Magda Lungu – Pagina 2

Tristeți2 readers now

De la vreme. Suntem meteosensibili? Da. E destul de deranjant dacă afară plouă şi ştii că ţi se va deranja freza perfectă la care ai munict 3 ore chiar dacă n-ai recunoaşte în veci asta.

De la oboseală. Ai vrea să dormi dar nu prea poţi pentru că din 10 în 10 minute clincăne notificările primite pe fb şi nu închizi nici telefonul, nici laptopul că … pierzi ştirile. Sigur, la un moment dat se adună şi nopţile nedormite şi orele în care stai lipit de monitor sau display şi cam ai nevoie de scobitori pentru a ţine ochii deschişi. Dar dacă e pentru o cauză nobilă…

De la o activitate care trebuie să o faci dar nu prea ai cheful şi/sau motivaţia şi ai mai ratat şi start-ul. Şi dacă proverbul „nu lasă pe mâine ce poţi face astăzi, lasă pe poimâine că, poate, nu mai trebuie” nu se aplică pentru că ai termen limită care a fost ieri, deja se complică lucrurile.

De la un gest care nu ar fi trebuit făcut sau de la un cuvânt care nu trebuia spus. Poate ar fi trebuit să nu vezi sau nu ar fi trebuit să auzi dar, din păcate, nu suntem dotaţi cu filtre. Am vrea să fim impasibili şi indiferenţi dar suntem oameni şi nu metale. Impropriu spus pentru că nu s-a demonstart ştiinţific că metalele „nu simt”.

De la dor. Când ţi-e dor de cineva, ai o stare de „rău general” şi eşti trist fără un motiv aparent. Ori eşti neatent ori eşti extrem de vesel ori faci ceva să ieşi din starea asta dar nimic nu merge până exact în momentul în care pui mâna pe mobil şi suni iar vocea de la capătul celălalt răspunde „bună!” sau „sărut mâna!” sau „ce faci, fată?” sau … ceva.
Dar dacă ţi-e dor de cineva care nu mai e în viaţa ta? Ce faci? Nu-l poţi auzi, nu-l poţi strânge în braţe, nu-i poţi vorbi, nu poţi … nimic. De ce? Pentru că timpul curge într-un singur sens şi ce a fost nu poate fi schimbat. Te întrebi dacă e ceva în neregulă cu tine. Nu e! Sunt oameni care nu se uită şi momente care nu vor să fie uitate, acele amintiri dulci-amare care au un farmec aparte şi care pur şi simplu fac parte din noi şi cu care trebuie să mergi până la capăt, fie că eşti în stare fie că nu eşti în stare să duci cu tine această povară. Al. Dumas spunea foarte frumos că „rănile sufletului se acoperă dar nu se închid niciodată” şi vrei să uiţi şi să ierţi şi să mergi mai departe dar exact atunci când crezi că ai depăşit momentul apare de nicăieri un cuvânt, un gest, ceva care atinge rana. Încerci să fugi de amintiri ascunzându-te de oameni. Pur şi simplu ai vrea să-ţi lipeşti un bileţel în frunte pe care să scrie „lasă-mă-n pace” dar n-o faci pentru că ai ştii că oricât de supărat ai fi nu ai nici un drept să-i întristezi pe cei dragi din jurul tău, ai vrea să poţi vorbi cu un prieten despre „ce te doare” dar n-o faci pentru că nici măcar nu te simţi în stare să-ţi faci ordine în gânduri şi să porţi o conversaţie simplă cu introducere, cuprins şi încheiere. Ai vrea să vorbeşti despre … dar ce sens ar avea? Aşa a fost să fie! Nu-ţi mai pui întrebarea „cum ar fi fost dacă?” doar mergi înainte, zi de zi şi rămâi cu tristeţea. Te fereşti de amintiri şi de tot ceea ce ţi-ar putea provoca aduceri aminte şi continui să păşeşti. Prin viaţă!

Se spune că un suflet poate fi vindecat doar de atingerea unui alt suflet. E adevărat! Orice rană se vindecă, unele dispar complet, altele se închid dar rămâne cicatricea …

Magda Lungu

Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.

Liliac mov şi nouă pietre1 reader now

În capătul străzii este un liliac pitic. A crescut neuniform cu foarte multe ramuri în spate, spre bloc şi cu foarte puţine şi strâmbe în partea dinspre stradă. Când înfloreşte parcă explodează. Se umple instantaneu de flori mici, mov şi parfumate. Şi face asta în fiecare primăvară, nu se plictiseşte niciodată.

Dacă stau bine şi mă gândesc e acolo dintotdeauna şi a crescut odată cu mine. Îl ştiu de când ne fugărea Carolina aruncând cu ouă după noi pentru că ne adunam toată ceata de copii sub balconul ei şi ne jucam nouă pietre. Puneam pietrele, turn, una peste alta, de la cea mai mare la bază până la cea mai mică, în vârf. Baza era de obicei o cărămidă roşie din acelea pentru construcţii, dreptunghiulară şi solidă, să reziste la toată construcţia de deasupra. Celelalte opt erau fel de fel de pietroaie pe care le găseam prin cartier şi care aveu măcar două feţe cât de cât plane. Nu conta cum le clădeam, mare-mică-mare sau mică-mare-mare sau orice alt fel de combinaţii. Deasupra, în vârf, era obligatoriu cea mai mică. Jocul era simplu: căpitanul unei echipe arunca cu mingea şi trebuia să dărâme turnul iar restul echipei fugeau care-ncotro. Aşa fugăriţi de ceilalţi trebuiau să reclădească turnul din cele nouă pietre. Dacă reuşeau, câştigau jocul şi aruncau din nou cu mingea. Membrii celeilalte echipe trebuiau să-i prindă şi să-i împiedice să reclădească turnul. Câte unul mai isteţ ascundea o piatră în buzunar şi fugea cu ea. Nu se putea clădi turnul fără una. Cel care luase piatra trebuia prins şi trofeul recuperat. La un moment dat fugeam fiecare după fiecare sau toţi după unul.

Cel mai mult ne lua să facem turnul. Nu stăteau pietrele sau terminam de pus pietrele şi turnul se clătina ameninţător, cineva dintre noi sufla şi gata construcţia. O luam de la capăt iar şi iar, cu alte combinaţii mare-mică-mică sau cu alte pietre. Cine găsea o piatră perfectă o lua seara acasă şi o ascundea sub pat ca pe-o comoară.
Apoi ne împărţeam în două echipe după preferinţe. Fiecare echipă vroia să aibă cel mai bun ţintaş, cel mai bun alergător, cel mai rapid constructor. Ne împărţeam şi ne reîmpărţeam. „ -Hai la mine!

– Am fost şi ieri, mă duc dincolo! – Dacă te duci la ei, merg şi eu cu tine.”

Mai mult dura construitul turnului şi alegerea echipelor. De dărâmat pietrele era simplu. Aveam voie la două încercări. Prima oară aruncam cu mingea şi nimeream oriunde în altă parte, numai între pietre nu.

Nici nu făcea mingea poc de perete sau de geamul Carolinei şi apărea în cadru un cap cu păr roşu şi o voce stridentă care se răstea la noi: „plecaţi de-aici împieliţaţilor! duceţi-vă la voi la bloc.” Ne împrăştiam rapid în toate direcţiile şi după 10 minute reapăream să continuăm jocul. Carolina nu ne mai avertiza şi a doua oară. Ieşea la geam cu lighenaşul cu ouă şi arunca după noi. Fugeam şi ne ascundeam după liliac. Toţi zece, cincisprezece copii aliniaţi unul în spatele celuilalt şi-n faţa noastră, paravan, un vrej de tulpină care nu făcea decât să împartă imaginea în două. Nu ne salva de oră, nu ne salva de Carolina, nu ne salva de nimic dar mirosea a primăvară şi era plin de flori şi de perechi de ochi care pândeau şi râdeau. Seara, rupeam câteva crenguţe şi i le duceam Carolinei să mai salvăm nişte ouă.

Am uitat de liliacul mov când am plecat din oraş. Nu m-am gândit la el şi nu i-am simţit lipsa. L-am regăsit peste ani, tot pitic, tot stâmb, tot mov şi tot acolo. În cartier s-au schimbat multe. Au plecat oameni, au venit oamenii, copiii de ieri au la rândul lor copii şi Carolina are tot părul roşu. E surdă şi nici de văzut nu prea vede bine. Într-o zi m-a oprit pe alee şi mi-a spus „sărut mâna, doamnă ingineră.” I-am luat mâinile să i le sărut şi mi-a ghicit gestul. „ – Nu se cade! – Tanti Carolina, mai ai ouă de aruncat?” A început să râdă: „ – Aţi crescut toţi!”

Magda Lungu

Amante1 reader now

Fel de fel de amante. De zi pentru că ziua este alcătuită din mai multe părţi şi una poate fi departe de ochii lumii, într-un colţ numai pentru doi care nu vor fi niciodată “noi”. Sau de noapte, nopţile acelea care ascund chipuri şi trupuri. De luni până vineri pentru că-n timpul săptămânii e mai uşor să fii peste tot şi niciunde. Sau de weekend într-o escapadă departe de tot ce-ar trebui să te reprezinte dar care, de fapt este în plus. Din dragoste aşteptând să se întâmple ceva şi să se aleagă cine pe cine iubeşte mai mult. Sau din interes, o poliţă de asigurare spre un confort dorit dar neavut niciodată. Oficiale care-şi asumă jumătatea de alegere pe care au făcut-o. Sau neoficiale care nu recunosc ceva ce ştiu toţi şi doar ele nu ştiu că ceilalţi ştiu. De suflet, de conversat online sau de zâmbit complice peste o distanţă ce se vrea respectabilă. Sau de trup, de noi experienţe, de curiozitate, din răzbunare. Neveste de bărbaţi care au la rândul lor alte amante sau filozoafe care dau sfaturi soţiilor sperând cu disperare să ajungă măcar puţin în locul lor.

Adorate şi hulite, cu chip de înger sau de demon, delicate sau băieţoase, de toate vârstele, au ceva special, ceva ce le-a făcut să accepte că mai există un fel de a iubi, ciuntit. Măşti obligate să se ascundă,să se teamă, să nu vorbească, să nu gândească, să nu simtă. Femei neterminate care nu au nimic de pierdut decât pe ele.

De ce? Nu ştiu, nu vreau, nu pot, am nevoie de ceva sau îmi lipseşte ceva. Şi, în loc să repar, găsesc alternative: două iubiri stricate care împreună nu vor face niciodată un întreg.
De ce eu? Vinovăţie combinată cu momente care încearcă să şteargă orice urmă de vinovăţie. Dragoste şi ură. Alegeri. Sau teama de a face alegeri.

Până când? Până când înţelegi că începuturile “vom vorbi, vom face, vom fi” care continuă tot cu aceleaşi începuturi, îmbrăcate într-o altă formă: “mai aşteaptă puţin, va fi altfel, va fi bine”. Până când te doare atât de tare încât te saturi ori să te mai doară, ori te saturi de tine. Până când te saturi să găseşti scuze şi să-ţi găseşti scuze. Până când realizezi că nu poţi trăi la nesfârşit în viaţa altcuiva.

De ce nu? O amantă de orice fel ar fi, nu va fi altceva decât amantă, o jumătate de femeie cu jumătate de viaţă, o dublură nefericită a unei actriţe principale la fel de nefericită. Actriţa are statut, amanta nici asta nu are. Soţia are o viaţă: zile de naştere, sărbători legale şi cu cruce roşie, amanta are alte zile alocate, mult mai puţin importante sau neimportante. Soţia are prieteni proprii şi prietenii soţului, amanta are duşmani şi duşmanii soţiei. Nevasta are loc în mobilul soţului chiar dacă e trecută acolo cu id-ul Hitler, amanta e pe necunoscut sau şi mai rău, aşteaptă să fie sunată: “alo, ai puţin timp liber?”. Soţia este o alegere, amanta o necesitate biologică. Soţia e pentru viaţă, amanta e doar pentru sex chiar dacă e plătită sau răsplătită cum trebuie. Soţia este una, aleasă dintre câteva mii, amanta nu este aleasa nimănui. Fără soţie casa nu e casă, fără amantă casa e mai casă. Soţia e cu laurii şi cu laudele pentru ce face, amanta e cu resturile a ceea ce nu face soţia şi nici pentru acelea nu va primi premii. Soţia are posibilitatea de a alege. Şi amanta are. Să nu mai fie amantă!

Părerea mea: dragă amantă îţi doresc din tot sufletul să nu fii amanta unui bărbat care are o nevastă care scrie versuri, proză sau orice altceva ce poate fi citit. Că-ţi va apare poza din faţă şi din profil nu-i foarte neplăcut, să vezi cum va fi textul ataşat fotografiei. Cei care scriu, în general, descriu emoţiile pe viu şi dacă tu vei fi subiectul principal al noii apariţii literare e posibil să fii analizată, disecată, descrisă, dezbătută, combătută şi să afli atât de multe lucruri despre tine din care nu ştiai nici măcar 10%. Şi sub text va fi, bineînţeles, adresa ta de e-mail, numărul tău de mobil şi profilul de facebook. Să poţi schimba impresii cu cititorii.

Şi un moment de sinceritate: nu se gândeşte la tine decât când îi este foame de corpul tău şi tu eşti acolo să-l saturi şi nu te respectă pentru că nu nici măcar tu nu te poţi respecta. Nu, tu nu exişti ca persoană, eşti doar un corp. Şi nu, nu te iubeşte pentru că nu are două soţii ci are soţie şi amantă.

Magda Lungu

Vouă, frumoaselor!1 reader now

Ţie femeie romantică care-ţi doreşti flori, răsărituri şi apusuri şi din când în când o cină la lumina lumânărilor şi care, dacă le primeşti, îţi aduni toate visele în palme şi apoi le arunci în toate cele patru zări să umpli lumea de tine şi ţie, femeie pragmatică, care nu numai că ştii că soarele răsare în fiecare zi dar eşti şi ferm convinsă că va răsări şi dacă tu ai altceva de făcut decât să-l admiri.

Ţie femeie îndrăzneaţă care te crezi stăpână într-o lume care se vrea cucerită în fiecare zi de tine şi ţie femeie timidă care abia îndrăzneşti să-ţi ridici ochii din pământ.

Ţie femeie care nu-ţi ajung toate cuvintele lumii să povesteşti, să explici, să dai sfaturi şi vorbeşti în continuu despre tine, despre toţi şi despre toate şi ţie, femeie care răspunzi monosilabic cu “da” sau “nu” şi mai strecori din când în când câte un “poate”.

Ţie femeie fotomodel care radiezi o frumuseţe firească, nefirească sau impusă şi ţie, femeie care vrei să te aliniezi acestor norme făcându-ţi viaţa o copie a altor vieţi şi ţie, femeie care te accepţi exact aşa cum eşti pentru că ştii că viaţa e prea scurtă să o trăieşti chinuindu-te.

Ţie, femeie independentă obişnuită să iei decizii, să ai păreri şi să le comunici celorlalţi şi ţie femeie, care nu iei nici un fel de decizii.

Ţie femeie sensibilă care picuri lacrimi la fiecare emoţie şi ţie femeie care ascuzi ce simţi după cuvinte dure.

Ţie femeie care-ţi place viaţa şi trăieşti momentul şi ţie femeie care-ţi faci planuri cincinale şi uiţi că planurile în care sunt incluse şi alţii nu depind numai de tine.

Ţie prinţesă care crezi că Pământul trebuie să-şi schimbe sensul de rotaţie pentru că tu ţi-ai rupt o unghie şi ţie femeie războinică care încalţi singura pereche de ghete pe care o ai şi pleci hai hui prin viaţă.

Ţie femeie care te crezi superioară tuturor bărbaţilor şi ţie femeie care crezi că nu valorezi nimic dacă nu eşti la braţul lui.

Ţie femeie sexy care distrugi suflete pentru că ştii exact cum se face asta şi ţie femeie care te laşi zdrobită de oameni fără suflet pe care-i consideri mult mai buni decât tine.

Ţie femeie care te simţi în al nouălea cer când ţi se acordă puţină atenţie şi ţie femeie care eşti sufocată de prea multă atenţie şi vrei să fugi şi să te ascunzi doar pentru a rămâne câteva clipe în care să te scufunzi în linişte.

Ţie femeie optimistă care radiezi bucurie şi bună dispoziţie în jurul tău şi ţie femeie cu sufletul negru ca noaptea care nu mai vede în jur decât variante ale lui “nu se poate”.

Ţie căutătoarea de aur care ştie că orice şi oricine are un preţ şi ţie femeie care ştii că lucrurile cu adevărat valoroase nu se pot cumpăra.

Ţie femeie-prietenă indispensabilă altora ca aerul şi ţie femeie-răutate întruchipată care te-ai născut să distrugi suflete.

Ţie femeie sinceră care preţuieşti mai mult un adevăr decât o minciună ambalată frumos într-o copertă de iluzii şi ţie femeie mincinoasă atât de frumos încât până şi tu crezi ce spui.

Ţie femeie care te retragi în liniştea braţelor ce te cuprind şi ţie femeie care-ţi place mai mult noaptea decât ziua pentru că noaptea toate cluburile sunt deschise.

Ţie femeie care renunţi la tine în numele dragostei şi ţie femeie care renunţi la dragoste pentru numele tău.

Ţie frumoaso vreau să-ţi vorbesc, ţie care ai fel de fel de roluri atribuite de societate, prieteni, familie, alte femei, reviste de modă sau bărbaţii din jurul tău, ţie ce ţi se potriveşte de fapt? ce te face să te simţi împlinită? la ce nu ai renunţa dacă ai fi pusă în situaţia în care să nu trebuiască să renunţi la nimic? ce roluri ţi-ar place să ai? ce ai alege dacă ai putea alege să fii oricine ai vrea tu să fii? cine eşti tu cu adevărat? ce vrei de la tine? ce vrei de la viaţă?

Magda Lungu

Iubiri1 reader now

Iubirea – singurul subiect dezbătut, analizat, cuantificat, sucit şi învârtit pe toate părţile, despre care s-au scris versuri sau proză, cu final fericit sau mai puţin fericit. În numele iubirii s-au purtat războaie, s-a rescris istoria şi s-au schimbat destine.

Pe vremea când umblam cu flori de liliac în păr și cireșe la urechi credeam că dragostea poate muta munții din loc. La fel cred și acum chiar dacă florile de liliac le prefer în vază și cireșele în farfurie. Între timp, am descoperit că fiecare dragoste este unică şi fiecare om este unic la fiecare vârstă.

La paisprezece ani Universul tău e școala cu colegi și cu profesori. Toate colegele sunt extraordinar de frumoase cu codițe și fundițe, cu rochițe și pantofiori şi marea majoritate a băieţilor practică un sport. E firesc să scapi creionul din mână când trece ea sau el pe lângă tine, în drum spre tablă. Și dacă mai știe şi lecția deja în suflet se produce un click. Simpatie. Dacă nu prea o știe atunci atenția se îndreaptă spre zeul sau zeița didactică care ar putea să-ți fie tată sau mamă dar nu e. Așa că, te duci de drag la oră și ai mai vrea și pregătire suplimentară. Brusc devii pasionat de obiectul nu predat ci de obiectul de cult al obiectului predat. Aici profesorii sunt cei care dau dovadă de maturitate pentru că tinerii viitori sau nu profesori sunt pur și simplu așa de extaziați că uită să se mai ridice din bancă deși soneria sună și sună și sună. Dragoste secretă.

La şaisprezece ani încep grupurile de prieteni, plimbările cu bicicletele, rolele, skate-ul şi teribilismele. O încercare de a-ţi găsi un echilibru, atât interior cât şi exterior, singur sau în doi. Dragoste romantică. E vârsta descoperirilor la care curiozitatea şi frica de nou merg alături şi fiecare dintre ele este, pe rând, pe primul loc. Să fug sau să lupt? Să rămân, să plec sau să amân?

La nouăsprezece ani – ai de ales între iubirea vieții tale și cariera vieții tale. Când începe dragostea se termină cariera sau se amână pentru că, nu numai dragostea este chioară ci orbești și tu de nu mai vezi nici titlul cărților pe care se presupune că ar trebui să le citești pentru admiterea la facultate. Dragoste copleşitoare: te topeşte o privire, o atingere, un cuvânt, un zâmbet.

La douăzeci şi cinci de ani ai citit suficiente romane de dragoste, poliţiste, bibliografii şi cărţi science-fiction pe lângă literatura obligatorie din programele şcolare. Ai modele reale, părinţi, bunici, fraţi, mătuşi, verişori şi alte cupluri, în paralel cu cuplurile legendare, Tristan-Isolda, Romeo-Julieta, Grigore Dima – Lotte. Unde începe şi unde se termină povestea? Şi care este rolul meu în această poveste? Cât este dragoste romantică şi cât obsesivă, cât platonică şi cât pasională? Cât din mine se transformă în iubire şi în ce mă transform eu? Ce fac, ce gândesc, ce simt şi cât pot oferi înainte de a cere? Ştiu ce vreau şi stiu să spun ce vreau acceptând în acelaşi timp că celălalt poate gândi altfel decât mine?

La treizeci de ani ori eşti idealul promovat de societate care excelează pe toate planurile (director de firmă cu o cifră de afaceri în creştere exponenţială, cu 2,3,4 copii perfecţi, o relaţie pasională, care se preocupă permanent de dezvoltarea personală şi autocunoaştere şi arată perfect pentru că, în timpul liber se împarte între coafor, cosmetică şi prezentări de modă) ori îţi lipseşte o piesă din acest puzzle şi, raportat la normele societăţii, te simţi neîmplinit. Păşeşti la braţ cu viaţa şi te încăpăţânezi să priveşti în orice altă parte decât în propriul tău suflet. Faci prea puţin din ceea ce vrei tu, mai mult faci din ceea ce-şi doresc ceilalţi de la tine. Copleşit de responsabilităţi, obligaţii, norme, te simţi prins ca-ntr-o capcană. Nu eşti în stare să te desprinzi din ea şi aştepţi să vină cineva să te smulgă din propria ta viaţă şi să te teleporteze în alta: mai bună, mai fericită, mai a ta, în care să simţi că ai propriul tău rol. Acoperi toate oglinzile să nu te vezi, îţi astupi urechile să nu te asculţi şi vorbeşti în continuu pentru că ţi-e teamă de linişte. Iubeşti? Mai iubeşti? Pe cine? Tu unde eşti?

La patruzeci şi cinci de ani te cunoști pe de rost și ești așa de sătul de tine că începi să ieși în lume, să se mai sature și alții. Ai trăit, ai simţi şi ai văzut fel de fel de iubiri, ale tale şi alte altora, un amalgam de trăiri sincere, făţarnice, egoiste, necondiţionate, neîmpărtăşite sau identice, iubiri care distrug, care apropie, care se transformă în ură, în indiferenţă sau în altfel de iubire. Păstrezi amintiri, se cicatrizează răni, se acoperă vise şi dincolo de toate rămân oamenii. Şi peste oameni, timpul care cerne tot şi transformă tor: amintiri, oameni, sentimente, gânduri, iubiri.

Dragostea e simplă: cuvinte simple, tăceri simple, gesturi simple, atingeri simple și doi oameni, fiecare cu lumea, visele, perfecțiunile și imperfecțiunile proprii.

Dragostea e despre mine: vreau să știu că ești cu mine chiar dacă sunt cu 7 pași în fața ta sau în urma ta sau că mă învârt fără niciun rost prin viață. Când mă opresc vreau să știu că mă pot odihni la tine-n brațe.

Dragostea e despre tine: vreau să știi că sunt cu tine pentru că vreau să fiu cu tine. Dacă ai nevoie de mine știi foarte bine unde mă găsești. În rest, ești liber să faci ce vrei.

Dragostea e despre noi: de ce să împărțim lumea la doi, dacă tu vrei „lumea” și eu te vreau pe tine? Ia tu „lumea”!

Magda Lungu

Amintiri1 reader now

De la „dă să pupe mama că trece” până la „pe vremea mea…”, adunăm amintiri de toate felurile: despre noi, despre oameni dragi, despre momente pe care am vrea să nu le fi trăit sau despre momente pe care am vrea să le retrăim iar şi iar. În afară de câteva excepţii, marea majoritate a amintirilor sunt despre noi şi despre alţi oameni.

În primii ani de viaţă, descoperim. Totul este nou şi interesant şi trăim atât de intens fiecare moment încât nu avem timp de amintiri. Sunt alţii care le pun deoparte pentru noi şi le etalează exact atunci când ar fi fost mult mai bine să tacă: „îţi aduci aminte mamă, erai la grădiniţă, şi …”. Nu ai cum să eviţi povestioara care te aruncă brusc în una dintre cele mai jenante situaţii, aşa că afişezi o faţă impenetrabilă şi aştepţi sfârşitul. A trecut! Respiri uşurat. Până data viitoare.

Primii ani de şcoală: învăţătoarea, profesorii, colegii de clasă, primele reuşite, primele eşecuri, hohote de râs, plâns cu sughiţuri, genunchi răniţi şi „ – Hai în casă că e noapte, copile! – Mai stau puţin! 5 minute.” Şi fiecare minut era format din alte cinci minute. Primele prietenii, cele care durează cât o şoaptă la ureche „e secret, să nu mai spui la nimeni”, şi cele care vor rezista peste ani, de la început până la sfârşit.

Anii lui „cine nu-i gata îl iau cu lopata” din care rămân pentru totdeauna zânele din poveşti braţ la braţ cu eroii din cartier.

Anii de liceu, un amestec de cireşe la urechi cu cămaşă albă cu papion negru. Adolescenţi. Luni şi joi- copii, marţi şi vineri- tineri, miercuri, sâmbătă şi duminică-oameni maturi. Întrebări despre suflet, viaţă, iubire, fericire. Puţină răzvrătire, puţină acceptare, conflictul dintre generaţii, teama de a încerca ceva nou şi nevoia de evadare, de libertate. Bacalaureatul şi concretizarea lui „tu ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Cei mai frumoşi ani şi ultimii înainte de „sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată! Plec spre propriul meu vis. N-am să vă uit niciodată.”

Prima dragoste, prima bâlbâială şi primul curcubeu afişat direct în obraji: galben, roşu, alb, galben. Nu se concretizează, „ce copii eram!” dar e începutul unor altfel de emoţii, unice. Indiferent câte iubiri vor urma, prima dragoste este singura în care oferi totul şi în care începi totul: prima strângere de mână, prima îmbrăţişare, primul sărut, primul „te voi iubi mereu”, prima noapte de dragoste, prima decepţie, prima despărţire şi primul pas în a descoperi ce ai de oferit, necondiţionat, unui alt suflet. Amintire vie puternică şi în acelaşi timp atât de fragilă.

Viaţă şi alegeri de toate felurile. Ne aliniem rapid normelor şi regulilor sau învăţăm foarte bine regulile pentru a putea trece mai uşor printre ele. Pornim pe un drum, ne răzgândim, alegem alt drum, ne oprim şi ne întoarcem la primul, facem greşeli, ucidem sau vindecăm suflete, ne izolăm de oameni sau îi primim cu drag în viaţa noastră, luptăm, abandonăm, iubim, urăm şi trăim. În fiecare zi mai puternici, mai maturi şi din ce în ce mai departe de copilărie. Ne aducem aminte de ce a fost doar pentru a ne găsi puterea să păşim spre ce va fi.

Ne transformăm. În oameni cărora nu le place nimeni şi nimic şi de care nu te poţi apropia pentru că nu vor să se vadă în ochii nimănui, în oameni debordând de optimism şi veselie care încearcă să ascundă răni nevindecate şi în oameni imperfecţi care coboară ori de câte ori pierd un vis sau nu reuşesc să iasă din visul altcuiva şi care urcă de fiecare dată când viaţa le oferă momente unice în care simt că zboară atât de sus încât se-ntâlnesc cu fericirea. Toţi suntem perfecţi, fiecare în felul lui, cu viaţa, gândurile şi experienţele proprii. Într-un moment de răscruce ne întrebăm ce ne-ar mulţumi pe deplin. Nu ştim ce este „acel ceva”, de unde vine şi cine-l poate aduce dar îl căutăm cu disperare de parcă ar fi reţeta magică prin care putem obţine fericirea absolută. Din când în când răscolim amintiri despre cum am fost. Acum suntem altfel.

Magda Lungu

Ţie, regele lumii

Bărbat şi femeie, foc şi apă, yin şi yang, nord şi sud, început şi sfârşit, a face şi a simţi, două lumi opuse şi asemănătoate care se completează, se întrepătrund, se atrag, se resping şi se descoperă, de fiecare dată altfel: ce vreau eu, bărbat de la tine, femeie? şi ce vrea el, bărbat de la mine, femeie? Până şi întrebările sunt altfel. Eu, bărbat, mă descopăr pe mine prin tine, femeie, iar eu, femeie, sunt ceea ce mă faci tu, bărbatul meu, să fiu.

Cine eşti tu de fapt?

Bărbatul care-şi respectă mama pentru că a fost prima prezenţă feminină din viaţa lui dar consideră că are o viaţă şi dincolo de braţele ei protectoare sau marele bebeluş care vrea scărpinat, cocoloşit şi ţinut de mânuţă, bărbatul care încurajează, ajută, dezvoltă, liderul înnăscut sau şeful autoproclamat care trăieşte pentru a demonstra că tot ce fac ceilalţi este greşit, bărbatul dulce care se lipeşte ca scaiul sau pelteaua de oricine îi acordă puţină atenţie şi uită să se mai dezlipească sau bărbatul şmirghel construit din material antiderapant de care nu se lipeşte nimeni şi nimic, pasionatul una cu stadionul şi care nu ratează nici un meci sau spectatorul pentru care sportul există pentru alţii, pentru el există telecomanda şi ea e prelungirea mâinii drepte sau stângi, Gică-contra pentru care contează mai mult contraargumentele decât subiectul conversaţiei sau imparţialul care acceptă că nu se cutremură Pământul dacă mai există şi o altă părere diferită de a lui, zgârcitul care ştie la orice oră din zi sau din noapte câţi bani are-n cont şi o face simplu pentru că nu cheltuie nimic sau cheltuitorul care trece prin stările am bani/n-am bani cu viteza luminii, perfecţionistul, o combinaţie între FBI-ul şi CIA-ul sau boemul care e atât de neatent încât ai impresia că a picat şi din lună şi din toţi sateliţii diverselor planete, posesivul care consideră că ce-i al lui e al lui şi punct sau mâna spartă care împrăştie tot ce are şi ce nu are, admiratorul cu ochi alunecoşi după fel de fel de frumuseţi sau fixistul cu ochii lipiţi de un singur obiect de cult, şeful şefilor care consideră că i se permite absolut orice sau victima care consideră că nu i se permite nimic, autorul neautorizat care vorbeşte în citate din cărţile pe care nu le-a citit niciodată sau eruditul care este o enciclopedie ambulantă dar nu şi-a pus titlurile în frunte, gentleman-ul în preajma căruia te simţi ca o doamnă sau opusul lui alături de care te simţi ca un vagabond, sau din fiecare câte puţin şi în procente diferite?

Bun de pus la rană sau nebun de legat, sportiv sau nu, cu plete sau fără păr, cu muşchi mai mult sau mai puţin proeminenţi, rebel sau aliniat standardelor, aventurier sau static, seducător sau sedus, copil mare, imatur sau maturizat prea repede, tu care ai reinventat verbul “a face” şi l-aţi luat, ţi l-ai însuşit şi l-ai transformat în propriul tău destin. Ţie care eşti fiu, nepot, frate, unchi, tată, bunic, prieten, vecin, coleg, şef, soţ, amanţ, iubit şi orice altă combinaţie din ce îţi doreşti cu adevărat să fii.

Cum privim noi lumea voastră pe care am vrut cu orice preţ să o împărţim cu voi? “Şi noi suntem ca voi” – vor afirma feministele convinse şi câtă dreptate au. Da, suntem ca voi pentru că aparţinem unei specii comune dar cam atât. Lumea nu a fost concepută aşa, ci puţin altfel. În urmă cu câţiva mii de ani, nu prea mulţi, masculinul şi femininul, a face şi a simţi, reprezentau concepte total opuse care se completau, se împleteau şi se armonizau. După ce toate au început foarte bine, frumos, calm şi ordonat, femeile au vrut egalitate-n drepturi cu bărbaţii iar bărbaţii n-au avut nimic împotrivă. Şi brusc, ne-am trezit într-o lume total necunoscută, în care am vrut neapărat să ne impunem copiind gesturile, vestimentaţia, reacţiile şi atitudinile lor. Deci, eu femeie, port pantaloni ca tine, sunt CEO ca şi tine, conduc un 4*4 negru ca tine şi iau 10 decizii / 10 minute ca şi tine. Sunt la fel de logică, intuitivă, hotărâtă şi rapidă ca tine, modelul de femeie puternică care învârte lumea pe degete, ştie exact ce vrea, ce poate şi face orice ca să obţină ceea ce-şi doreşte. Spectaculos! De multe ori m-am întrebat nu de ce-şi doresc femeile atâta putere ci ce vor să facă cu ea.

Ce înseamnă şi ce reprezintă de fapt, pentru mine, femeie, un bărbat?

Ce se vede din tine: sinceritate – de multe ori brutală, cu intenţii declarate pe faţă sau ascunse după cuvinte dar tot clar exprimate prin gesturi şi priviri, inteligenţă cerebrală care tranşează rapid soluţiile şi o găseşte pe cea potrivită problemei, momentului, persoanei, instinct – o combinaţie între a proteja şi a poseda cu procente interschimbabile în funcţie de ceea ce reprezint eu, femeia, pentru tine: copil, prietenă, amantă, soţie sau nimic, orgoliu – asta sunt eu şi dacă-ţi place e foarte bine pentru tine pentru că nu am nici un fel de intenţie să mă schimb, frumuseţe masculină – cea care n-are nici un fel de legătură cu delicateţea feminină ci o frumuseţe dură care face diferenţa între tine bărbat şi mine femeie, atitudine – tu protejezi şi eu mă simt protejată prin simpul fapt că tu exişti, alegeri – bune, rele, încăpăţânate, studiate, hazardate sau oricum ar fi, tu eşti cel care faci alegeri când eu nu ştiu ce să aleg şi când ştiu, alegem împreună, bun gust – exprimat prin maniere impecabile, răbdare – să mă conving că vreau să fiu convinsă şi, bineînţeles, imperfecţiuni multe şi defecte şi mai multe. Nu cred în perfecţiune, e obositoare, un bărbat nu-mi trebuie să-l pun în ramă şi să-l uit atârnat pe perete ci să dau cu el de pământ când o merită ferm convinsă că mă va lăsa să fac asta fără să mă spulbere cu un gest sau un cuvânt şi să mă uit în ochii lui fascinată atunci când ceea ce spune sau ce face este absolut corect dar peste puterea mea de înţelegere.
Şi, ce nu se vede din tine: emoţii interzise, vise dictate de trebuie, romantism asumat şi puţină nebunie, vreau să-ţi pătrund în suflet, în gânduri, să mă strecor în tine şi ne amestecăm în aşa fel încât, când vom fi din nou doi, fiecare va purta cu el, pentru veşnicie, un pic din celălalt.

Magda Lungu

Joi, de la 16:00 la 17:001 reader now

Vineri am nevoie de puţin timp numai pentru mine. Nu minute furate pentru o privire aruncată pe furiş în oglindă, pentru trei paşi de dans pe covorul din sufragerie sau pentru a asculta câteva secunde dintr-o melodie pe care mi s-a părut că o aud prin geamul deschis de la balcon, ci câteva ore bune pe care să le am numai pentru mine. Să mă fac frumoasă! Nu că n-aş fi dar vreau ca-n fiecare zi să fiu şi mai şi. Nu te gândi la cine ştie ce tratamente de înfrumuseţare, de înmulţire, împărţire sau altfel de operaţii asociate diverselor mele părţi anatomice. Nu vreau să transform radical nimic din mine caut doar acel ceva deloc excepţional care mă face unică şi atât de diferită în fiecare zi. Sunt frumoasă pentru că mă simt frumoasă.

Sâmbăta e zi de curăţenie prin casă şi prin suflet: mai şterg de praf o amintire, mai scutur o pătură, mai arunc din orgoliu, mai spăl două trei geamuri, mai dau un telefon să aud o voce dragă. Mă-nvârt toată ziua în acelaşi spaţiu, un maraton pe care mă grăbesc să-l termin doar ca să-l reîncep cu forţe noi următoarea sâmbătă. Când obosesc mă aşez la masă cu trecutul şi încep discuţiile despre viitor. Sunt ceea ce sunt pentru că am ales în fiecare zi să gândesc, să am opinii şi să le susţin, să accept sau să critic, să aleg oamenii pe care-i vreau în viaţa mea şi să mă retrag din vieţile care mă obosesc. În viaţa mea poate intra oricine cu orice fel de ghete, eu umplu desculţă prin suflete.
Duminica e pentru oamenii mei speciali: vorbim împreună, facem ceva împreună sau pur şi simplu ne uităm unii la alţii. Dacă ei nu au timp, nu e nici o problemă, rămân cu mine. Ne înţelegem de minune. Una peste alta duminica e o zi de sărbătoare, nu pentru că scrie în calendar ci pentru că o merit: e ziua în care fac pace cu mine, cu tine, cu cei dragi şi cu ceilalţi. Diplomaţia şi înţelepciunea înving cele mai dificile obstacole.

Luni e „pe locuri, fiţi gata, start”, e un început de ceva. De foarte multe ori am spus: „încep cutare lucru de luni”. De multe ori chiar am început, de şi mai multe ori n-am început nimic. Şi dacă am făcut şi dacă n-am făcut acel „ceva”, Universul nu s-a schimbat pentru mine şi nici oamenii nu s-au schimbat pentru mine. De ce s-ar fi schimbat? Defectele sunt cele care contează cu adevărat pentru că ele ne fac unici. Perfecţiunea e obositoare. Dacă fiecare dintre noi am avea aceleaşi răspunsuri ce ne-am mai întreba unii pe alţii? Nu-s un om obişnuit, numai unui detergent i se poate atribui o asemenea caracteristică. Sunt un om neobişnuit în felul meu cum eşti şi tu la fel de neobişnuit dar în felul tău. Există oameni asemănători sau compatibili dar nu există doi oameni la fel. Până şi gemenii identici au amprente diferite. Sunt ceea ce vreu eu să fiu, stima de sine nu mi-o poate lua şi nu mi-o poate da nimeni, depinde numai de mine să am grijă de ea.

Marţi mă distrează. Am crescut cu superstiţia celor trei ceasuri rele până când, într-o zi, le-am delimitat, de la 12 la 15, în altă zi le-am separat, unul dimineaţa de la 10 la 11 şi două seara de la 20 la 22, apoi le-am înlocuit pe două dintre cele rele cu două bune şi pentru că a rămas unul singur şi ăla rău, l-am desfiinţat. De ce să mai am şi grija lui? Gândurile mele au puterea pe care le-o dau eu.

Miercuri e o provocare, o zi altfel. Săptămâna a început şi nu s-a terminat încă. M-am ridicat de pe scaun dar nu sunt pe deplin în poziţie verticală. E momentul ideal să schimb ceva ce nu-mi place şi dacă nu pot schimba ce nu-mi place atunci e cazul să schimb modul în care mă gândesc la acel ceva. Nu mai ştiu cine a spus-o dar e foarte bună de aplicat. Sau altfel: toate probleme se împart în două mari grupe: cele care au soluţii şi atunci nu mai sunt probleme şi cele la care nu merită să mă gândesc pentru că nu au soluţii şi nu pot fi rezolvate. O zi are tot 24 de ore şi dacă-mi fac griji inutile şi dacă nu-mi fac.

Joi dimineaţa e la fel ca de luni până vineri, cu aromă de cafea fierbinte şi bucuria unui nou început de zi, apoi urmează o zi de muncă pe care încerc să o fac altfel în fiecare zi. Şi vine după-amiaza care, în fiecare joi e altfel. Şi ştii de ce? Pentru că joi, de la 1600 la 1700 adaug în caietul meu cu trandafiri albaştri din ce în ce mai multe puncte probate din „ce înseamnă să fiu femeie”. Uite ce am descoperit până acum:

• pentru a mă face auzită trebuie să cobor vocea şi nu să ridic tonul,
• pentru a mă face remarcată este suficient să zâmbesc,
• pentru a fi convingătoare am nevoie de argumente solide,
• pentru a fi sexy am nevoie de tocuri,
• pentru a fi puternică a trebui să învăţ ce înseamnă asta,
• pentru a fi un om bun trebuie mai intâi să vreau şi apoi să pot,
• pentru a putea râde a trebuit ca, mai întâi, să obosesc de atâta plâns,
• pentru a câştiga respectul cuiva trebuie să văd tot, să aud tot şi să vorbesc cât mai puţin despre asta,
• dincolo de toate rolurile pe care mi le-am asumat sau le-am acceptat voit sau tacit, am fost şi am rămas mai presus de toate FEMEIE şi-mi place la nebunie ce sunt.

Magda Lungu

Îmi dai şi mie o bucăţică din tine?1 reader now

Ne-am făcut cât de cât o idee despre o viaţă ideală şi o relaţie „ideală”, poveşti abstracte culese din basmele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene în care prinţul are obligatoriu un cal alb iar prinţesa codiţe împletite. Numai că, în poveşti, nu se spune nimic despre suflet. Ileana Cosânzeana nu a suferit traume fizice sau psihice şi Făt Frumos ştie din prima că ea este ultima iubire din viaţa lui. Frumos, simplu, cu început şi cu sfârşit. „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” deci au mai avut şi două secole la dispoziţie să se cunoască, să se accepte şi să se obişnuiască unul cu altul.

Care-i diferenţa dintre poveşti şi realitate? Calul, titlurile nobiliare şi numele. În rest, dragostea e foarte simplă: fiecare dintre noi vine cu vise, dorinţe, speranţe, poftă de viaţă şi răni adânci provocate de alte suflete.

Am să-ţi spun cum sunt eu şi cam ce aş vrea eu de la tine. Negociem?

Îmi place viaţa ! Înseamnă că tu trebuie să ai ochii larg deschişi spre frumuseţile lumii şi să le vezi. Viaţa este atât de frumoasă prin simplul fapt că te trezeşti dimineaţă şi poţi zâmbi.

Sunt o veselie! Îmi place să râd: de tine, de mine, de tot ce mi se-ntâmplă. Lasă-mă să mă bucur de tot ce mă înconjoară! Învaţă şi tu să râzi cu mine şi ai să vezi că vei aştepta cu nerăbdare să vină ziua de mâine pentru că vei găsi în fiecare zi alte motive de bucurie.

Îmi place să mă joc: cu florile, cu animalele şi cu cuvintele. Tu ştii să te joci? Dacă da, e bine, dacă nu, aminteşte-ţi copilăria . Asta nu se poate uita! E ca mersul pe bicicletă!

Îmi plac tăcerile: şi liniştea în care îmi pot auzi gândurile şi liniştea care aşteaptă răspunsuri. Tu ar trebui să ştii diferenţa! N-am să te întreb niciodată nimic pentru că nu ştiu să întreb, dar ştiu să ascult. Când vei dori să vorbeşti voi şti să ascult. Când vei dori să taci nu am să-ţi tulbur gândurile. Şi eu vreau acelaşi lucru de la tine.

Îmi place muzica ! Curcubeul culorilor din ochii tăi trebuie să ştie să scrie orice tip de muzică bună să fie, indiferent de genul din care face parte. Muzica glasului tău să fie caldă ca o ploaie de vară care te învăluie cu blândeţe şi-ţi lasă pielea catiferată şi respirând prospeţime, fără sunete stridente şi fără note false.

Îmi place dansul, acele atingeri delicate şi în acelaşi timp hotărâte care ajută două suflete să vibreze la aceleaşi acorduri şi să se mişte în oglindă. Nimic calculat, nimic forţat, doar armonie şi firesc. Să încercăm împreună să facem câte un pas, şi dacă nu merge dansul, să încercăm alt ritm şi altă melodie. Sigur vom găsi acele acorduri care ni se potrivesc !

Îmi place să fiu liberă! Am lumea mea, ai lumea ta , vom avea lumea noastră. Toate trei sunt diferite, se întrepătrund şi se completează dar sunt diferite! Să rămână aşa!

îmi place să nu mă grăbeşti! Acordă-mi timp să mă gândesc, să mă răzgândesc şi să mă gândesc din nou. Avem tot timpul din lume, de ce să ne grăbim? Dacă mă sperii am să dispar atât de discret încât atunci când vei realiza că nu mai sunt va fi prea târziu pentru noi.

Nu-ţi cer nimic şi nu vreau să te schimbi. Ştiu cum aş vrea să fii şi ştii şi tu dacă eşti aşa cum îmi doresc . Poate trebuie doar să aşteptăm să ne întâlnim. Poate nici nu exişti decât în mintea mea şi ne-am născut în spaţii sau timpuri diferite. Poate ne cunoaştem dar nu ştim că ne este dat să fim împreună. Sau, poate, încă ne căutăm printre oameni.

Magda Lungu

Violenţa domestică prin ochii unui copil

Prima amintire o am de la grădiniţă când, într-o zi, luasem o bulină neagră pentru ceva rău, bineînţeles, dacă era ceva bun bulina ar fi avut altă culoare. Când am ajuns acasă, am ascuns toate curelele tatei de la toţi pantalonii din dulap şi de prin casă. A doua zi dimineaţă, nicio curea nu era de găsit doar mama cu vocea ei dulce, şoptea încet “nu o maiameninţa că o baţi cu cureaua” şi tata bombănea “auzi ce i-a putut trece prin cap, copilului, extraordinar, oare le-o fi aruncat pe toate?”

Am fost singurul copil la părinţi, foarte bolnăvicioasă şi cum spunea tata cu oarece mândrie “e mai rea ca un băiat”. Mi se îndeplineau toate dorinţele, tacit, dacă respectam două reguli simple: “nu te plângi şi nu comentezi mai mult decât este necesar”.

Puteam să mă lovesc, să mă zgârâi, să mă rănesc în orice fel atâta timp cât nu se auzea “vai, mă doare”. Şi … am făcut multe: mă urcam în toţi copacii posibili şi exploram tot ce însemna sistem de canalizare sau şanţuri săpate pentru conducte sau fundaţii de bloc. Evident că eram în permanenţă plină de vânătăi, julituri şi zgârieturi. Mama, afla exact în ultimul moment când, fie se infecta rana şi făceam febră, fie refuzam să mă îmbrac cu fustiţe cu volane şi tricouri „să nu se vadă”. Mereu era aceeaşi discuţie între părinţii mei: mama – „nu-i mai spune că e băiatul tatei, las-o să se comporte ca o fată” şi tata “să nu aud miorlăieli, să înveţe să îndure, viaţa nu-i un fir întins…”

Evident făceam tot ce puteam să ies în evidenţă ca băiat: sport, cercuri şcolare şi olimpiade la diferite materii numai să văd în ochii tatei mândria că “băiatul tatei, se descurcă”. Refuzam să port fundiţe, rochiţe şi alte accesorii specific fetiţelor pentru că nu vroiam să fiu fetiţă şi punct. Spre disperarea mamei care a obţinut o singură concesie: părul lung; din care fundele dispăreau cu iuţeala fulgerului în secunda imediat următoare aplicării lor.

Cercul de prieteni se limita la o singură prietenă şi restul băieţi. Trăgeam cu praştia, spărgeam geamuri şi “vânam broaşte” pe Bistriţa spre distracţia tatei. Evident că, dacă apăreau reclamaţiile vecinilor, tot timpul îmi lua apărarea şi cam mergea pentru că până am terminat liceul am avut o faţă “angelică” de spuneai că faţa aparţine celei mai dulci fetiţe din lume şi celei mai inofensive.

Am fost foarte apropiată de tata. Nu mă deranja nici că venea aproape în fiecare zi beat sau ameţit, nici că ridica tonul şi făcea uz de cuvinte urâte şi jignitoare împotriva tuturor celor care îi ieşeau în cale, nici că-mi aplica veşnica pedeapsă cu cureaua: ameţit fiind, nu se mişca suficient de repede să mă nimerească şi în mintea mea credeam că doar se joacă şi nu că ar vrea să mă lovească. O singură dată am luat-o tare de tot: pierdusem cheia de la intrarea în apartament, tata mi-a dat cheia lui, eu am venit de la şcoală şi m-am dus la joacă şi am venit pe la 8-9 seara. M-a aşteptat în uşă 4 ore şi a urmat o bătaie cam cruntă şi cu o lipsă de două zile de la şcoală. Nu vânătăile au fost problema ci orgoliul meu cât casa, rănit că mi-a dat jos pantalonii şi m-a bătut la fundul gol. Şi ce m-a durut cel mai tare a fost că mama plângea lângă mine şi-l ruga să înceteze să nu cumva să mă omoare. După două zile au trecut vânătăile şi s-a reparat orgoliul, tata a umblat beat o săptămână, eu am pierdut în continuare şi alte chei dar am avut grijă să ajung acasă la timp, şi dacă se putea, înaintea lui. Era linişte când mă găsea în casă. Oricum începuse să vină din ce în ce mai târziu şi de multe ori nici nu venea, îl căutam prin oraş să nu care cumva să fi avut vreun accident sau… cine ştie. Maşina a făcut-o zob de cel puţin trei ori şi am preferat să conduc eu aşa că, cheile stăteau la mine şi originalul şi rezerva. N-aveam permis la vârsta aia dar eram trează.

Nu m-a deranjat foarte mult nici că mama pleca pe la rude cam o săptămână din lună şi nu înţelegeam ce e aşa de complicat să faci mâncare, să speli şi să calci. Eu le făceam şi le făceam cu plăcere, bine că de multe ori nici nu vedea tata ce făceam de ameţit ce era. Când venea treaz de la serviciu îi povesteam ce am mai făcut pe la şcoală, ce premii am mai luat şi pe la ce olimpiade am mai fost. Mă lăuda de fiecare dată şi puteam vorbi absolut orice cu el. În afară de sentimente. Şi de tandreţe. Cu timpul am învăţat să comentez din ce în ce mai mult, bineînţeles, păstrând o oarecare distanţă şi fiind mereu “în gardă” să “nu o iau”. Odată l-am întrebat de ce nu mă pupă şi de ce nu mă ţine în braţe şi mi-a spus “ce-i prostia asta? Eşti fetiţă?” Conta ce eram? Eram doar un copil şi vroiam să fiu alintată.

Eram o familie de oameni normali când eram împreună: mergeam în vizite unde tata se îmbăta absolut de fiecare dată şi veneau musafiri la noi şi el stătea în capul mesei şi o “dirija” pe mama ce şi cum să facă să se simtă lumea bine şi mama făcea. Tata se îmbătat de fiecare dată şi după ce plecau musafirii se culca şi era linişte.

Pe la liceu deja renunţase la pedeapsa cu cureaua pentru că el îmbătrânise şi eu devenisem mult prea iute să mă mai poate măcar atinge. Tot dormeam cu frică şi mă feream din calea lui dar adoptasem ideea“asta e! mergem înainte”. Şi a fost frumos până într-o zi când m-am supărat teribil. Era în ajunul Paştelui, eu în clasa a 12-a şi suficient de mare să văd ce se întâmplă în jurul meu. Tata invitase musafiri ca de obicei, mama cu treaba, eu cu încurcatul. Mă învârteam prin casă fără rost când apare tata de la cumpărături clătinându-se pe picioare. Nu ştiu ce nu i-a convenit dar ştiu că a trântit uşa de la dormitorul meu de perete şi a întins o mână spre mama care, împietrită de groază a făcut un pas în spate. În secunda aceea am înţeles că astfel de scene s-au mai petrecut, clar nu era prima oară. A vrut să o lovească şi am reacţionat foarte ciudat. Adrenalina înseamnă “fugi sau lupţi”, dar cum să fugi fără mama şi să lupţi împotriva tatei. Nu-ţi poţi împărţi sufletul în două pentru că … nu se poate. Îi iubeam pe amândoi la fel de mult şi trebuia să fac ceva! L-am prins de mână pe tata, l-am scos din cameră şi am închis uşa. Nu ştiu, cred că a văzut ceva în ochii mei că a tăcut şi s-a dus să se culce. Am simţit că am sufletul greu, de plumb şi că mă apasă o durere care nu poate fi exprimată în cuvinte. A doua zi am plecat şi eu şi mama din casă şi nu ne-am mai întors. În mintea mea a fost atunci că voi fi mamă şi voi fi soţie dar nimeni niciodată nu-mi va face vreun rău nici mie şi nici copiilor mei. Şi aşa şi este dar mi-e frică de întuneric şi încă îmi este frică … de oameni.

Magda Lungu