De când a început școala, toate zilele de luni până vineri sunt pe rapid înainte. Cine are copii de școală pricepe foarte bine. Cine are doi, probabil e ca mine, cine are trei deja eu îmi fac cruce cum s-or descurca părinții cu drumurile și cu temele și cu alte activități extrașcolare, și cu, și cu, și cu….
Buun, dar să revin. Când eu consider că aș putea avea o zi anostă sau plictisitoare, apar buburuzele mele care mă scot de pe șine. Una bucată, aia mică, e prima care mă bruiază. La ea la școală când vine ora de luat copilul acasă se produce nebunia de pe lume în ceea ce privește parcatul mașinii și plecatul de acolo. Am mai zis despre asta. Dar, de atâția ani, am prins ceva experiență, mi-am stabilit un traseu de la care nu mă abat nici picată cu ceară, dar mai ales sunt ceas elvețian, ca să mă duc liniștită și să plec la fel. Cinci minute contează enorm. Iar ea se hotărăște să se mai joace cu niște colege în curtea școlii. Fix cinci minute. Apoi eu încerc să fiu calmă, calmă, calmă când sunt blocată în parcare, apoi să mă fac că nu văd cum o tanti blochează opt mașini fiindcă nu știe să dea cu spatele, apoi iar calmă, calmă, calmă când am o mașină de gunoi în acțiune în fața mea și nu am nicio posibilitate de depășire.
Și calmă, calmă, calmă dar siderată de tanti cu carnet luat pe brânză, cu comportament identic cu cel al șoferițelor „talentate” de pe net, ajung în întârziere aproape de destinație, ea candidă, mă anunță că și-a uitat penarul acasă, deci nu are pix verde, stilou cu rezervă, faimosul pic și naiba știe ce i-o mai trebui pentru făcut temele iar pentru asta trebuie să bat iar tot orașul la oră de vârf. La școală, fată descurcăreață, a împrumutat tot ce i-a trebuit de la colegi.
Cum sunt eu? Calmă, calmă, calmă, căci oricum trebuie să mă duc să recuperez buburuza mare de la altă școală, căreia i-am stricat nițel programul (aveam de făcut ceva împreună) fiindcă trebuie să ajung urgent acasă să recuperez penarul. O consolez cum mă pricep mai bine în mașină (cum altfel decât calmă, calmă, calmă), iau penarul, îl duc și când mă consider victorioasă, începe buburuza mare de acasă să mă înnebunească cu mesajele că ea nu-și găsește nu-știu-ce manual opțional, important de altfel, că l-a uitat cel mai probabil la școală.
Cred că glumești draga mea, tocmai ce-am consumat jumătate de rezervor de combustibil, eu după el nu mă întorc! scriu eu de zor pe telefon, cum altfel decât… calmă, calmă, calmă.
Între timp, trebuie să fiu atentă și cu zâmbetul pe buze și la activitățile mele zilnice, care nu mă solicită deloc, dar absolut deloc.
Seara și cu o foame de lup în mine, ajung la o ședință cu părinții unde se dezbate cu mult patos dispariția scaunului albastru din clasă sau dacă tabloul cu maci roșii trebuie expus pe peretele din stânga și nu pe cel din dreapta, că doar de-aia ne adunăm atâția părinți. Iar eu mă gândesc totuși că sunt așa de… calmă, calmă, calmă.
Pe la 8 ajung și eu acasă și îmi amintesc ce zi minunată am avut, iar eu am fost CALMĂ, CALMĂ, CALMĂĂĂ!!!!
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
