Un tramvai numit dorință1 reader now

” Abia mă întorsesem din armată.
Aşteptam în staţia de tramvai; în fața mea o femeie mi-a atras atenţia în mod deosebit, stătea cu spatele la mine, nu avea de unde să ştie că o privesc, avea forme frumoase şi se îmbraca cu gust.
Iată!! vine tramvaiul meu dar renunţ să mă urc..de ce? Nici ea nu urcă, aşa că mi-am zis, să mai stau, să mă mai bucur puţin de imaginea ei.

Vine un alt tramvai, avea alt număr nu era cel care îmi trebuia, dar nici ea nu urcă…. „aşteaptă pe cineva zic!”..vine tramvaiul meu şi mă îndrept spre el să urc cu gândul să arunc o privire spre ea să-i văd chipul, dar în urmă mea urcă şi ea.

„- De ce mă urmăreşt?” îi zic.
„- Tu mă urmăreşti!” vine răspunsul.

Mergem vreo cinci staţii şi trebuie să cobor. În urma mea coboară şi ea; … ajunşi pe trotuar mă ia de mâna fără să. zică nimic. eram
Eram vrăjit! Mă supuneam total unei femei cu vreo 4-5 ani mai mare ca mine..
Cum mergeam aşa de mână, se porneşte o ploaie de vară cu furtună şi stropi mari. Am rupt-o la fugă spreo destinaţie necunoscută, am intrat pe o străduţă lăturalnică şi apoi am intrat într-o curte, ceva foarte familiar ei, căci câinele din curte nu a scos nici un lătrat…pătrunşi în casă, uzi până la piele ea m-a lăsat singur şi a plecat să facă un ceai. Eu nu mă trezisem încă şi aşa cum stăteam în picioare priveam în jur.
Exista acolo o blibliotecă, unde se aflau multe discuri cu muzică; îndrăznesc să iau unul la întâmplare şi pornesc picupul.

Am uitat să vă zic, ceaiul era servit deja şi ea scuzându-se, se duse să facă un duș, iar muzica ce o auzeam, aveam să aflu mai târziu că era:

„W.A.MOZART – EINE KLEINE NACHTMUSIK”.

Pe sunetele acestei muzici, apare înfăşurată doar într-un prosop uriaş..era superbă sau eu eram vrăjit totalmente.
Abia atunci şi-a dat ea seama că eu sunt ud. M-a dezbrăcat până la piele şi eu nu am putut să ripostez apoi m-a şters cu prosopul în care înfăşurată..amuțisem complet!
Era prima dată când aveam să cunosc o femeie de care îmi era frică, dar de fapt nici eu nu mai ştiu ce îmi era făcea..ori ce voia cu mine..! Cert e că nici nu puteam sau nu voiam?? să fac nimic.”

Acea femeie mi-a imprimat în suflet dragostea pentru femei.
La plecare mi-a spus așa:
„Să nu pătrunzi niciodată în budoarul unei femei izbind uşa de perete!! Și să nu uiți niciodată ce s-a petrecut între noi!! Dar nici nu mai veni niciodată aici că vei regreta!”
Și aşa am făcut!!
De câte ori trec prin Galaţi evit strada aceea!!
Au trecut 37 de ani de-atunci.”

Ionel Ciobanu

Scrisoare către El1 reader now

Dragul meu,

De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu noi. E vina mea? E vina ta? E vina noastră? Oarecum mi-am dat un răspuns, nu ştiu dacă e şi cel real…Cred că e vina amândurora.
Nu cred că într-o relaţie poate să fie doar unul vinovat.
E adevărat că poate unul e într-o mai mare măsură, dar vina o poartă amândoi.
Aşa că m-am împăcat cu ideea că e şi vina mea, la fel cum e şi vina ta pentru că această relaţie nu mai funcţionează.

Deşi spun greşit că nu mai funcţionează. Ea funcţionează, dar din inerţie, merge mai departe fără vreo satisfacţie prea mare, cel puţin din partea mea. Merge pentru că nu avem niciunul curajul (probabil) să facem pasul următor sau, poate, pentru tine e în regulă aşa cum e.

La un moment dat am încercat să îţi explic cât de frumos şi de clar am putut că nu sunt fericită, iar răspunsul tău a venit clar şi direct: „EU SUNT!” Poate nu percepem la fel noţiunea de fericire.
Poate pe tie te fac fericit lucrurile care pe mine mă fac nefericită.
Oare e egoism la mijloc? Oare eşti egoist şi nu îţi pasă de sentimentele şi trăirile mele sau eu sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la fericirea mea?

Dragul meu, aş vrea să cred că în toţi anii ăştia ai ajuns să mă cunoşti şi ştii că n-am nevoie de lucruri măreţe pentru a fi fericită.
N-am nevoie de bani, cadouri, gesturi mari!
Am nevoie doar de atenţie, iubire şi să mă strângi în braţe! E prea mult? Îţi cer prea mult? Pare-se că da, atâta timp cât îţi scriu această scrisoare.

Ştii, de multe ori am adormit plângând, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună pentru tine, că nu îţi ofer tot ceea ce ai nevoie!..că, de fapt, e vina mea că tu eşti aşa cum eşti şi te comporţi aşa indiferent (din punctul meu de vedere).
Dar ştii ceva? Nu, nu este vina mea!
Este vina ta și-atât!

Eu ţi-am oferit TOT ce am avut mai bun!!..şi nu o spun că un reproş!!!!
Ţi-am dat ani din viaţa mea, ţi-am pus sufletul meu pe tavă; am acceptat toate lucrurile rele, pe care sunt convinsă, le ştii şi tu prea bine!
Am trecut peste toate şi nu pentru că nu aş fi avut încotro, ci pentru că te iubeam şi pentru că am vrut să fie bine.

Da, te iubeam şi te iubesc şi acum, dar am ajuns la concluzia că iubirea nu e totul.
Ştiu, cred în continuare, că şi tu mă iubeşti deşi niciodată nu mi-ai spus răspicat „TE IUBESC!”.

De fiecare dată „declaraţia” a venit că urmare a „te iubesc-ului” meu, iar răspunsul tău era destuo de sec: „şi eu!”.

Serios? Şi tu? Şi tu ce? Şi tu vrei o maşină bună? Şi tu vrei bani mai mulţi? Şi tu vrei un job mai bun? ŞI tu CE?
E atât de greu să spui „TE IUBESC”?
Probabil că da…altfel ai fi spus-o până acum. Mereu am crezut că declararea unui sentiment porneşte din suflet, nu automat.
Mai ştii că tu ai fost primul din viaţa mea căruia i-am spus „Te iubesc!”?
Probabil că nici nu mai contează…

Îţi scriu nu pentru că n-aş putea să îţi spun în faţă, uitându-mă în ochii tăi, toate aceste lucruri.
Îţi scriu pentru că de multe ori ţi-am spus aceste lucruri şi nu am văzut nicio schimbare. Cred că în sufletul meu sper că vei reuşi să „digeri” mai bine o scrisoare decât o discuţie.

Cred că a fost ceea ce ne-a lipsit foarte tare în toţi aceşti ani: COMUNICAREA! Am vorbit, dar niciodată nu am comunicat…

Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun….De ce ne-am distanţat atât de tare? De ce îţi place să mă laşi să mă chinui singură? Cum poţi să stai fără să vorbeşti cu mine? Cum poţi sta liniştit fără să ai idee ce fac sau unde sunt? Cum poţi fi atât de nepăsător? De ce ai secrete faţă de mine? De ce nu îţi faci planuri CU mine? Cum îţi vezi viitorul? Sunt întrebări la care nu ştiu dacă voi primi un răspuns.
În mintea mea răspunsurile sunt date.
Sunt date de atitudinea ta indiferentă sau aparent indiferentă..! Nici nu mai știu!

Oare mă iubeşti cu adevărat? M-ai iubit vreodată? Dacă da, unde a dispărut iubirea noastră? Unde a dispărut pasiunea aia fabuloasă de la început?
Nu te mai atrag? Nu mai sunt suficient (de bună) pentru tine?

Ştiu că nu sunt perfectă, nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar…am încercat din răsputeri să îţi fiu soţie, prietenă, iubită, amantă, menajeră, mama copilului tău…Am încercat să fiu de toate!
Asta deşi…şi eu am un job; şi eu am nevoile mele; şi eu am nevoie să plâng pe un umăr dincând în când; şi eu am nevoie de TINE, în toate formele posibile! De ce mereu au fost alţii mai importanţi ca mine?
De ce nu am fost niciodată o prioritate pentru tine? De ce nu vorbeşti cu mine?

Ştii, în timp ce scriam, îmi imaginam reacţia ta. Şi mă gândeam cum ai zâmbi tu când ai citi toate aceste rânduri.
Şi cum ai zice că sunt nebună şi gândesc prea mult.
Da, poate gândesc prea mult pentru că am timp să gândesc şi să despic firul într-o sută.
Poate dacă ţi-ai face timp să vorbeşti cu mine sincer, nu ar mai fi nevoie să îmi fac scenarii în cap.
Plus că vorbele nu mai contează pentru mine. Au contat în toţi aceşti ani.

Acum am nevoie de fapte! De fapte, dragul meu, nu de vorbe!

În final vreau să îţi mulţumesc pentru tot!
Pentru toate momentele frumoase (pentru că am avut şi momente minunate, pe care le păstrez în suflet).
Dar mai ales pentru cea mai de preţ comoară pe care mi-ai dăruit-o: COPILUL NOSTRU!
Pentru toate bunele şi relele îţi mulţumesc!

Toate întâmplările din viaţa mea sunt o lecţie; m-au călit; am învăţat multe în aceşti ani cât ai fost soţul meu.
Şi, în ciuda tuturor nemulţumirilor pe care le trăiesc şi le simt zi de zi, continui să te iubesc aşa cum, probabil şi tu, în felul tău, atât de diferit de al meu, mă iubeşti încă!

Îţi mulţumesc!

A ta..

Pe Bianca Lutea o gasiti aici. 

 

Mă uit la poza ta..1 reader now

„Privesc la poza ta. Ochii tăi frumoşi mă rănesc enorm de mult. Chipul tău senin îmi umbreşte sufletul cu dureri şi lacrimi de dor. Mă arde şi mă tăvălesc în propriul meu întuneric şi cenuşă când ştiu că tu nu mă vrei şi că ai pe altcineva în inima ta. Nopţile le pierd cu gândul la tine şi plâng răpus de singurătate şi dispreţ faţă de mine. Nu mai am puterea să mă ridic. Stau jos în vulcanul durerii şi al dorului de mângâieri, de sărutări şi de iubire.

Stelele cu slaba lor lumină îmi atrag atenţia că mai pot doar să visez la tine.
Nimeni şi nimic nu-mi va lua dreptul de a visa şi de a asculta muzica ta. Melodiile tale mă fac să plutesc spre o lume unde tu mă doreşti şi unde suntem împreună.
Luna şi ea cu lumina ei aurie şi palidă, îmi luminează chipul brăzdat de lacrimi. Oftez. Cu privirea spre cer strig numele tău ce s-a întipărit în inima mea. Dar tu nu mă auzi. Timpul parcă stă în loc pentru mine când este noapte şi frumos afară; mai ales când e senin.
Mi-aş dori să stau în braţele tale alintându-mă uşor de tine. Ţi-aş săruta buzele şi aş tremura de fericire. Cu tine aş alerga afară şi am chicoti amândoi ca doi copii.
Serile le-aş pierde cu tine prin parc şi locuri pustii. Cu tine, împreună, aş trece prin tot feluri de aventuri şi trăiri unice.
Atunci sufletul meu nu s-ar mai simţi singur. Ci purtat pe valuri şi fericire.
Noaptea am asculta amândoi tăcuţi un concert îndepărtat de greieri, acompaniaţi de broscoii cu experienţă la cântat. Iar mai târziu te-aş asculta pe tine live cum îmi cânţi mie plutind amândoi pe muzica ta. Într-un final m-ai lua în braţe şi ai fugi cu mine spre casă, râzând copios. Ajunşi în casă tu şi eu c-un singur gând să ne repezim spre dormitor sărutandu-ne din fugă. În pat, dezbrăcaţi, mi-ai atinge trupul uşor cu degetele tale masculine şi frumoase, vibrându-mă din cap până-n picioare.
M-ai săruta pe gât şi m-ai face să scot câteva gemete de extaz.
Iar într-un final am face dragoste savurând fiecare clipă petrecută împreună.
Cât mi-aş dori o asemenea soartă…!!.. Ce frumos ar fi fost să strâng un ,,buchet imens” de amintiri petrecute cu tine şi să le pun în glastra sufletului meu, ţinându-le veşnic vii cu lacrimi de fericire.
Dar din păcate glastra sufletului meu este ocupată cu ,,amintiri artificiale” ce nu le pot simţi şi nici nu le-am putut trăi vreodată.
Plâng şi nu mi-e uşor. În sufletul meu bate ,,vântul singurătăţii” măturând frunzele aurii ale timpului pierdut în tristeţe şi speranţe deşarte. Nu am putere să ajung la tine. Nu am curaj să-ţi cer vreodată să mă cauţi. Nu am nesimţirea să te forţez ca tu să mă iubeşti. Nu am tupeu să te fac să-ţi doreşti să mă cunoşti.
Nu mai am lacrimi să plâng după tine. Sunt istovit şi lovit de durere. Doar imaginaţiile îmi mai anesteziază sufletul de atâta patimă şi foc.
Cât voi mai trăi cu asemenea chin în sufletul meu? Nu am puterea să trec mai departe peste orice greu ieşit în calea mea. Asta este viaţa mea. O luptă cu mine fără victorie.
Voi visa să mă plimb cu tine şi să trăiesc alături de tine până la sfârşitul vieţii mele.

Te sărut,
al tău Costin”

Autor: Constantin Andronic

Soție-amantă?!? Sau și amantă?

E plin târgul de vechituri și nouăciuni prin feisbuc, de tot felu’ de articolașe pe tema asta – de parcă ar putea’o epuiza cândva, cineva vreodat’- unele chiar haioase, majoritatea inepte și în esență borâtive!
Toate bat fieru’ cum că femeia tre’ să fie curvă mai pe stradă, masterchef , că tot e moda, mai prin pat și doamnă în bucătărie..! Sau, mă rog, ceva variațiuni pe-această temă!

Eh!! Și-uite așa, în acest mod, n-ar mai exista amantele!..iar nevestele ar fi fericite!

Ne… ne…ne..! Zic eu! Păi au încercat și alții istoria amantlâcului, e veche de când lumea..! Alte societăți ale Orientului- apropiat ori mijlociu, depărtat sau foarte extrem, alegeți căci aveți de unde- au cochetat cu toții virtuțiile poligamiei!! Șiii??

Nțț!! Nu s-a generalizat, experiment parțial reușit! Căci dacă reușea poligamia, ar fi fost asemenea creionului cu bilă..!!
Pixul!! Asemenea telefonului mobil șamd..!

Dar chiar așa, de ce doar poligamie și nu și poliandrie?///nu sciu…că bărbatul …. ar fi din coasta lu’ Adam, și nu din sânul lu’ madam, Doamne ferește!! ..că na! femeile sunt mai puține..!!

Și pentru că tot aduserăm vorba.. ați observat că în marea lor majoritate, femeile de succes, cu afacerile lor de top, verry well dressed(casual or fancy) sunt niște cyborgi reci, perfecți, în care nici vibratorul cu cinci viteze sincronizate + plus una ”marche arierre!) refuză să lucreze, de indignare!!!!!!????
Oare amărâta aia, cu doi copii mucioși de mână și înc-un plod în burtă, cu părul tot mirosind a ceapă de la chiftele prăjite gătite în ulei încins, oare ea, mai poate fi tantrică?? Într-un sublim tandem cu mirificul ei partener de viață, alcoolic învederat și beneficiar al ajutorului minim garantat?!

Ori nefericitu’ ăla, corporatist, încotoșmănat în costum mai spre-Armani la 37 de grade, transpirând ca un porcușor de Guineea, ar mai putea presta ca în Dirty Dancing sau asemenea unui actor de xxxl movies??!!
Offf!! Că daaaa..!! Pe post de recuzită, de exeplu, pe-un post de lampadar!!!!!!
Deci, concluzie..ce vreau eu a vă spune?!
Neveste, dragilor, rămâneți neveste!! Și nu vă urâți voi semenele, pe-alea de le ziceți voi „amantele”!!!!!
Amante, frumoaselor, rămâneți amante!! Doar amante..!!..N-o să dureze mai mult dacă vă încăpățânați să deveniți soția amantului vostru!!
O să vă înlocuiască el apoi cu alta(alte)…amante!!!!!!
Bărbați, puternicilor, nu fiți măgărești!!! Nu voi a jigni ființa nobilă ce e măgarul!!!)…
Fiți generoși..!!..Și iubiți…femeile!!!!!

Autor, Dr Soul

Dilema iubirii

Nu am reuşit să înţeleg oamenii care ştiu cel mai bine să definească nevăzutul, intangibilul.
Lumea în care trăim este atât de încă neînţeleasă, acum poate chiar mai mult decât în trecut, mai ales că avem ştiinţa la picioare, care pare că ştie chiar mai mult decât noi, deşi considerăm că e creaţia noastră, când de fapt noi săpăm la infrastructura ei.
Şi pentru că nu o înţelegem, ne avântăm în alt necunoscut pe care putem să îl modelăm după cum simţim sau avem nevoie pentru a nu ne pierde cu firea, fiind ferm convinşi că dacă s-ar întâmpla nu ne-ar mai găsi nimeni, spiritualitatea.

Vrem nu vrem, conştienţi sau adormiţi, interesaţi sau ignoranţi, cert e că trăim într-un spaţiu plin de tensiuni şi conflicte între evaluările morale pe diferite nivele de conştiinţă. Sunt poate prea multe grupuri care vin cu lacune culturale şi educaţionale grave şi care au mari şanse de a modifica structuri de alte grupuri.

Dacă e bine sau nu, nu îmi asum, oricum nu cred că ar conta.

Învăţăturile noastre cu privire la iubire spre exemplu, au fost sărăcăcioase, am fost privaţi de ceea ce înseamnă iubirea supremă, iubirea de partener, iubirea de cuplu. Am fost tocaţi doar cu iubirea de aproape care ciuntea inima în loc să o hrănească, să îi dea viaţă, să producă mai mult decât copii. Cu timpul şi deschiderea către alte lumi, percepţiile noastre s-au schimbat, s-au deschis, unele s-au dezvoltat prin trial and error, altele din contră..; şi odată cu ele şi vieţile au luat altă amploare şi un alt nivel de conştiinţă.
Nu toţi din păcate am înţeles aceleaşi lucruri, uneori nici măcar trăind aceleaşi lucruri, cred că undeva din nevoia subconştientă de a fi mereu diferiți şi de prea puţine ori mai buni.

Traseul nostru de a descoperi ceea ce e iubirea, după dogme seculare, prin trăirile, eşecurile, experienţele sexuale, compromisurile, obligaţiile care au venit odată cu ele, a fost diferit, pentru că aşa cum am spus, fiecare a căutat şi a încercat pe drumul său.
Într-un final intermediar, toate experienţele s-au întâlnit într-o piaţă a căutătorilor, fiecare venind cu bagaje grele, cu răni emoţionale, răni psihice, familii destrămate, orgolii explodate, personalităţi subţiate, amaruri şi alte acreli. Toată această experienţă cumulată s-a adăugat prin transfer memoriei colective de unde aceştia au plecat. Practic s-a infestat şi gândirea şi simţirea colectivă pe câteva generaţii.
Alţi temerari, au început să caute metode de curăţare, aparent individuale, ajungând la concluzia că e nevoie de vindecare a ceea ce a fost doar încercare&eşec. S-a ajuns la chackre, la yoga, la buddha, osho sau alţi guru specializaţi în ceea ce mulţi consideră enlightment şi dezvoltare personală.
Dar nu s-a ajuns la esenţă, la unde s-a greşit, ce nu înţelegem, ce nu facem bine, de ce instinctul ne spune ceva şi noi facem altceva, de ce instinctul nu ne spune nimic, de ce aşteptăm, de ce ne grăbim…

Iubirea e ca o formă de democraţie, lucrează cu own free will şi liberul arbitru. Ne dă libertatea de a ne defini în parte în frame-ul unei relaţii sau al societăţii în care trăim, chiar dacă suntem diferiţi sau perfect aliniaţi cu majoritatea, ba chiar ne lasă să ne redefinim în relaţia/societatea în care ne dorim să trăim.
Ceea ce nu am priceput sau poate nu ni s-a zis şi nici nu ne-am învrednicit să căutăm, este că democraţia, în cea mai bună formă a sa, conţine şi cele mai antidemocratice elemente, iar cea mai bună atitudine este de departe să ne plângem sau să contestăm și să depunem toate eforturile pentru a înţelege.
Pentru că doar prin folosirea contribuitorilor pozitivi şi eliminarea elementelor negative se poate păstra dinamica şi esenţa democratică a ceea ce suntem, ca indivizi sau ca societate.

Dilema constă în demonstrarea modului în care prejudecata fără înţelegere operează în acoperirea conflictelor interioare şi esenţiale, în minţile celor care produc aceste preconcepţii ce se perpetuează.

Problema intervine însă la nivel de percepţie a ceea ce este pozitiv, negativ şi … decepţie. Cred că îţi vine cel puţin un exemplu în minte al celor care au picat conştienţi sau nu, testul timpului.
Care s-au minţit pe ei înşişi, care au trădat relaţii/prietenii, care au manipulat într-un mod urât situaţii şi…lista poate continua la nivelul fiecăruia de conştiinţă, când te-ai prins de fapt că fluturaşii nu înseamnă iubire, o dată, de două ori, de 5 ori… că încrederea înseamnă mai mult decât împărţirea timpului la evenimente şi cumetrii, sau că realitatea ta a luat un alt drum.
Asta nu înseamnă că nu poţi să fii responsabil faţă de celălalt.
Imaturitatea colectivă cu privire la acest subiect în loc să forţeze graniţele subdezvoltării, le deformează.
Astfel că fiecare încearcă să iasă cât mai bine şi dacă se poate celălalt să iasă cât mai rău. Şi fiecare poartă şi transferă mai departe acest bagaj emoţional, bagaj care este dat cu spray-ul gândirii pozitive şi vindecării afective prin diverse tehnici, de ne iese kundalini prin nări şi osho prin urechi.

Mă întrebam dacă nu cumva neutralitatea unor emoţii şi valori ar putea să fie o soluţie temporară pentru problema colectivă. Pentru că nu există un exemplu mai bun de confuzie şi oportunism ce se varsă’ efectiv din aceste asumpţii, între ceea ce zvâcneşte din ‘iubirea practică’ şi forma ei idealistă.
E mai uşor să trăim cu formatul pozitiv, îmbrăcând realitatea într-un pret-a-porte în care ne prefacem cu tărie că și credem ori că suntem în ţinută perfectă, programând subcoștient vină pentru orice gând negativ, deşi poate, uneori, realist, întrucât nu ştim să gestionăm dilema şi nici nu vrem responsabilitatea eşecului.
Conflictele interioare macină, pentru că oricât de mult ne-am strădui să impunem o realitate, senzorii subconstienti, instinctul sau chiar bunul simț intră în conflict cu falsa dorinţă, teama, iubirea, pasiunea.. etc.

Tema de reconciliere a moralităţii care ne face să fim strâmbi în relaţii şi în societate în general şi pe termen lung, dar şi a neînţelegerilor la care ajungem mai devreme sau mai târziu cu noi înşine sau cu alţii, e probabil o funcţie de filosofie, artă, psihanaliză, ştiinţă socială, poate chiar psihiatrie în unele cazuri.

Problema raţiunii însă, acest punct orb al minţii noastre, unde în iluzoriul fiecăruia iubirea ţipă după minte şi mintea după inimă ,ca un joc de artificii, făcând că la întâlnirea lor să iasă implozii, explozii şi alte pirotehnii, continuă să atârne, pentru că sunt prea mulţi pierduţi în labirintul cunoaşterii încât majoritatea preferă fantezia ca o sursă de iluminare îmbrăcată în cuvinte multe şi răspunsuri vagi, adică doar manevre stilizate de reprezentare ale unui cerc vicios.

Nu sunt convinsă că am găsit răspunsul a ceea ce e iubirea, dar dacă Einstein are dreptate şi iubirea e o forţă universală, poate că ar trebui să îi dăm mai multă atenţie, poate că avem nevoie de acei poli care să creeze centrii magnetici, energetici, umani, pozitivi, care ştiu ce să rejecteze, poate că nu e vorba de leadership şi teorii inspiraţionale sau cursuri de dezvoltare personală care ne spun ce vrem să auzim, ci ne dau ceea ce avem nevoie să înţelegem, pentru a ieşi din umbra trecutului şi încâlceala raţiunii.

M.K.

Tu pe ce peron ai s-ajungi?1 reader now

Mi-aduc aminte prima mea călătorie cu trenul. Mare bucurie, o împlinire demnă de un adevărat explorator ce pleacă în marea expediţie a vieţii sale. Desigur, la acea vârstă mă fascina absolut orice nimicură şi mă chinuiam şi nopţile să-mi retrăiesc amintirile de pe zi, să nu cumva să uit de ele. Lucruri nebănuite aveau să-mi încerce sufletul în acea zi de august târziu.

Bucureştii unui „enfance” crud- căldură mare pe peron, oameni, patrulând de colo, colo, uitându-se chiorâş la bilet, încercând să desluşească unde anume avea s-ajungă trenul, ce-i ducea, numai ei ştiau unde. Zumzăiala şi sutele de glasuri se contopeau în sunetul asurzitor al şuieratului de tren. Nimic nou, îmi ziceam eu- doară văzusem numeroase pelicule ce-aveau astfel de scene, cu îmbulzeală multă şi bilete aruncate pe jos.

Şi totuşi era ceva ce nu se potrivea cadrului pictat în mintea-mi juvenilă. Zeci de tineri, da domnule, care mai de care mai asortaţi, mai degajaţi şi umblaţi, se părea, de ceva timp. Erau obosiţi, dar nu li se citea pe chipuri, singurul lucru care trăda, era modul cum stăteau grămadă pe bagaje şi aşteptau, bombănind, să „termine ziua asta”-aşa cum îi auzeam zicând. Mai receptam câte-un cuvânt străin, nu-l înţelegeam , dar îmi dam seama că ei nu mai erau trăiţi pe plaiul lor mioritic. Erau de departe. Nu ştiam de unde şi de ce.

Aud o voce tânără şi subţire de fată:
„Anul ăsta am decis să plec dincolo. Mi-e mai bine decât aici. Studiez conservatorul ş-am primit ofertă bună. M-am plictisit de freamătul Bucureştilor. Ador Roma. Abia aştept s-ajung mai repede.”

Nu înţelegeam de ce, tocmai dincolo,avea să-şi aline ea plictiseala şi să trăiască mai bine. De ce , viaţa ei se rezuma, până atunci, la un oareşce bagaj, hainele de pe ea şi mult patos pentru plecare?Avea casă, masă, poate ş-un monşer aici la ea , dar alege totuşi să lase-n urmă tot, aşa cum lasă-un copil lopeţica din mână, când găseşte altceva mai pe placul lui.Era ceva-n ochii acelor tineri, de-şi luau picioarele la spate, asemeni unor pseudopode şi lăsau România lor postcomunistă, pe ultimul macaz înainte de granițe.

Era enigmatic întregul proces psihologic prin care treceau ei. Şi ştiu c-am stat gură cască la acei tineri şi nu mă mai săturam să-i străpung cu priviri nesigure, şi poate umpic blamatorii.

Privind acum în urmă, îmi dau seama de neştirea mea şi râd cu o poftă din aceea întremată de-o comedie de calitate.
De fapt,râd ş-apoi mă gândesc. Dar eu oare nu vreau acelaşi lucru ca acea tânără?Eu nu-mi doresc trai mai bun şi să scap de monotonie?
Nu-s încă gata să păşesc pe peron şi să mă duc cu tot cu alaiul de gânduri,, amintiri şi suspine ale mamei, să-mi iau „botelcuţa”şi să plec.
Am tot stat ş-am încercat să tălmăcesc această dorință încăpăţânată de a fugi dincolo de Mureş, Olt şi să stăpânesc o altă viaţă.
E tinereţea şi râvna de a evada cele care dau impulsuri puternice unilaterale , cele care îmbing la nou, la ” studiez în afară”.
Şi multe alte considerente -economice, sociale şi futuristice. Om fi democraţi, dar tot suntem sufocaţi de-un sistem aprig la pământ. Aşa o fi şi acolo, pe alt spaţiu verde european. Dar poate nu vedem noi aşa bine, sau e doar imboldul de a încerca şi acolo, nu numai aici.

Cine zicea că tinerii nu pot fi nişte cotropitori intelectualnici gata să cucerească ş-alte plaiuri?
Tot ce ştiu e că, orice tânăr plecat, chiar de voi fi şi eu una din această categorie, nu-şi va pierde sufletul mioritizat şi plin de o melancolie de doină şi slănină cu brânză şi ceapă.

Gata, trenul soseşte ş-am pornit cu toţii la drum- ei, dincolo,la Roma, Paris, Berlin sau Londra, eu, până pe litoralul românesc!!

Autor: Ana Maria Sitaru

De nu esti fericit, pleacă!

„Am stat și am îndurat până într-o zi când am plecat.

Am plecat din dorința de a ajunge undeva, de a uita locurile și oamenii care mi-au șters urmele cu mult înainte de a pleca.
Am plecat pentru că nu aveam nici un motiv ca să rămân, dar aveam mii de motive ca să plec.
Am găsit prieteni printre „dușmani ” și am aflat dușmani printre „prieteni „.
Am recuperat relații vechi ce meritau o șansă și am aruncat obiecte vechi ce nu își aveau folos, am zâmbit deși sufletul meu țipa și am țipat deși inima mea iubea.
Am cunoscut oameni de o valoare inestimabilă, am dat măștile jos unor persoane născute pentru a juca teatru.
Când te gândești că în viața noastră întâlnim oameni ce nu au nimic omenesc în ei, oameni ce își bat joc de noi doar pentru purul lor divertisment, oameni inumani ce îți zâmbesc, dar ce te înjunghie zâmbind!

Și…Doamne! întâlnim oameni parcă fără pic de noroc, oameni necăjiți, oameni plini de nevoi, oameni ca noi ce primesc în schimb doar iluzii și dezamăgiri, oameni singuri dar nu goi.
Sunt mii de suflete, milioane chiar ce „plătesc” pentru alții.
Ne amanetăm sufletul pentru binele altuia și uite așa ne trezim fără suflet!
… dar cine sunt eu să scriu toate astea?.. un scriitor cu mii de gânduri…!!”

 Ramona Neculae Danciu

Să iubim și să fim iubiți!

„Da. Clişee.
Pentru că suntem obişnuiţi cu ele şi pentru că ne place să le auzim.
Nimic nu e mai important decât să iubeşti, şi să te simţi iubit. Să simţi că ai pe cine conta, şi că cineva, acolo, este mereu pentru tine.

Dar….
Dacă eşti împovărat cu o iubire pe care nu o poţi împărtăşi? Dacă te macină de dimineaţă până seară gândul că ai pe cineva acolo, care ar da totul pentru tine și cu toate astea, tu nu poţi fi trup şi suflet??!
Şi nu vrei să-i distrugi idealurile, nu vrei să-i întuneci gândurile; preferi să-ţi consumi propria energie, să te pedepseşti pentru că nu poţi împărtăşi această iubire, tocmai legându-te de ea.
Legându-te de această iubire, doar prin judecată!
Nu ţii cont de inima şi de sentimentele tale, ci doar de ale lui.

Oare merită?

Te omori singur pe dinăuntru, cu gândul „am stabilitate, am iubire, am linişte”.
Dar liniştea şi stabilitatea îţi pot oferi fericirea, pe care cu atât de mult foc o doreşti? Îți poţi găsi fericirea doar din iluzii? Din ideea că ” va fi minunat, el mă iubeşte ?”

Te gândeşti să fugi şi să găseşti răsăriturile şi apusurile care te lasă fără suflare, să găseşti iubirea aceea eminesciană, ideală, ( în care până la urmă…eul rămâne singur, cu gândurile şi visele lui); şi apoi vine cineva şi-ţi zice:
„E important să stai cu cine îţi vrea binele, nu neapărat cu cine îţi place”.

Şi mă întreb…

Dacă îţi vrea binele, oare nu vede că te macină? Oare nu vede că te chinuie pe interior? Oare nu vede falsitatea şi regretul? Nu te cunoaşte? Nu vrea să te lase să zbori, să îţi găseşti fericirea? Nu vrea să te lase să fii fericit, să iubeşti fiecare răsărit şi fiecare apus în întregime, să nu te trezeşti zicând „încă o zi”, ci să nu vrei să mai dormi niciodată, din dorinţa de a trăi cât mai mult fericirea ??
Şi dacă de fapt nu cauţi iubirea eminesciană?
Dacă de fapt, tu nu cauţi nimic, nu vrei să te potoleşti?

Nu vrei iubire, nu vrei drame.
Vrei apusuri şi răsărituri singuratice, de parcă ai avea inima pietrificată.
Şi toate acestea sunt consecinţe?
Consecinţe a ceea ce ai trăit…
Sau, consecinţe a ceea ce ai devenit, ca urmare a faptelor tale.
Şi în final te gândeşti:
„Dacă plec acum…încotro o iau?”

Tania Elena Tudor

Sex în 3, pro sau contra?!

Nu cred că-i optim în nicio variantă de cuplu intruziunea unei a treia persoane.
Şi ştii de ce?
Pentru că astfel, în cazul formării unui trio’parteneriat cum îmi place mie să-l numesc, se poate întâmpla un fenomen ciudat şi ireversibil.
..dacă acest joc de cu-plu va deveni cutumă firească de tri-plu, evident!

Se poate întâmpla ca în cuplul acela devenit deja un triplu, să se pornească un proces de stagnare a evoluţiei sexuale, de involuție într-un final, deşi parteneriatul despre care vorbim mergea probabil până mai ieri, ca uns pe roate de perfect ce era el..!! din orice perspectivă i-ai fi privit tu lucrurile.

Eh..! şi ia uite cum că, într-un moment de aventură începând această tevatură inițial, te apuci din senin să declanșezi riscul ca toate acelea care îți erau aşezate cum trebuie și la locul lor prin viața conjugală, să-ți intre brusc într-o degringoladă bulversantă.

Iar asta pentru că bărbatul partener, căci în genere un cuplu se lasă intervenit cu nevoie de femeie nouă şi nu cu dorinţă de mascul nou..bărbatul din cuplu deci, se va împlini arhisuficient cu această nouă prezenţă mai..feminină mereu alta, astfel acestuia fiindu-i îndeajuns de satisfăcătoare  viaţa LUI sexuală, drept urmare nu va mai considera necesar pe mai departe să  introducă joc nou în cuplu de doi şi încă o picanterie: asta când nu va ațipi dormind patul cu soața împreună..el doar il va mișca atingând cu tăblia fix în același loc mereu, fix doar peretele dinspre partea de nord a dormitorului.

Soțului începe să-i devină brusc soția povară sexuală, pe care este obligat să o bâțâie constant o viață-ntreagă, cu patul care face și ăla un zgomot atât de in-fer-nal!!..și-atât de antipatic..! încât mai-mai că-i adoarme până și erectul, abia trezit cu greu din somnul cel fără de vis de sex în cuplu!

Şi-o să explic imediat de ce și cred eu astfel:

..păi pentru că el soțul, în primul rând, va desfăşura de-acu’ înainte în act de trei tot ceea ce ar fi fost nevoie să fie neapărat desfăşurat numa’ în act de doi..și cu emoţie cu tot mai pe deasupra..!.cu partenera sa cotidiană se va simți doar ‘obligat’ să sexualicească , iar asta din ce în ce mai rar.
De ce continuă el totuși să facă lucrurile-astea obligat și nu le abține măcar, cum poate că ar fi mult mai firesc? Dintr-un respect..datorat vârstei, probabil..că merită și ea, mititica, măcar atât..!!..hahahahah…!

Sexul în parteneriat îi va deveni deci responsabilitate şi nu plăcere cum îi era perceput până atunci.
Nu va mai simţi la un moment dat nici nevoie afectiv emoţională prin sexualul obligat de circa trei minute cu soţia pe care-o iubeşte, dar pe care însă o va proiecta în acelaşi timp, din punct de vedere sexual ca fiindu-i o corvoadă pentru care el se sacrifică mereu și iar mereu, iar acest extravagant sacrificiu va începe să-l resimtă ca fiind din ce în ce mai dificil.

– și da, exagerez voit pe alocuri, asta doar pentru a puncta mai evident un pic opinia mea vizavi de-acest subiect controversat –

Cu soţia, revenind, sexul îl va sexua doar plictisit, cu restul celelalte îl va percepe mai apoi drept singura și unica distracţie erotică existentă pe lumea asta, plină de altfel de tot felul de dansuri diversificate erotic și fantazate excitant.

..un corp nou care îi trezeşte emoţii noi şi vibe nou şi atingere nouă şi tot mereu astfel un altfel de orgasm mai nou, îi va amorți în acelaşi timp cu totul, relaţia lui stătută şi veche şi involuată voluntar şi tot mereu ostenit pregătită de sex, în tot mereu prea aceeaşi poziţie confortabilă de familie.
Care nu-i mai este iată! și singura cea mai orgasmică.😜

Şi știi ceva? Mi se pare şi foarte logic să începi să simţi tu astfel!..ba şi mai mult decât atât, consider că te vei adânci din ce în ce mai tare în empatie de cuplu negativă, până ce într-un final vei distruge relația ta de cuplu pentru totdeauna și definitiv.

Pe de altă parte, tot în acest mod se poate pierde în timp şi vibraţia sexuală comună, căci dacă o vei desfăşura permanent ori foarte des și destul de constant în trio’parteneriat, atunci vei reuşi să o determini să vă scoată din starea voastră mirobolantă sexual de cuplu care astfel, fireşte, vă va deveni plicticoasă şi acoperită toată cu rutină, din cauză că ea vi se va mişca aceeaşi tot mereu și fără inspirație ori gând cu noutate.

El, soțul, nu va mai avea niciun chef să descopere trăiri noi, nu va mai simţi nevoia să dezvolte sexual cuplul lui cel vechi, pentru că..nu va duce nicio lipsă importantă de lucruri noi întâmplate în viaţa lui sexualicească.
Nu va mai avea nevoie deci sa se evolueze sexual și în parteneriat, pentru că a extins deja suficient de mult parteneriatul tot în sine.

..şi totul din cauza persoanelor noi pe le care le lăsaţi să va invadeze intimitatea.! astfel concentrarea pe viaţă voastră sexuală personală devine minimă. Ori spre deloc!

Cred în acelaşi timp că tot de aceea și infidelii se plâng frecvent de o rutină sexuală intervenită în cuplul lor şi tot de aceea se și remarcă în discuţiile acestora vorbe multe despre muuultul plictis sexual de cuplu care le există: pentru că şi soţii infideli ascunşi de nevastă, fix la fel precum aceia infideli cu nevasta de mână, trăiesc suficiente noutăţi sexuale reprezentate prin femei noi adăugate ca şi condiment în patul cuplului lor vechi şi astfel le este mai mult decât îndeajuns evoluția personală în plan sexual.

Nu te joci erotico- fantezist cu încă o femeie introdusă pe printre cearceafurile matrimonialului vostru fără să-ţi asumi că astfel energia ta sexuală nu va mai exista nerăbdătoare de-atunci înainte pentru soţia ta, ci se va împrăştia pe drum cu restul celalalte.
Energia ta sexuală va exista de-acum pentru alte femei care, uşor-uşor, fără a-ţi deveni ţie neapărat amante permanente, vor reuşi să o scoată pe ea soția, cu totul din aşternutul vostru confortabil, zâmbit sexual mulţumitor până mai ieri.

Dacă a treia persoană v-ar fi mereu câte un bărbat, acelaşi bărbat sau alţii noi mereu..că nici nu cred că ar conta prea tare numărul lor, probabil că atunci tu, soțul, ai fi cel izgonit din viaţa sexuală a cuplului vostru..ori dacă s-ar întâmpla o dată femeie iar altădată un bărbat, sau de 5 ori femeie şi măcar o singură dată și-un bărbat..eh!..posibil ca astfel să înceapă să existe un soi de echilibru pe-acolo, cum de altfel cred eu că ar exista la swingeri!

Tot de aceea şi cheful tău de a face orice cu ea soția, din perspectivă sexuală, ori de la o discuţie prietenească discutată și până la un preludiu incitant desfășurat cu drag, ori până la orice altă acţiune care să implice fantezie pusă-n practică de voi doi ai cuplului..deci de aceea, repet, cheful tău sexual care să o implice doar pe ea, soția ta, îți va fi ajuns nul, minus, absent. Enervant și agasant!

..pentru că te-ai obişnuit să flirtezi mereu nou înaintea sexului, te-ai obişnuit să te joci întotdeauna nou înaintea sexului, să ai emoţii tranzitive noi înaintea sexului şi-n timpul lui..și tot mereu cu altcineva nou care să te ducă la orgasmul împlinit: flirt/ preludiu/ pătrundere/ ejaculare !
..cu soţia doar pe alături aşternută ponosit pe lângă voi, pe post de..popândău!

Fireşte că astfel nu mai vei mai avea nevoie de ea, fireşte că astfel te vei declara rutinat cu ea, plictisit şi de vorbă şi de act sexual în sine şi de petrecerea oricărui timp al tău cu ea împreună.

..pentru că ai eliminat-o din viaţa voastră şi fără să conştientizezi poate măcar, i-ai luat și din importanță, ai scăzut-o și în interes pentru tine.

Astfel ea îţi va deveni parte neglijabilă şi enervantă şi vei uita temporar că-ți este de fapt partea importantă și compatibilă și complementară, care-ţi exista firesc și fericit atunci când voi trăiaţi în cu-plu împreună şi nu în tri-plu separat.

Iar ce voi spune acum în plus, are rolul de a te ingrozi și mai tare..vei uita și ce înseamnă fericirea, n-o să ți-o mai atingi deloc în ideal al tău de viață.

Vei deveni nefericit și confuz și plictisit și prea banal, vei produce transformări importante cu tine dar și cu voi, și toate în sens negativ.
Vei incepe să-ți strigi emoția de o secundă trăită în extaz, fericire, în același timp, fericirea pe care-ai știut-o fericită o viață o vei gândi ca fiind de fapt nefericită.
Cuplul tău cel perfect funcțional îți va deveni obositor și trist, vei bâjbâi viața pe care ți-o știai pe dinafară poezie de dragoste..și nu-ți vei mai găsi locul pe nicăieri.
Nici in căsnicie, dar nici înafara ei, nici cu soție dar nici în lipsa ei..nici cu tine n-ai mai sta, dar și pe tine dacă te-ai părăsi nu ai mai ști apoi ce-nseamnă lumea.
Ai vrea să ai și n-ai mai vrea..!
Degringoladă emoțională, amestec de vibrații ce nu știi dacă-s pozitive neapărat, incertitudini în înțelegere de sentimente, cu întrebări dacă-ți există ori dacă doar nu mai știi tu să le simți.

Și uite-așa observ eu cum te-ai putea complica tu foarte tare și fără niciun rost, dacă ai încerca cumva niște experiențe din acestea noi, care sună mult mai palpitant în povestirile altora decât pare că sunt cu adevărat în realitatea lor!
Câteodată e bun și-un pic de conservatorism, zic!
Tu ce zici? Te ascult! 😉😊

Gaseste ceea ce iubesti si lasa-l sa te ucida1 reader now

Își încleștase cu putere mâinile de bara rece. Nu-i mai păsa de oamenii care o îmbrânceau în toată îmbulzeala și în graba lor spre casă. Capul îi era sprijinit de geam deși se lovea în mod repetat la fiecare mișcare a tramvaiului. Își mușca buza de jos de parcă era a altcuiva. Într-un colț al gurii a simțit gustul metalic al sângelui. Și-a amintit că citise într-o revistă pentru fete proaste că dacă privești undeva în sus, vei reuși să-ți controlezi lacrimile. Nu a funcționat. Îi șiroiau pe obrajii care ardeau, de parcă o pălmuise cineva. Se strecură prin mulțimea agitată și se opri la magazinul din colțul străzii. Simțea că va fi o noapte lungă și grea, care trebuia înecată în alcool. Urcă grăbită scările blocului, aruncându-i în treacăt un salut vecinei mult prea atentă la ochii ei plânși. Trânti ușa cu putere și își împrăștie încă din hol hainele care dintr-o dată îi erau mult prea strâmte, sufocând-o. Captivă. De ceva timp. Oglinda reflecta un chip care nu îi era cunoscut. Ochii seci, lipsiți de orice licărire, arătau clar oricui era câtuși de puțin atent să observe, că în spatele lor nu se ascundea nicio însuflețire, niciun spirit. Corpul, acest vas care îi adăpostea sufletul, părea să cedeze. Îi simțea crăpăturile și credea că poate evada prin ele. Trebuia doar să le mărească puțin câte puțin.

Ziua i se anunțase de dimineață la fel ca multe altele din ultimul timp: lipsită de orice eveniment. La sunetul alarmei, își cufundă picioarele în covorul pufos și cald. Trase draperiile. Era soare. Măcar pe cer. Cu sufletul era altă poveste. Pesemne că pașii o purtaseră mecanic către serviciu, pentru că nu-și amintea drumul până acolo. Ziua începuse bine, cu o variantă bună a ei, de care noii colegi păreau încântați. Era atentă și implicată în ceea ce făcea, strecurând chiar și câteva glume la care toți râseră cu poftă. Când i-a sunat telefonul și a văzut fotografia micuță, cu fața din visurile ei, totul a înghețat. Buzele înșirau cuvinte în care nu credea, vocea părea a altcuiva, mâinile își țeseau propriile ițe, tot trupul îi acționa într-un mod străin și straniu. A început să i se deruleze în minte un film prost, de care nu avea nevoie. Dacă ar fi întrebat-o cum, unde, când, nu ar fi știut să-i răspundă. Știa doar ce se întâmplase.

Îl iubea. Pe el, care îi batjocorise tot ceea ce ea credea că cunoaște, că iubește și că vrea de la lume. Pe el, care îi călcase în picioare toată stabilitatea pe care ea și-o clădise cu greu. Pe el care îi anula orice sentiment pentru tot ce nu avea legatură cu el. Pe el, care o elibera de toate prejudecățile, care ii desființa toate principiile. Pe el, care dădea sens tuturor sloganelor tâmpite care îți spuneau că nimic nu este imposibil. Pe el, care i-a făcut adânci crestături în piele, lăsându-le loc aripilor să-i crească. Pe el, care se transformase în întreaga ei lume, fără acordul căruia nimic nu prindea viață, nimic nu murea. Totul în jurul ei devenise o tablă de șah. Dacă se muta el, se muta și ea. Doar că nu îi era regină. Era doar un pion prost, pregătit în orice moment să-și încheie rolul pentru ca jocul să continue, pentru ca el să iasă victorios. Își depășea orice limită, dorindu-și cu ardoare să-l impresioneze, să-l provoace s-o admire, s-o iubească. Absolut tot ceea ce crea trebuia să treacă de ochiul lui critic și nimic nu avea nicio valoare sau semnificație dacă nu-l făcea să zâmbească, dacă nu-l făcea să se simtă mândru. Mândru de ea și de progresele ei. Într-un moment pe care l-a considerat potrivit, i-a mărturisit ce simte.

O noapte petrecută împreună. Ea a încercat. El a refuzat. Ea a sperat. Dimineața i-a adus însă refuzul lui categoric. Lucrurile deveniseră simple: ea îl iubea, îl urcase pe un piedestal. Îl privea cu ochi plini de admirație și curiozitate, ochii prin care privește un ucenic către mentorul său. Dar în nicio poveste sau film mentorul și ucenicul nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Și minunata ei lume nouă a început să se destrame. Se hotărî să fugă, să se întoarcă la cea veche, care era sigură și confortabilă, și care o primea mereu cu brațele deschise. Renunțase la tot ceea ce iubea, pentru că totul îi amintea de el. ÎI rămăsese doar durerea, golul din suflet și visele în care el îi apărea deseori, dojenind-o, cerându-i socoteală, încercând să-i forțeze limitele iar și iar. Pe astea nu le putea controla. Durerea era singura care îi amintea că el existase cândva în realitate, că nu era doar o proiecție a unui vis de-al ei. Timpul se scurgea parcă mai repede, dar nu reușea să închidă nicio rană.

Ea se chinuia să-l îngroape. Doar că el se încăpățâna să nu rămână mort.

 

Ilie Stefania

Exit mobile version