Mi s-a sugerat să mai dezbat şi nişte probleme filosofice, existenţiale, de interes naţional, nu aşa, d-astea simple, de doi lei. Că oi putea să opinez şi eu despre un subiect inteligent. Cică. Şi-am găsit eu unul foooaaarteee complex şi inteligent. Sexul în post. Că tot a început. Şi durează numai patruzeci de zile. Postul, nu sexul.
Mâncarea iese din discuție, aici lucrurile sunt foarte clare. Da’ sexu’, ce facem cu sexu’? Că dacă tot ținem post, să-l ținem ca la carte. Pardon, scriitură duhovnicească. Și să nu uit, poate aud și eu acum mai puține înjurături în trafic. Poate. Sau poate nu se va mai folosi carne în componența lor. Doar legume, fructe, etc. Că și gândurile trebuie să ni le curățim. D-apăi să le mai expunem verbal.
Un articol de pe divahair.ro, că de-aici porni nedumerirea mea, m-a făcut să mustăcesc. Păi ori facem, ori nu facem sex în post. Mie să mi se zică clar, negru pe alb, fără loc de în caz de forță majoră, dacă e neapărat cazul, altfel nu se putea, i-au ieșit ochii din cap, nu putea săracu’ fără sau alte baliverne. Biserica zice că NU. Dar…
Conform spuselor bisericești, eu, făcând parte din tagma măritatelor, cică aș avea dezlegare, ori de câte ori soțului i se face chef, asta numai pentru buna armonie din cuplu și pentru aplanarea eventualelor conflicte. Adică decât să ne scoatem ochii mai bine ne scoatem chiloții. De acord că împăcăciunea asta ar fi cea mai bună dar la mine punctul G e plimbăreț, mai ajunge și-n palmă, deci nu știu dacă asta e soluția pentru o viață tihnită și făr-de prihană-n casă.
Bunn, vine el seara acasă, bate cu pumnu’ în masă că vrea sex iar eu ca o bună împăciuitoare ce sunt, rezolv problema. Și conform spuselor autoarei textului, musai să regret după.
„In concluzie, este pacat sa faci dragoste in post, cu atat mai mult daca nu esti casatorita religios. Biserica le recomanda celor casatoriti sa reziste poftelor sexuale in perioadele de post. Daca apar tensiuni in cuplu, pot sa guste din ele, insa nu fara regrete.” – Viorica Ghinea, autoarea textului.
Să-mi pară rău c-am păcătuit. Să am mustrări. În secunda doi de după să-mi trag eventual cu pumnii-n cap. Dacă mai pot. Să gust din pofta (lui?) sexuală dar să-mi stea în gât. Sau musai să rezulte gust de pelin în gură. Păi dacă e pe regretate aicea, mie mi se ofilește împăcăciunea înainte de a o pune-n aplicare. Sau nu, în timpul ei, siiigggurrrr mă gândesc la cât de mult o să regret după, dar mai ales cum o să-mi exprim acest regret prin post (care post?) și rugăciune. Sau plecăciune?
Și mai am o dilemă. Cele nemăritate n-au absolut nici o dezlegare. Deci fără sex. Clar. Iar dacă le surâde norocul, printr-o aliniere benefică a planetelor după o luunggăă perioadă de abstinență să facă sex în cele patruzeci de zile, să-și plimbe gândul prin puterea rugăciunii. Asta dacă au hotărât să țină post. Partenerul nu se pune, ăla să-și ia gândul. Dac-o putea atât de mult.
A, și să nu uit, dacă vreuna din astea măritate care s-ar bucura de ceva acțiune pe durata postului vizitează alte așternuturi, deși ele au dezlegare, că doar sunt măritate, n-au pic de clemență. E preacurvie. Oricum e preacurvie. Atunci ce rost mai are dezlegarea? Măritata oricum calcă strâmb.
Cât despre masturbare, păcatul este cu mult mai mare decât sexul în timpul postului. Aici nu mai ai nici o dezlegare, măritată sau nu. Să-mi spună şi mie careva după ce etalon se măsoară acest păcat. Cum ştiu eu care e păcatul mai mare sau mai mic. Când să regret mai mult sau mai puţin. După mine, păcatul e păcat. Punct.
Iar eu cum sunt o (ne)bună creștină, vreau să știu. Clar.
Încurcate mai sunt Căile Domnului!
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
