Dacă doreşti să înţelegi, nu gândi orbit de propriile mentalităţi gândeşte obiectiv, rece.

16) Nu trebuie să ştii ce vrei să faci în viaţă. Când o să găseşti lucrul acela care ţi se potriveşte o vei simţi. Îţi va tresări inima şi vei expira uşurat. Nu vei dori să mai cauţi, vei dori să te perfecţionezi.

17) Nu fi de acord cu expresia “totul este trecător”. Memoriile, învăţăturile, experienţele rămân tatuate permanent în interiorul sufletului tău. Tu, da, eşti trecător, dar amintirea ta nu trebuie să fie obligatoriu efemeră. Realizează ceva care să dăinuie etern, şi după sfârşitul călătoriei

18) Nu lăsa zilele să treacă pe lângă tine, nu fi indiferent, anost, plictisit. Nu fi gri. Trezeşte-te zâmbeşte-ţi, iubeşte, ajută, cere, tânjeşte, sărută, greşeşte, aleargă, luptă. Fii prezent, fii viu.

19) Nu-ţi subestima niciodată talentul. Exploatează-l! Este super-puterea ta, elementul tău magic. Este darul primit fără niciun fel de pretenţie, n-ai fost nevoit să lupţi pentru el.

20) Şi nu în ultimul rând, nu renunţa! Oricât de greu ar fi, oricâte lecţii ai învăţat, oricât de mult ţi-a fost dat să încerci, nu ceda. Păstrează-ţi speranţa, optimismul şi răbdarea. În cel mai rău caz, vei avea o listă lungă de lecţii de împărtăşit.

Sabina Teodorescu

Tânără și fericită.

Sabina

www.pitchmenow.ro

Anxietatea creativă

Optimistă convinsă fiind, cred în anxietatea creativă. Neliniştea eşecului mă cuprinde şi pe mine deseori, împletindu-se cu starea aceea inecacioasa de depresie rareori justificată. Cunosc starea care-ţi inundă plămânii, accelerându-ţi respiraţia, trimiţând implusuri electrice şi reci pe şira spinării; durerea apăsătoare de sub stern care-ţi taie rapid pofta de viaţă, trimiţându-te, împleticit, spre un loc unde poţi sta confortabil, ghemuit până trece. Întotdeauna mi-am imaginat tristeţea ca pe o prăpastie rece şi neagră, cu un fir deasupra pe care te afli tu, atunci când organismul ţi-e infectat de stări. Ai de parcurs lungimea firului pentru a te elibera, pentru a ajunge pe o margine caldă şi sigură. Revenind la optimismul meu, păstrând totuşi zona metaforică, eu dansez pe acel fir. Fac flic-flacuri. Se aprinde un foc în mine, vindecător şi dulce, focul creaţiei, al evoluţiei.

Cred că liniştea sufletească pe lungă durata mă amorţeşte, deoarece, în momentele de nesiguranţă devin mai atentă, recunoscătoare şi o puternică luptătoare. Se trezeşte ceva în mine, ideile mi se arată prin minte ordonat, le pot aşterne în rânduri ce prind sens, oprindu-se din a fi doar cuvinte şi devenind înţelesuri despre viaţă, despre iubire, singurătate sau independenţă. Înţelesuri ce mă completează pe mine, lipind piese în puzzle-ul personalităţii mele.

Anxietatea mă face frumoasă, pentru că odată cu ea, izbucneşte în mine vocea ce-mi spune că va fi bine. Încrederea interioară ce-mi promite nu doar că vom dansa pe firul acela, ce serveşte ca drum către odihnitoarea fericire, ci şi că voi ajunge acolo mai complexă, mai înţeleaptă. Aşadar, la sfârşitul călătoriei, grijile ce mă apăsau atât de incomod pe umeri sunt lăsate suficient de în urmă încât să le fi uitat gustul, iar eu sunt mai uşoară, având o privire caldă şi un zâmbet nou.

Optimismul meu nu m-a lăsat să renunţ niciodată. Jonglez cu sentimentele mele profitând de cele mai fierbinţi lacrimi, strecurând învăţăturile de frică. Eşecul este doar o probă intermediară ce serveşte ca îndulcitor pentru reuşită. Nu consider frica de durere justificată. Mai tare mă înspăimântă ideea că aş putea rămâne indiferentă în faţa unui eveniment nefericit. Durerea este energie vie ce-ţi ţine inima-n suspans ce-ţi mobilizează fiinţa să se ridice, să se scuture şi să zboare.

Când ţi se întoarce spatele, când iubirea rămâne doar oferită, când instinctul te-a trădat, când la întrebarea “Cum sunt?” îţi răspunzi prin: înşelat, părăsit, singur; când viciile nu îţi mai satisfac plăceri ci nevoi, când insomniile îţi mutilează chipul, când fericirea pare doar o definiţie abstractă, când îţi simţi sufletul mai palid decât pielea, aminteşte-ţi mereu că pentru oricare din aceste argumente ale tristeţii, orice a fost menit să-ţi provoace durere, lasă, la sfârşitul zilei, nu doar loc, dar şi pregătirea necesară pentru a primi fără teamă tot ceea ce-ţi va mângâia sufletul ducându-l pe culmile fericirii absolute.

Aşa că, fără teamă, dansează cu tristeţea, zâmbeşte-i şi las-o să te facă puternic.

Sabina Teodorescu

Tânără și fericită.

Sabina

www.pitchmenow.ro

Spre cine alergi când te simți pierdut?

Spre cine alergi când te simţi pierdut? Cu adevărat pierdut, undeva între trecut şi realitate, între amintire şi prezent, între cine îţi doreşti să fii şi cine ai fost. Cine e persoana spre ale cărei braţe alergi cât te ţin plămânii, atunci când îţi arde sufletul atât de tare, încât doar fuga-l poate linişti? Unde ne îndreptăm când suntem singuri, căzuţi, plini de nefericiri şi noroi. Cine ne poate descifra gândurile când acestea sunt atât de încleştate în propria lor tristete încât nu mai zboară cursiv în mintea ta, prind o singură formă cenuşie şi rece. Când cu gâtul uscat de la atâta plâns te urci în maşină, spre cine conduci?

Disperarea nu este niciodată statică. Nu te poţi opri, odihni atunci când te-ai pierdut. Pierderea sufletească este asemănătoarea cu rătăcirea în mijlocul oceanului. Atunci când nu vezi malul nu aştepţi pur şi simplu să te lămureşti plutind, ci zbaţi din mâini disperat, strigi cât te ţin plămânii în toate direcţiile, sperând să te găsească cineva.

M-am pierdut cândva şi eu, şi de atunci simt nevoia clară să împărtăşesc fiecare mică soluţie, fiecare pas care m-a adus mai aproape de mine însămi. Când ai fost o dată rătăcit, recunoşti privirea aceea în fiecare ochi ce-o poartă.

Tristă am fost de multe ori, dar o singură dată m-am simţit cu adevărat departe de mine. Paradoxul acesta nu poate fi explicat cu exactitate. Simţi cum trece fiecare zi pe lângă tine, iar tu nu reuşeşti să o apuci, să o simţi, să o trăieşti. Vrei să-ţi schimbi trecutul pentru a remedia prezentul, pentru a-ţi putea lumina viitorul. Mă gândeam atunci că dacă-ar fi să-mi trăiesc fiecare zi aşa, aş putea bine-mersi să-mi dorm toate zilele.

Îmi doream atât de mult să fiu prezentă, să simt viaţa cum îmi curge prin vene, încât mă aşezăm în faţa unui răsărit, repetându-mi imaginea în minte pentru a o întipări pe retină. Am condus cât m-a ţinut maşina de tare pentru a-mi simţi controlul. Am înotat când am putut de departe, am alergat cât am putut de mult. Constanţa vieţii mele au fost persoanele care m-au vrut înapoi, probabil chiar mai mult decât m-am dorit eu. Am alergat spre mine atunci când m-am simţit pierdută, însă alături de oamenii care mi-au ţinut ritmul, care s-au oprit o dată cu mine pentru un plâns sănătos, care m-au strâns tare când mă destrămam. Pentru că atunci când nu ştii cine eşti, însă cineva te iubeşte, cumva afli. Îţi descoperi trăsăturile, calităţile în ochii lor.

Am acceptat faptul că este firesc să nu ştiu cine sunt la douăzeci de ani. Cine ştie? Să nu ştiu ce simt, ce îmi doresc, de unde aş fi putut şti? În momentul acesta, la ora şase dimineaţa, mă uit pe geam, pierdută în propriile gânduri revărsate, poate fără sens, şi-mi dau seama că nici acum nu ştiu cine sunt. Diferenţa substanţială este că, acest gând nu mă mai sperie, mă linistieste. Nu vreau să ştiu cine sunt, însă mă simt prezentă şi dornică să devin cea mai bună varintă a mea. Presiunea societăţii este aberantă: trebuie să ştii cine eşti, ce vrei să faci, unde vrei să ajungi? Cum aş putea răspunde când nu mi s-a dat răgaz să-mi explorez toate trăirile.

Vreau să le încerc pe toate, pentru a mă putea hotărî ulterior cu adevărat ce îmi doresc să fac. Vreau să ajung peste tot, de ce trebuie să aleg un singur loc?! În cel mai mare moment al disperării mele, tot ce căutăm era libertatea, să o simt pe piele cum mă mângâie, iar azi caut acelaşi lucru. Libertatea de a putea deveni oricine. Mă uit în ochii oamenilor pierduţi şi doresc doar să le spun să se liniştească, cu toţii suntem confuzi. Găsirea nu înseamnă răspunsul fiecărei întrebări care ţi-a zburat vreodată prin minte, înseamnă acceptarea faptului că oricât de greu va fi drumul, vei reuşi să-l străbaţi. Fiecare moment al vieţii tale te construieşte,te întăreşte, te apropie de întrebarea această obsesivă “CINE SUNT?”.

Nu ştiu cine sunt, dar ştiu cum sunt : liberă, puternică şi iubita. Iar acest răspuns mă multumeste pentru moment.

Sabina Teodorescu

Tânără și fericită.

Sabina

www.pitchmenow.ro

Între egoism și durere absolută

Între egoism şi dăruire absolută se află perfecţiunea ce dorim atât de tare să ne caracterizeze relaţia.
Ambele extreme atrag nereuşite, frustrări, nesiguranţă.
Ambele provoacă răni adanci. Deşi în teorie să ajungi undeva la mijloc, între nimic și tot, nu pare absolut deloc dificil, în practică ne confruntăm cu o situaţie aproape imposibil de rezolvat.
De ce atunci când ne dăm seama că am renunţat la noi înșine pentru partenerul nostru, amenințăm prin replici de tipul “nu mai fac nimic, nu mai dau nimic?”
De ce atunci când ne mustră conștiința deciziilor egoiste, promitem că nu vom mai greşi niciodată?

E uşor de spus că dăruirea absolută este o dovadă clară de iubire, dar alegem să nu ne iubim sinele, să ignorăm propriile instincte și dorinţe. De asemenea ne liniştim pe noi înşine atunci când spunem că lipsa compromisurilor denotă un caracter puternic, independent.
Între încăpăţânare şi lipsa unei opinii personale ajungem să nu simţim dragostea, să trăim nefericiţi și singuri.

La douăzeci de ani este probabil să trăieşti ambele experienţe.
Eşti tânăr, nu vrei să-ţi stea nimeni în calea afirmarii personale, nu vrei să renunţi nici pentru o clipă la împlinirea obiectivelor tale; este firesc să simţi că libertatea îţi este înjumătăţită, vrei să pleci ameţit duminica dimineaţa, adormind pe unde apuci și lângă cine nimereşti.
Egoismul pleacă din minciuna pe care o spui cu atâta nonşalanţă a doua zi. Neasumarea riscului pierderii persoanei care-ţi este alături.
Lipsa interesului sau a curajului de a-ţi explica libertatea.
Neputința respectării încrederii ce-ţi este alocată.

Dăruirea absolută vine tot din frică.
Iubeşti extrem, irecuperabil, cu toată fiinţă ta, cu fiecare celulă din organism. Ideea de separare faţă de persoana pentru care în acest moment trăieşti este atât de îngrozitoare, încât “ Iadul pe Pământ” ar fi o comparaţie prea blânda.
Vrei să oferi absolut tot ceea ce ai, fără vreo limită. Ajungi să te pierzi pe tine atât de tare, să te laşi atât de în urmă, încât după momentul producerii invitabilului, îţi trebuie mult timp să redescoperi cine eşti de fapt.

Personal rezonez mai bine cu cel de-al doilea scenariu. Din experienţă proprie afirm că delirul pe care îl simte o persoană ce nu-şi mai cunoaşte limita în dăruire este atât de toxic, încât singura cale de remediere este reinventarea proprie.

Ori nu putem iubi, ori iubim obsesiv; ori nu ne putem exprima sentimentele ori facem exces de ele. Cum ajungem să ne respectăm pe noi în aceeaşi măsură în care îl respectăm şi pe partenerul nostru ?

Înţelegând faptul că iubirea este cel mai pur, cel mai frumos lucru pe care-l poţi construi.
Ea nu poate fi fragmentată în iubire de sine şi iubire față de alte persoane.
Sinceritatea de asemenea este o scurtătură către idealul sentimental. Încrederea, respectul.
Toate împărţite în proporţii egale între tine şi omul care doreşti să-ţi fie alături.
Şi într-un final, aplicarea practică a acestei teorii.

Sabina Teodorescu

Tânără și fericită.

Sabina

www.pitchmenow.ro

Iubire timpurie

În societatea modernă este categoric o greşeală să iubeşti prea devreme.

Dacă secolul trecut femeile nemăritate la douăzeci de ani erau o ruşine, acum sunt o normalitate, ba chiar sunt încurajate să nu se grăbească spre drumul linistirii.

Raţionamentul este logic: femeile sunt suflete libere şi sălbatice, cu o necesitate absolută de cunoaştere, de experimentare.

Orice femeie trebuie să trăiască toate categoriile de relaţii, pentru a putea înţelege cu adevărat iubirea împărtăşită, pentru a putea recunoaşte o conexiune reală:

Relaţiile cu bărbaţi ce nu le iubesc, relaţii cu bărbaţii pe care nu-i iubesc sincer, relaţii în care au fost înşelate, relaţii în care au fost puse pe al doilea loc, relaţii din care şi-au înţeles sexualitatea, feminitatea, rolul.

Relaţii care puteau fi mai mult, relaţii care nu ar fi trebuit să existe deloc.

Cum altfel, o femeie poate deveni completă pentru a putea la rându-i să completeze pe cineva.

Ce se poate întâmpla dacă ne legam prea repede de cineva?

Riscăm ca in graba specifică pasiunii noastre de tinere amețite, îmbătate de dragoste să înnodăm greșit legatura. Nu ne dorim să tânjim după tinereţea pierdută la vârsta la care apropiaţii noştri se apucă de făcut copii.

Fiecare femeie are o doză de libertate pe care trebuie să o consume exclusiv independent.

În ciuda sfaturilor mele, recunosc că până pe la 20 de ani nu am trăit singură în exces, însă perioadele mele în afara unei relaţii au fost atât de intense, încât chiar pot afirma că am recuperat tot pe parcurs, aşa că sunt la zi cu temele, nu am restanțe.

Sunt o adeptă convinsă a ideei că viața fără iubire este orice, dar nu fericire!

Nu cred că viaţa conjugală îţi fură în vreun fel independenţa, nu cred nici că singurătatea pe termen lung te ajuta sa devii puternică.

Motivul pentru care sunt convinsă că orice femeie trebuie să experimenteze aventuri şi relaţii pasagere în tinereţe, este riscul că te-ai putea păcăli să crezi că unde nu-i iubire cu adevărat ai putea trăi o viaţă întreagă.

La şaisprezece ani am început o relaţie care atunci era mult prea serioasă pentru pregătirea mea emoţională sau mai exact pentru nepregatirea mea.

Mi-am dat seama la nouăsprezece, singură fiind pentru prima dată, că nu ştiu foarte bine ce îmi place să fac; nu traisem experienţa unei aventuri pasagere cu un bărbat care să nu mă cunoască, nu ştiam că îmi place să mă arunc în mare la 6 dimineaţa ameţită şi singură doar pentru a sărbători faptul că sunt fericită, că pot ajunge acasă după o noapte albă, plină de nisip şi să adorm astfel îmbrăcată fără să deranjez pe cineva.

Am trăit momente pe care nu ştiam că îmi doresc să le trăiesc, şi nu regret nici măcar o zi din cele 8 luni în care am fost pe cont propriu.

Sunt în continuare cu acelaşi om, dar de această data din pură alegere şi din sentimente curate, neamestecate cu obişnuință ori frică de detaşare.

Exceptând argumentul iubirii, am acceptat să mă întorc atât de devreme deoarece căutarea sinelui meu şi trăirea tinereţii mele se manifestă în continuare, fără a răni desigur, persoana care îmi este alături.

Nu mă simt o clipă ca şi cum aş avea aripile tăiate, ba chiar sunt susţinută să zbor.

Din punct de vedere emoţional, consider cu tărie faptul că atunci când nu mai ai nici măcar o curiozitate despre ceea se află în afara vieţii de cuplu, atunci eşti pregătit să o ai deoarece curiozitatea în afară de pisici, omoară relaţii!

Orice om are de trecut etape în mod consecutiv, ca nişte nivele ce trebuie a fi completate pe rând, în procent de 100 % pentru a putea deveni cea mai bună versiune a ta în următoarea.

Iar informaţia esențială pe care mi-a adus-o experiența de care vă povestesc aici, a fost faptul că, dacă ştii să recunoşti tipologiile de relaţii, ai mari şanse să găseşti una în care viaţa de cuplu nu este deloc una serioasă şi plictisitoare, anostă ori monotonă.

O relaţie nu este timpurie dacă poţi spune fără nici un dubiu că nu vrei să păşeşti în afara ei nici măcar pentru o singură noapte, atunci când poţi pleca să te descoperi pe tine însăţi un an întreg, ştiind că poţi afla multe, dar nu și faptul că iubirea ta s-a schimbat.

Şi cel mai important când nu-ţi pierzi energia, entuziasmul, optimismul, pasiunea, ci le cultivi.

Sabina

Sabina Teodorescu

Tânără și fericită.

Sabina