Autor: Adina Banea

Mi s-a întâmplat cândva mai demult, să cunosc brusc ce înseamnă a suferi. Cu adevărat.

Am simțit cum mă năpădește deodată o durere fizică inițial, pe undeva prin spatele capului, n-aş putea să spun unde exact nici astăzi, ştiu doar că s-a mai scurs multă, toată, fulgerător în podea, străbătându-mi tot corpul cu împunsături ce se adânceau și se tot împingeau prin mine, mă cotrobăiau toate simultan pe dinăuntru, mă treceau cu puterea gândului de jos în sus și prin spate, cu durere vibrantă, ascendentă, ce mă seca în continuare pe tot dinăuntrul, căci nu reușise să treacă repede și de tot și fără drum de-ntoarcere prin mine înapoi!!..n-a avut putere necesară ori..dorință?! de a se lăsa împinsă spre noroiul alunecos de sub tălpi ce deschideau noi orizonturi, zic,  că eu n-aș fi îndrăznit s-o calc în picioare niciodată. Și nu pentru că sunt o cuvioasă ce merge des la biserică și care nu reacționează din principiu impulsiv cu furie răzvrătită, ci pentru că atât de tare m-a înlemnit durerea ce mi-o provocase și care nu părea că va trece curând, încât mă simțeam lipsită de orice emoție, stană de piatră!

Nu ştiu ce mă durea mai tare ori pe unde, cert e că imediat după aceea am simțit cum parcă mi s-au tăiat picioarele brusc, de la genunchi în jos şi astfel, dezechilibrându-mă cu totul..buff!  alunec în prăpastie.

Habar n-am timpul cât mi-a durat căderea, nu-mi dau seama pe de altă parte nici cât am stat în întuneric cu frica toată adunată-n mine, încercând să-mi amintesc măcar  cum mă cheamă! şi cine sunt și a cui. Și dacă am vreun căpătâi de om care să mă iubească,  ori care măcar să poa’ să mă suporte cât de cât până ce reușesc să mă adun un pic. Mai încercam să gândesc ce am lăsat eu oare să mi se întâmple, de-am ajuns brusc pe nişte stânci necunoscute, aruncată în neant, fără a avea idee de prin ce loc sunt, ori dacă o fi cineva pe lume care mi-o duce și mie grija..

M-am aşezat obosită jos, în fund, direct pe piatra aia rece şi colţuroasă şi-am început să plâng.
Urlam..așa îmi amintesc, că era un soi de urlet interior care încerca cu tot dinadinsul să-mi iasă din suflet cu durere cu tot, încercam să mă trezesc din somnul greu, mă gândeam şi-mi impuneam să mă trezesc din vis urat şi să răsuflu uşurată că-s doar în vis suferindă şi clocotindă toată, duhnind amar a..a suferinţă.

..brusc mi-a dat prin cap gând raţional, în sfârşit..cum că de-aia resimţeam eu altfel durerea asta nouă în mine!.. mi-am oprit şi plâns şi răsuflare şi tot, în momentul ăla..și mi-am zis în gânduri tot mie înapoi că de-acum o să stau mereu cu frica după mine.. permanent voi simți această frică, chiar dacă-mi va trece durerea vreodată, chiar dacă voi cicatriza toate rănile după ce le gasesc, eu tot o să stau cu frica-n sân.

Frică de suferinţă rea ce amorţeşte suflet, trup şi gânduri, pe toate în acelaşi timp, cu viteza luminii.

În fine, am stat mult singură în prăpastie, atunci.
Oricum nu mă încurca stanca aceea, nici frig nu am simţit în tot timpul ăla lung..un gol sufletesc mă răscolea însă permanent.

Tot atunci am realizat că oamenii care trec prin şocuri emoţionale atât de puternice şi mai ales ivite  neaşteptat, ei nefiind deloc pregătiți de un război așa de mare, toţi aceşti oamenii care au trecut experienţa asta, au înţeles cred eu, ca și mine de altfel, că atunci când suferi, simţi suferință cu durere acutizat, în crescendo, cu fiece minut nou ce trece peste tine doare și mai tare, din momentul începerii și până la sfârşit.
..dacă ai noroc de sfârşitul poveștii ei, şi mai ales dacă te susține norocul și în reîntoarcerea treptată, la normalitatea vieții tale banale fericite.
..retrăind toată emoţia aceea negativă, parcă simt cum am secătuit din nou şi parcă tot la fel o simt cum mă apasă și-ncearcă să mă încleșteze.
Aproape ca atunci să zic că am simţit din nou și-acum, suferinţă cu dureri în mine, deşi eram convinsă că am cicatrizat atent peste tot, că mi-am regăsit tot drumul meu, pas cu pas trecându-l înapoi , atunci când m-am întors la viaţă-mi searbădă cu liniar de fericire ce-mi era atât de prea banală.

Aici și voiam de fapt să ajung atunci când mi-am propus să dezvolt cu tine împreună subiectul de azi.
..un minut, dacă-mi dai voie..!!și merg mai departe cu povestea, îmi doresc să ilustrez cât mai real ceea ce-am simţit, dar după ce-mi şterg două lacrimi şi îmi revin un pic, un minut.
A fost o confesiune grea asta pentru mine, chiar dacă acum tu nu înţelegi până la capăt, crezi oare probabil că și exagerez un pic??!
N-o fac, nu! Nu trebuie nici să te transpui cu totul în istorisirea mea, că nu e important; şi-n plus mai ştiu că oricât aş încerca să fiu de explicită şi de clară în exprimare a emoției de-atunci, ar fi în van..până nu treci prin singuratate îndelungă stând pe stanca din prăpastie întunecoasă, nu vei înţelege cum te împunge de înţepător..! și cum te concentrezi până să și respiri!

În fine, ce este cu adevărat interesant, am realizat eu tot atunci, este că suferinţa in sine are nevoie de enorm de multe încurajări, are nevoie de cuvinte care să repete des cum că totul va fi bine într-un final, chiar dacă nu le crezi nicio clipită măcar, te linişteşte totuși să auzi îmbărbătări la nesfârşit..!
Suferința mai are nevoie pregnantă să vorbească despre ea, să se plângă că există, să țipe, să certe şi să se înfurie.

Toate acestea nu le vei simţi însă, în antiteză, atunci când eşti fericit şi împlinit sufletește.

Fericirea nu te zburdă, nu te copleşeşte în niciun fel, nu-ţi vine să te aplauzi permanent pentru că ai ajuns acolo sus cu tine împreună, încât să o simţi până în adâncul sufletului, cum încălzeşte permanent..cum îmbracă, cum mângâie și cum iubeşte şi cum păzeşte până şi gândul rău ca nu cumva să ţi se-apropie.

Şi iarăşi, din nou, în acest punct îmi permit să subliniez repetând de zece ori cuvânt după cuvânt, încă o dată cu dicţia învăţată în liceu de când mă meditam pentru Academia de Teatru, la care am picat la examenul de admitere. Da, am picat la penultima probă..hahahah!
.ce amintiri vechi îmi sunt şi acestea, uite totuși că nu mă copleşesc negativ retrăindu-le. Ba chiar am râs uşor experienţa tristă pentru mine de atunci, nu știu dacă ai remarcat..!

În fine, ziceam că vreau să repet, pentru a-ți fi foarte clar ce vreau să îți transmit.. spun că mi se pare nedrept ca atunci când eşti fericit, să îţi permiţi să uiţi cât eşti de norocos în viaţa asta! Mi se pare nedrept, din perspectiva ta acum privind lucrurile, să îţi permiţi să ai momente, clipe, săptămâni, poate chiar luni întregi, când să ai curajul să strigi nerecunoscător în gura mare, să țipi chiar, lumii întregi, considerând că nu reușești să te faci destul de suficient auzit atunci când te plângi de faptul că tu te-ai plictisit de-atâta fericire. Te face deja nefericit.

Că tu nu eşti în stare pe de altă parte, să mergi pe-un drum lin, iubit de soare, ba chiar să ai neobrăzarea să strigi că..”decât aşa fericit’ cum trăieşti tu în prezent, mai bine pe drumuri sărac şi..plin de vicii care te-ar ajuta măcar să ai stări confortabile, cu uitare de sine a banalului fericit, ce te reprezintă plictisit și rutinat.

Însă când dimpotrivă, te pocnește suferinţa sufletească cu deznăgejde, când primeşti şoc emoţional negativ puternic, când te afli în dezechilibru afectiv, când te respinge viaţa ta banală, cu răutate machiavelică îmbrancindu-te și lovindu-te de stânci nocturne şi reci, când te trezeşti fără identitate brusc şi fără apartenenţă, singur plângând durere scursă permanent din tine tot înspre tine..ei bine, atunci nu mai ai deloc curaj și predispoziţie spre rutină deranjantă, nici de obişnuinţă cu durerea împunsăturilor alea tăioase și crunte ce te pătrund precum o lamă ascuțită, tot mai adânc şi mai adânc şi mai adânc..! care parcă încearcă cu tot dinadinsul să străpungă pânâ și  osul cu atâta înverşunare. Care nu se opreşte, care nu te crede când urli de durere.
Nu te aude. A surzit chiar atunci când pentru tine ar fi fost cel mai important să-ți plângi lacrimi reale, atunci.. atunci surzeşte permanent.
Nu te ajută absolut nimic niciodată să uiţi ori să te obișnuiești cu atât de puţin banala suferinţă a sufletului, să ții minte asta de la mine!

..că asta și vrea să mai zic printre altele: că nu mi se pare fair să inceapă degringolade de-astea prin tine, fără ca măcar să te atenţioneze cu o șoaptă!
…oricât de mică ar gi fost şoapta, cred că mie mi-ar fi fost de real ajutor..când o să treci prin asta, dacă nu ai trecut încă, nici nu-i obligaroriu sper, să treacă toată lumea prin experiența prin care am trecut eu..ştii ce, hai să nici nu mai cotrobăim măcar în gânduri vechi, mai bine stai tu aşa liniştit, sec şi plictisit şi fără a mă înţelege pe mine cu totul. Știi ce? Uite mai bine îți spuneam să mă crezi pe cuvânt fără să mai istorisesc atâtea și să te întristez poate un pic și pe tine.

Nu îmi doresc de fapt, mi-am dat seama acum, nu îmi doresc de fapt să mă-nţeleagă nimeni cu adevărat, m-am plâns şi eu un pic ca să mai descarc din mine, dar a trecut cu bine totul, gata! Am cicatrizat tot, am şi-ngropat adânc, și mai jos de spatele capului ce mă durea atunci când credeam că voi lua foc cu totul şi permanent o să devin iar singură pe lume, a nimănui niciodată.

Hai să-ţi mai spun încă un amănunt pe final de confesiune în zori de noapte, dacă tot m-am apucat.
În zori de noapte, da, aşa îmi place mie să spun greşit mereu.
Am şi eu dreptul măcar la o licenţă poetică, zic. Pe zi! Hahahah..!
Aşa sunt eu, mai metaforică şi-n proză, ce să fac?!
Aşa sunt eu şi tot aşa voi şi rămâne, să ştii!
Cui nu-i convine metafora mea vreodată ori epitetul ori hiperbola..ori, hmm, dar ce naiba o fi exact? Mmm..că tot mereu le-ncurc între ele. Păi da, că mai sunt și cu capul doar prin nori mereu, uit să devin pragmatică şi foarte serioasă și-atunci când simt câte-o vibraţie ce mă strâmbă frecvent.
Uit pentru că nici asta nu am chef să mai fac pentru nimeni de acum încolo, pentru nimeni care mă împunge cu vibe nervos numa’..și critică neconstructivă!

..nu voi schimba niciodată  la mine lucruri care mă remarcă în sensul care îmi place mie cel mai mult să mă privesc amuzat.

Pfff..!..Na c-am vărsat şi paharul cu vin acum, da.

Păi ce să fac, c-așa sunt eu, stângace! Hahahah..cică transmite un impuls sexual pozitiv bărbaţilor chestia asta, aşa am auzit..şi atunci de ce să-mi cert eu mereu stângăcia mea naturală, care pe deasupra, i’auzi îmi aduce şi ceva simpatii în plus! Hahahah..mai vrei să povestesc ce NU mai schimb cu mine, printre altele?
Nu o să mă mai las singură şi neiubită de mine niciodată.
Niciodată în viaţa mea nu voi mai privi nici frica de singurătate cu frică înapoi. O să o înfrunt!

Pentru că mi-am dat seama..atunci, că dacă EU nu am grijă să-mi aşez sufletul şi mintea în acord cu mine tot mereu, nimeni altcineva nu va avea puterea să o facă.
Nimeni nu mă poate construi, absolut nimeni nu mă poate ridica din întuneric stâncos și solitar şi suferind, dacă eu nu-mi dau voie să mă privesc goală, curajos, senin, deschis şi aprobator în soarele cel mai strălucitor şi mai luminos al zilei lungi ce pare că nu mi se mai termină ca atunci demult în timp, nu! Nu mi se mai încheie zile însorite cu ploaie multă și măruntă și agasantă care macină și deranjează somnul curat, neliniștindu-l!

Apropo, că de-aia şi speram eu atunci demult să mă trezesc naibii odată din coşmar, cu ploaia altora plouând și nu cu furtuna mea..! Mai trecusem pe aproape de zbucium sufletesc, dar..cap în nori ignorant, cum mă știi și tu deja acum..am lăsat să treacă coşmarul total nepăsător pe lângă mine, fiind bucuroasă că măcar am reușit să îl trezesc din zvârcoliri!
Nu mă cotrobăiam deloc pentru a desluși din timp o bubă importantă..! Am preferat să mă plâng de rutinana fericirii pe care o simțeam copleșindu-mă, am preferat să insist în metafore şi în stângăcii şi în tot soiul de neîndemânări care vărsau pahare pe jos şi spărgeau farfurii şi mă și învineţeau, da, mă și învinețeau câteodată când mă împiedicam în toate gropile.

Deci? De-acu’ așa facem:  tragem câteodată capul din nori, insistăm să ne ascultăm şi partea raţională tot doar câteodată însă, și nu doar inteligenţa emoţională ce dă pe de lături cu sensibilitatea-i în exces.
Iar când spargem o farfurie, Adina! nu ne vom enerva pe noi absolut deloc.
Nu ne vom certa, căci tot certându-ne şi criticându-ne în sine, uităm ideea începută în gând, despre ceilalţi, uităm să căutăm de ce îi tot lăsăm pe toţi să ne tragă de urechi constant, fără a riposta niciodată.
Cum ne tratăm deci de suferință?
Considerând-o parte din noi, nu inamicul nostru.
Ni se întâmplă să suferim în viață, da, dar doar pentru că dar astfel evoluăm.
Doar ieșind din zona personală de confort, ardem etape și reușim să ne păstrăm ritmul evolutiv.
Personal am suferit schimbări rapide extrem de pozitive în urma acelei dureri cumplite, să știi!
Am invățat printre altele că pot păși, chiar şi cu genunchii tăiaţi; Am reușit apoi, cu toată durerea din lume ce-mi urla necontenit în spatele capului, să mă aud, am putut să îmi trimit un gând care să mă preocupe suficient cât să nu simt cuțitul cum se-nvârte-n mine.

Când te vei lăsa auzit de tine însuți, impingând cu tenacitate gândul subconștient spre tine, ca să se facă auzit, cu ţipăt şi mai puternic urlându-l peste icnet de durere, ei bine! doar atunci vei ințelege lucrurile cu adevărat esențiale despre tine. Atunci vei ști cu adevărat ce înseamnă fericirea pentru tine.
și-abia atunci n-o vei mai trata nefericit.

..și totuși, cum voi trece eu însă  pragul neputinţei proprii, al fricii de suferinţă care doare, al temerii că nu-mi va fi din nou, iarași, bine în viață, cum mi-a fost cândva?
Cum o să reuşesc să trec eu peste mine, cu durerea toată călcând peste-o durere de două ori mai mare?
..ușor ușor, așa!  Fără nici pic de grabă, ca să apuc să-mi implinesc timpul ce-mi este necesar pentru a transforma slăbiciunea în putere!
Prima rundă se pare că am câștigat-o cu adevărat abia de astăzi, confesând-o ca pe un fapt trecut și încheiat.

Adina Banea

Pesti cu Gemeni
Sangvinicul mă îmbracă într-un superficial selfiest, colericul îmi reproşează ambiţia ascunsă de un timp pe după colţ, melancolicul mă gândeşte şi mă protejează impunându-mi reguli ale societăţii pe care ador să le încalc în particular, iar flegmaticul m-ajută să-mi ţin doar oameni mişto prin jur. Sunt Adina Banea si-mi place numele meu.