Autor: Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate ... de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Cât de muieți-s posmagii?

Am citit în ultima vreme atât de des această frază ”cunoaște-te pe tine însuți”, încât am o reacție de revoltă și îmi vine să arunc orice carte care o conține, m-am săturat să o citesc fără o continuare detaliată și perfect aplicabilă la persoana mea, am impresia că îi pierd sensul dacă în continuare nu citesc o explicație perfect detaliată despre mine, un fel de ”muieți-s posmagii”, un fel de ”mură-n gură” aș vrea, ce frumos ar fi să-mi explice și mie cineva în loc să tot scormonesc eu masochistă înlăuntrul meu! Din fericire însă, nimeni altcineva nu poate spune lucrurile astea intime despre mine, nu voi citi în nici o carte răspunsul pe care eu trebuie să mi-l dau, iar ceea ce mă bucură este că răspunsul va conține și calea despre cum să devin un om mai bun, știu că dacă înțeleg ceea ce sunt voi găsi și răspunsul despre cum să-mi depășesc limitele proprii și cum să devin un om mai bun decât sunt. Doar dorința de a fi un om mai bun este insuficientă dacă pragul de la care pornesc nu este definit clar, adică trebuie să știu primadată ”cine sunt” pentru ca să pot defini apoi ce înseamnă ”mai bun”.

Cred că sunt masochistă și introvertită, îmi cunosc rănile în detaliu, știu ce mă emoționează, știu și pot să exprim ceea ce mă încântă și mă atrage și mă inspiră și ceea ce mă supără și de ce îmi este frică, îmi dau seama de limitele proprii și de consecința faptelor mele, știu ce greșesc în relațiile cu ceilalți și încerc să mă îndrept, ce îmi lipsește este echilibrarea balanței între bune și rele, este important modul în care mă accept și mă percep și acum doresc să-mi echilibrez această balanță.

Practic asta înseamnă introspecție, recunoașterea limitelor emoționale și raționale proprii și asumarea a ceea ce sunt, fără asumarea acestor limite nici n-aș putea în mod real să mă relaționez cu alți oameni la un nivel profund și autentic, așadar recunoașterea tiparului propriu de relaționare și ceea ce mă determină să reacționez așa cum o fac, este esențială și chiar condiționează relaționarea profundă cu ceilalți.

Dar definirea în detaliu a ceea ce sunt nu este suficientă, este doar jumătate din drumul cunoașterii de sine, spuneam că modul în care mă accept este la fel de important. Am descoperit că în cunoașterea de sine este fundamental să-mi recunosc atât lucrurile pozitive (calitățile) cât și cele negative (defectele), este ușor să recunosc că sunt creștină, că îl iubesc pe Dumnezeu, că îmi iubesc familia și prietenii, că am pasiuni / hobby-uri care îmi hrănesc starea de bine sau că vreau să fiu un om mai bun, toate bune pe vreme de pace, dar nu este la fel de plăcut să recunosc sincer și fără rețineri și părțile urâte, faptul că nu mă comport tot timpul ca o creștină, că uneori mă neglijez și dau vina pe alții, mai ales la greu, că mi-am făcut rău și am făcut rău altora atunci când ar fi trebuit să fiu înțelegătoare și prezentă. Așadar dacă introspecția mea nu este sinceră și refuz să-mi văd și răutatea proprie, concentrându-mă doar pe calitățile și faptele bune, cunoașterea de sine devine falsă și mincinoasă, îmi construiesc o imagine egocentrică, doar cu părțile frumoase, dar care n-are legătură cu realitatea. În aceeași măsură, nerecunoașterea laturii mele frumoase, văzând doar latura întunecată și plină de defecte, victimizându-mă continuu în fața unui destin fatal, dând vina tot pe cauze exterioare mie și pe influența altora în viața mea, determină o imagine de sine la fel de falsă, una lipsită de sens și care duce la deznădejde și disperare, care paralizează orice inițiativă și scade încrederea de sine la un nivel dramatic.

Ceea ce este în interior va transpare în relațiile cu ceilalți pe exterior, ne manifestăm așa cum ne percepem pe noi înșine, în cazul când imaginea de sine este doar frumoasă și nevinovată devenim egocentrici și megalomani, devenim însă lipsiți de respect și plini de reproșuri, avem agresivitate în limbaj și în gesturi, suntem mânioși și vulgari, deoarece ceea ce nu acceptăm la noi înșine proiectăm pe ceilalți, considerăm că defectele care le vedem la alții nu ne aparțin pentru că noi înșine suntem doar frumoși și ne transformăm în judecători lipsiți de înțelegere. În cazul când imaginea de sine este doar întunecată și vinovată și plină de greșeli devenim victime, închiși și deprimați, ne izolăm de oameni, ne pierdem sensul existenței, suntem defensivi, supărați și depresivi, lipsiți de inițiative și mereu nemulțumiți de tot ce ne înconjoară.

Așa am ajuns la concluzia că pentru o cunoaștere de sine profundă și echilibrată este foarte important să recunosc ambele părți în mod sincer și fără părtinire, iar dacă balanța înclină mai mult într-o parte e semn că mai am de lucru la mine (nu la ceilalți), acesta este procesul simplu și firesc de maturizare, când maturizarea presupune doar lucrul cu sinele și nu vreo boală grea sau vreun handicap fizic, răspunsul este conținut în această introspecție sinceră. Doar eu știu ce simt și cum m-au afectat propriile fapte și tot eu sunt cea care răspund de propriile alegeri, eu știu modul în care vreau să-mi trăiesc viața de acum încolo, iar cum voi trăi depinde tot de alegerile care le voi face de acum încolo și de cum mă percep pe mine în interior, drumul din exterior este doar o reflecție a ceea ce este în interior, nimic altceva.

Dă-mi Doamne să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe aproapele meu!

6.06.2016

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Mama fiului risipitor

Știu, nu este nici o mamă pomenită în pilda fiului risipitor, eu însă cred că ea a fost prezentă tot timpul, chiar dacă nu a descris-o nimeni și pare că nu a existat deloc, totuși prezența ei este de netăgăduit pentru mine și cred că este motivul pentru care această familie biblică nu a fost considerată nici un moment de-a lungul timpului, ca fiind o familie disfuncțională și lipsită de armonie, ci dimpotrivă, este dată ca un exemplu de familie care și-a depășit greutățile proprii prin puterea dragostei părintești mult răbdătoare, lipsite de egoism și de orgoliu.

Imaginați-vă cum era viața acestei familii înainte de plecarea biblică a fiului mai tânăr: aveau această fermă mare cu mulți viței și multe slugi, care trebuia îngrijită zilnic și cerea mult timp și multă grijă pentru ca să devină un acoperiș plăcut tuturor locuitorilor din ea. Tatăl fiului cred că era foarte preocupat cu recoltele de sezon, ca să poată asigura traiul familiei pentru următorul an și se interesa tot timpul de starea vremii, de sănătatea slujitorilor și de calitatea produselor cultivate, cred că se trezea de dimineață foarte devreme și era mai mult pe drumuri până la lăsarea serii, prin târguri și prin piețe, ca să fie în temă cu ultimele noutăți și ultimele prețuri și tot ce ar putea să-i facă viața mai ușoară ca să asigure și mai departe bunăstarea familiei. Mama fiului era și ea preocupată de traiul prosper al locuitorilor de la fermă, de hrană, de bucătărie dar și de curățenie, fără să piardă din vedere și înfrumusețarea și aranjarea organizatorică a casei, îmi imaginez cum și ea muncea de dimineața până seara, fără să se plângă de oboseala acumulată și de problemele practice care trebuiau rezolvate imediat și care apar negreșit în orice locuință. Cred că în majoritatea familiilor se trăiește și acum o astfel de viață ocupată, concentrată mai degrabă pe problemele administrative, care necesită atenție și soluții imediate și care, în timp, ne erodează echilibrul interior și ne tocește simțurile, uitând de viața ce inițial ne-am propus să o trăim frumos. Iar erodarea asta, rugina asta care ne cuprinde inima se insinuează treptat și perfid, prima dată uităm să ne mai dăruim atenția întreagă celuilalt, apoi schimbăm blândețea vocii și a gesturilor cu nervii cauzați de o țeavă spartă, sau de o pană de curent (nu merge calculatorul / ratez emisiunea preferată !), sau pentru că a crescut iarba (ce tupeu, acum trebuie tunsă și n-am timp!) și cineva trebuie să înțeleagă că nervii nu sunt personali, nervii sunt cu intenție creați de ceilalți în noi atunci când nu ne dau dreptate, supărările toate sunt provocate de ceilalți special pentru a ne face pe noi cumplit de nefericiți, așa că ne sufocăm singuri orice înțelegere și dragoste am mai avea păstrată pe undeva pentru oricine dar mai ales pentru sine, și ne transformăm în roboți umblători fără sentimente, devenim proprii dușmani căutându-ne dreptatea proprie cu buzduganul în mână, ne golim pe dinăuntru adunând tot mai multe resentimente și uneori chiar pierdem sensul de a fi…

Povestea continuă cu revolta fiului mai tânăr care, crescut într-un mediu foarte confortabil și cu tot necesarul unui trai bun, se simte îngrădit de regulile casei în care a crescut și decide să plece în căutarea fericirii, dar nu înainte de a deveni nerecunoscător și sfidător față de părinți, o etapă despre care se spune că orice adolescent rebel o parcurge în lupta lui către independență și autonomie. Pilda mai spune că fiul cel tânăr s-a pierdut însă când a plecat în lume, căutând obținerea de satisfacții și de plăceri imediate și ușoare, mânat de voluptatea aventurii și cu credința că libertatea lui este îngrădită doar de regulile părintești de acasă, el nefiind responsabil de nefericirea în care se afla și așteptând ca ceva/cineva din exterior să-i schimbe starea interioară. Fiul avea să afle prin propria experiență că fericirea se deosebește de satisfacții și că adeseori fericirea vine ca plată după perioade de suferințe și de dureri îndurate cu bărbăție. Satisfacțiile fiind plăceri limitate, care pot fi pozitive (ca lumina soarelui, un somn odihnitor, o muzică care ne place, o mâncare bună, dar și diverse aparate care ne fac viața ușoară sau confortul casei), dar și acestea odată satisfăcute nu ne vor umple golul interior și apoi pot fi plăcerile negative, care dăunează organismului și care ne destramă și mai mult în interior (fumatul, beția, îmbuibarea, jocurile de noroc, dependențele de orice fel dar și relațiile intime aventuroase sau întâmplătoare).

Ce credeți însă că s-a întâmplat cu mama fiilor în tot acest timp ?!? Eu cred că mama a fost fericită o perioadă, mai ales când copii erau mici și zburdau prin casă și pe afară, mereu în mișcare și curioși nevoie mare de toate din jurul lor. O mamă retrăiește minunea vieții prin copiii ei, modul cum un copil se minunează și se bucură de toate din jurul lui este o lecție de viață pentru mamă, copilul îi arată mamei arta de a fi fericit prin simplul fapt al existenței sale și împlinește sensul lui ”a fi”. Se spune că iubirea mamei pentru pruncul ei este cea mai mare dintre toate iubirile pământești, pentru că este o iubire necondiționată și care nu așteaptă nimic în schimb, care rabdă orice și înțelege orice, este o dragoste neînfricată care merge până la sacrificiul de sine, și cred cu tărie că mama fiilor din pilda biblică a simțit la fel. Dar anii au trecut și peste ea și rugina treburilor administrative și-a făcut simțită prezența și în inima ei, grijile ei au crescut împreună cu vârsta copiilor și acum încerca din răsputeri să umple golul din inima ei când fiul cel tânăr și-a anunțat plecarea de acasă. Se spune că omul care nu trece prin suferință nu va cunoaște fericirea cu adevărat, iar fericirea adevărată este o combinație de stări de pace lăuntrică, bucurie, satisfacție și liniște și care se poate obține când facem un efort conștient de a ne bucura de viața pe care o avem ca de un dar pe care îl putem cultiva. Oamenii fericiți n-au tot ceea ce este mai bun, dar ei scot tot ce este mai bun din ceea ce au și sunt recunoscători pentru această șansă. Astfel că atunci cănd fiul cel tânăr a plecat de acasă, mama a decis să stingă conflictul din inima ei, să nu mai fie tristă din prea multă singurătate, să nu se mai supere când alții o critică sau când lucrurile nu sunt perfecte, ea a decis să-și regăsească pacea interioară și bucuria lui ”a fi”, să-și umple golul interior și să-și asculte glasul inimii, iar pentru fiecare clipă astfel trăită să fie recunoscătoare lui Dumnezeu și să ofere mai departe din preaplinul care i-a fost dat în dar.

Cred că știți cum s-a terminat pilda biblică, fiul cel tânăr s-a întors acasă abia după ce a trecut prin mai multe greutăți, a devenit recunoscător pentru traiul cel bun de acasă și nu s-a mai simțit îngrădit, dimpotrivă, era gata să muncească ca și slujitor la ferma părinților doar ca să nu mai stea între străini, suferința l-a trezit și l-a înnobilat spiritual, el a regretat sincer lipsa lui de recunoștință de la început și s-a vindecat de resentimente și cred că a fost fericit în sfârșit… spre deosebire de fratele lui mai mare, care e prototipul omului orgolios și despre care am să vă povestesc altădată.

O zi preaplină să aveți!

25 mai 2016

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Ce se întâmplă în singurătate

Realizez că în singurătate omul își retrăiește trecutul, cu toate bucuriile și păcatele lui, îl reînvie, îl aduce în prezent și chiar îl înconjoară cu o aură magică, îl sfințește, îl revrăjește și chiar se amăgește pe sine când nu primește replică în răspuns. Nu are altă trăire decât trecutul însuși și-i trebuie mult până să realizeze asta. Dezgroapă toate greutățile și bucuriile și le retrăiește de parcă totul ar fi aievea… Când e singur omul anevoie se ridică, uneori deloc, are nevoie de un ajutor, fie el Dumnezeu ori altceva, așadar soluția este să găsești acel ceva care să te scoată din negura trecutului și care să fie atât de puternic încât să te rupă de un sine vechi și să te împingă înainte.

De asta creștinii se așteaptă să fie mai puternici decât restul oamenilor, pentru că îl au permanent pe Dumnezeu alături, de asta o ființă vie în spirit și prezentă cu adevărat este atât de importantă, de asta oamenii care se simt bine în singurătate au spirit de învingători, dau dovadă de tărie de caracter, pentru că și-au învins demonii proprii, și-au curățat inima, s-au împăcat cu trecutul și cu ei înșiși, s-au renăscut, s-au reclădit și sunt în deplin acord cu sine.

Când singurătatea nu este căutată însă, ea apasă și strivește și nu ajută la nimic, dar când ne simțim bine în singurătate înseamnă că ne-am găsit sensul și ritmul propriu de viață, ne-am întărit și ne-am cultivat înțelegerea de sine, ne dăm seama de efectul propriilor acțiuni și putem înțelege rolul nostru în relația cu lumea, reușim să vedem calea ce o mai avem de parcurs și împlinim ceea ce mai trebuie făcut. Dar dacă în singurătate nu primim nici un răspuns, nu ajungem la nici o clarificare de sine, nu ne găsim pacea lăuntrică și armonia din interior, nu avem un ritm acordat cu sinele și păstrăm aceleași resentimente față de lume și toți care ne greșesc, înseamnă că degeaba suntem singuri, timpul petrecut identic nu îl va schimba pe om, dacă omul nu simte nici un impuls interior pentru a-și schimba starea atunci schimbarea nu se va întâmpla, omul va trăi la fel și se va simți la fel, va împlini aceeași rutină și nimic mai mult, evident că toți ceilalți vor greși în același mod față de el și el se va simți la fel de îndreptățit să se ferească de lume (sfânta amăgire)…

Singurătatea care împlinește se spune că este specifică mai ales călugărilor sau maicilor din mănăstiri, pentru că este o viață petrecută în rugăciune și fără preocupări pentru realizări profesionale sau de carieră, este o viață simplă văzută din afară, multe mănăstiri au chiar o grădină proprie unde se cultivă flori, sau plante și legume folositoare în viața de zi cu zi. Ce nu se vede însă este dialogul interior pe care și-l poartă fiecare membru al mănăstirii, cum își împacă ei dilemele interioare, cum ajung la seninătatea și acceptarea rolului propriu în relația cu lumea din afară? Ce fel de viață interioară au membrii unei mănăstiri cu atât de puține preocupări exterioare? Asta mă face să mă întreb despre cât de mult contează izolarea față de exterior ca să pot să-mi ascult interiorul fără opreliști? Voi ce ziceți, cum reușiți să înțelegeți ce se petrece în interiorul vostru fără ca să vă deranjeze exteriorul intruziv? Se spune că fiecare om are propriul său sistem de apărare, ca un sistem de siguranță sau ca un refugiu și ca o înstrăinare de realitate, care se activează când ne simțim într-un impas, pentru unii se manifestă prin ore mai multe la servici (workoholicii) sau prin diverse dependențe (de internet, de jocurile online, dar și de droguri și alcool), însă aceste dependențe doar încarcă și mai mult tumultul nostru interior, fără să răspundă la niciuna din întrebările care ne macină încet și sigur starea de bine, de armonie interioară, după care jinduim neîncetat. Fiecare cred că trebuie să răspundă pentru el…pentru mine însă, cred că locul meu este între oameni, îmi doresc o viață plină de trăiri, cu bucurii și cu păcate asumate pe care să pot să le îndrept, o viață plină de dragoste, cu multă răbdare și înțelegere și bunătate, îmi doresc să am puterea să-mi împlinesc un vis îndelung dorit și cred că primul pas în devenirea mea (și cred că e valabil și pentru alții) este să fiu un om mai bun decât am fost până acum, indiferent care sunt condițiile exterioare, pentru că interiorul este cel care condiționează ce se întâmplă în exterior și nu invers.

Vă doresc să aveți o zi mai bună decât ieri !

13 Mai 2016

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Cum simțim

V-ați întrebat vreodată cu câte simțuri am fost dăruiți ca să ne bucurăm de ceea ce suntem, indiferent de starea în care ne aflăm? Practic suntem nelimitați în a ne bucura de viață !! Dați-mi voie să vă explic !

Cu toții ne dorim ca oamenii apropiați nouă, prietenii, rudele sau cunoștințele, chiar și copii, să se comporte cu noi într-un anume fel, conform unor așteptări personale conturate precis (care se definesc încă de când suntem mici) și deseori am trecut prin supărări repetate când ceilalți nu s-au comportat conform așteptărilor personale și pe care, cu siguranță, noi le-am fi împlinit fără greș, adică foarte corect și principial, cu multă răbdare și blândețe, cu înțelegere și compasiune, plini de iubire și înțelepciune…. Din fericire însă, nu toți am fost înzestrați cu aceleași daruri și suntem diferiți într-un mod fermecător și nici nu s-ar putea altfel, pentru că ce sentiment de împlinire și desăvârșire am mai avea, ce viață și ce lecții și sensuri noi am mai descoperi, trăind și comportându-ne mai mult decât perfect de la început, într-o desăvârșită compatibilitate ??? Însă această imperfecțiune proprie, pe care mulți o remarcă doar la alții, dar care ne caracterizează pe fiecare în parte și de care ne ciocnim în fiecare ceas, este cea care ne șlefuiește, cea care ne transformă, care ne deschide sensuri noi și poftă de viață, care naște în noi convingerea că nimic nu este întâmplător și există un sens pentru toate aceste nefericiri și supărări și așteptări înșelate, sens care ne definește ca ființe profund spirituale, asemănătoare chipului perfect a lui Dzeu.

Cred că sunteți de acord că toată lumea se naște cu simțuri, doar că unii le avem parțial dezvoltate, alții foarte dezvoltate, iar la unii abia se manifestă, însă toate simțurile (fără excepții) sunt daruri care ne transformă viața… De exemplu, simțurile elementare (de bază) care ne ajută să supraviețuim și să percepem realitatea: simțul vizual, simțul auditiv, simțul tactil, simțul olfactiv și simțul gustativ, putem să le considerăm dezvoltate diferit de la un om la altul și prin care percepem diferit același tablou, aceeași muzică, aceeași țesătură, aceeași floare și aceeași mâncare. Mai putem adăuga în listă și simțul intuitiv (mai dezvoltat la femei), sau simțul orientării în spațiu (mai dezvoltat la bărbați), simțul echilibrului, simțul temperaturii, simțul durerii și altele, dar pe care nu le considerăm ”simțuri de bază”, ce ziceți de simțul umorului, sunteți de acord că unii îl au mai dezvoltat iar alții nu-l au deloc, dar că este un dar de care ne bucurăm ca și de restul simțurilor ?? Cum vă simțiți în preajma oamenilor fără pic de umor, îi considerați oameni spirituali ?? Dar de simțul ridicolului ce părere aveți, cum sunt oamenii care nu au deloc dezvoltat simțul ridicolului în ei, cum vă simțiți în preajma unui om care n-are rușine? Dar de bunul simț ce părere aveți ? Considerați că este un dar pentru cei care dau dovadă de multă bunătate, vă place să stați în preajma lor ?

Un alt simț deosebit, pe care l-am perceput diferit la oameni dragi mie de-a lungul timpului, este simțul duhovnicesc și care reprezintă capacitatea omului de a-l percepe pe Dzeu, și care, probabil că ai înțeles deja, unii îl au, alții prea puțin și alții deloc… unii îl văd pe Dzeu în cele mai mărunte lucruri, în fiecare piatră, în fiecare adiere de vânt, dar și în mici gesturi de bunătate și o vorbă bună spusă la nevoie, pe când alții, deși li se întâmplă minuni ieșite din comun, nu doar că nu Îl văd dar Îl mai și contestă, și dau vina pe inteligența lor, pe cultura lor vastă ori pe banala coincidență și a norocului întâmplător. Acest simț duhovnicesc este și el un dar special, însă ca să te învrednicești de el, spun unii părinți, că trebuie să te străduiești prin încercare sinceră izvorâtă din dorința de schimbare, contează ascultarea și efortul depus în rugăciune, să simți și să înțelegi ce se petrece în interiorul tău, să nu judeci pe alții (ca fiind mai prejos decât tine), să ierți și să nu ții supărare, să ai răbdare, să fii milostiv și să iubești din toată inima ta și din tot cugetul tău pe cel care a creat totul pentru tine, pentru ca tu să simți cu toate simțurile tale (pe care le-ai primit în dar) ce minunat este să trăiești și să te bucuri de viață!

7 mai 2016

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Înţelegere de sine

De la o vreme încoace îmi doresc să am parte de zile mai liniștite, mi-e dor de zilele normale și simple care se petrec liniștit una după alta, fără tulburări, care chiar se derulează într-un mod asemănător și pot să am un program care îmi bucură inima și sunt în acord cu vremea de afară și reușesc să mă împac cu mine însămi, fără să mă laud sau să mă cert din prea multe motive posibile.

Sunt una din acele persoane, pe care, atunci când e serioasă și îngândurată, multă lume o întreabă de ce e supărată, chiar și dintre prietenii mai apropiați, pentru că fața mea arborează o mină deosebit de tristă și îngândurată când nu sunt pe deplin lămurită de ceva și tot ce răzbate în afară este această nemulțumire proprie … și am observat că mulți oameni percep această expresie facială ca pe un afront personal și unii chiar se feresc să mai intre în vorbă cu mine sau să mă privească în ochi…, mult timp m-a deranjat această reacție dar am considerat că este problema lor, a celor care nu reușesc să mă înțeleagă dincolo de vorbele mele mute sau de limbajul meu nonverbal, și nu a mea, cea care se simte permanent nemulțumită… Am mai crezut că tristețea mea derivă și din faptul că nu mă simt specială, unică și de neînlocuit, iar această unicitate și mod special și prețios de a fi, mă gândeam eu, s-ar materializa brusc în mine prin cuvintele apreciative și cu multă admirație rostite de cineva important dar mai ales de familie…, știu că zâmbiți cu compasiune…, între timp am învățat și eu că unicitatea este un dat care nu depinde de părerea altora, că avem libertatea extraordinară de a ne crea propriul rai și propriul iad prin fapte (cum acționăm), cum ascultăm și cum vorbim. Omul poartă în sine ambele potențialități și pe care dintre acestea le actualizează depinde doar de deciziile sale și nu de condițiile exterioare în care se află, sau de cum se comportă unii sau alții față de el.

Un renumit neurolog si psihiatru spune că ființa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină, ceea ce el devine este ceea ce el a făcut din sine însuși. Omul nu există pur și simplu, ci întotdeauna va decide cum va fi existența lui, ce anume va deveni el în clipa următoare, omul este capabil să schimbe în mai bine lumea, dacă acest lucru este posibil, și totodată este capabil să se schimbe pe sine însuși în bine, dacă este nevoie.

Nu am să vă spun că m-am vindecat complet de tristețe (convalescența e lungă), cred însă că devenim mai buni și ne putem însenina viața când apreciem pe cel apropiat (și pe noi înșine) chiar și pentru calități infime, decât să ne luăm la rost pentru orice gest și orice imperfecțiune vizibilă…, adică ce motive ar mai fi să rămâi trist și îngândurat când știi că ești apreciat și iubit așa cum ești ?? (Nu este o întrebare retorică și m-aș bucura să primesc un răspuns).

… De asta zic că mă bucur când am zile liniștite și pline de sens, în care pot să iubesc, să cred, să sper și să iert după pofta inimii și când pot să percep fărâma de divinitate ce-o purtăm și prin care ni se dă șansa la eternitate…

Ceea ce vă doresc și vouă!

29 Aprilie

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Șoaptele mele…

Aș vrea ca șoaptele mele să nu se mai piardă ușor printre gândurile tale
Așa precum apa unui izvor care-și cedează viața la rădăcini și moare
Aș vrea să fiu un val constant care să te cuprindă într-o caldă învăluire
Și să nu mă izgonești cu pași grăbiți și cu înțelegeri abstracte fără dăruire
Când trist fumezi gândind la fericirea proprie, ascuns în colț te pierzi în gând…
Cenușă aș vrea să fiu atunci, un scrum, să ard zâmbind buzele tale… dar cum iubite ??
Când inima mi-e grea simt cum tristețea-i chemată să vină-napoi
Plânge natura de dor și ochi-mi în lacrimi văd un puhoi…
Inima-i legată cu lanțuri în robie și e o durere ce pururea reînvie, lovind
Cu buzele sărate rostesc o chemare, dar răspunsul nerostit rămâne o așteptare, durând.
Și mi-e dor de a ta iubire, săruturi de-al căror simțire m-ai lipsit
Deși pașii mei târâți spre tine, când abia mai stau pe vine, au pierit.
E prea puțin chinul meu ca să mai plâng pe umărul tău mereu,
Dar e prea multă suferința mea, ca să te uit, să uit c-am fost iubita ta.

24 Aprilie
Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Lupta care nu se vede…

Când afară este întuneric simt cum și în mine picură câte un pic de melancolie, devin nostalgică și mă umplu de un dor molcom, mai degrabă duioșie, când sunt capabilă să mă gândesc în trecut la momentele importante mie și să le înțeleg influența în clipele prezente.

Gândind așa în trecut, îmi aduc aminte cum cineva îmi spunea că omul, de fapt, nu crează nimic nou prin sine însuși, pentru că omul doar repetă ce a fost învățat să facă din începuturi, însă din prea multe păcate a uitat de unde îi vine inspirația și își aduce aminte doar când noul abia creat îl istovește fericit și-l împlinește…

Doar că mai sunt și dintre cei prea uituci (cum am fost și eu), pentru care această împlinire nu trezește amintirea celui care a semănat darul creației în ei și fac un efort suplimentar și chiar se opintesc din toate puterile să schimbe gustul bucuriei recunoscătoare cu un iz amar de egoism, pentru aceștia binele personal primează ca un adevăr suprem, pentru ei dreptatea proprie este cea mai importantă și confirmă prin răbufniri repetate cum omul este o ființă limitată, deopotrivă rațional și emoțional conturată fix, reducând la tăcere orice gând menit să-i contrazică importanța de moment.

Avem un teritoriu vast în care binele și răul pot să se desfășoare cu multă libertate, suntem un amestec manifest de duh și pământ, de uman și divinitate, și cred că ne descoperim șansa la eternitate în momentele cele mai grele, dar nu prin intelect ci prin inimă…

Eu am mari rețineri în a considera că sfințirea în sine poate fi un scop pentru om, cred că este o afirmație arogantă ca și cucerirea unui vârf de munte…, dar cred că sfinții sunt oameni care și-au găsit fericirea proprie într-un mod simplu și fără ca să facă din asta un scop…, crezând în Dzeu, slujind pe alții, fiind blajini și iubitori cu toată lumea, cu judecată cumpătată și conștienți de limitele lor umane, dar care simt și suferința deopotrivă, pentru că sunt îngrijorați pentru omul limitat care se luptă pentru fărâma de divinitate din el și stau de veghe cu inima deschisă.

Ajutând pe alții omul își împlinește o nevoie profundă de a deveni mai bun și de a simți fericire, iar această îmbinare de fericire cu suferință pentru aproapele de lângă noi se numește recunoștință, este bucuria că poți să alini, cât de puțin, pe altcineva, eu așa îmi explic și motivul pentru care sfinții toți zâmbesc din icoane, indiferent din ce unghi ai privi.

21 Aprilie 2016

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Muntele din inima mea

Acum vă zic fără nici o teamă de greșeală, o bucată mare din inima mea este permanent conectată la munte, când sunt pe creste și merg pe poteci mă simt întreagă, la munte am învățat să admir viața in forma ei pură și măreția vârfurilor mă smerește, mi-e frică de înălțimi și de asta m-am apucat de alpinism de curând, unde regula nr 1 este să fii un partener de încredere, iată cum muntele te îmbie să-l iubești pe aproapele, practic viața mea și a partenerului atârnă de o sfoară iar la un capăt țin eu…la munte întâlnesc oameni dragi inimii mele, cu principii sănătoase de viață, oameni care nu te lasă la greu, așa am aflat că am ritmul meu propriu și am învățat să mă armonizez cu alții când trec prin zonele mai dificile de traversat, la munte nu mergi singur dacă vrei să ajungi pe vârf și să te întorci sănătos acasă.

Admir alpiniștii, atleții muntelui, cei care reușesc să ajungă unde își propun și se întorc la fel de întregi cum au plecat dar cu inima plină, dau dovadă de o tărie de caracter ieșită din comun, pentru munte ai nevoie de curaj dar și de o minte limpede și echilibrată. Repet, admir tăria alpiniștilor performanți doar că acum sunt într-o fază a vieții mele în care doar performanța mușchilor nu mă impresionează preponderent, așadar admir tăria celor care dau dovadă și de o minte echilibrată și matură, cei care știu să aștepte momentul prielnic și caută siguranța înainte de performanță, care sunt capabili să ajute pe alții în caz de nevoie și previn primejdiile care să pot să apară pe drum, care nu se intimidează de condițiile vitrege și găsesc soluții riscându-se pe sine… aceștia sunt oamenii integrii care salvează vieți, cărora le pasă de alții, pentru care viața umană este mai importantă decât propriul orgoliu de a cuceri și care știu că simplul fapt că au pășit pe un vârf de munte nu înseamnă că au ajuns la capăt, pentru ei drumul nu se termină pe vârf, ei știu că mai au drumul de întoarcere acasă, pentru ei muntele se arată cu adevărat așa cum este, cu bune și cu rele, cu frumuseți de-ți taie respirația și pericole care te pierd, aceasta este tăria pe care aș vrea să o am și eu…

Iubesc muntele în fiecare anotimp, vara iubesc cum căldura pătrunde în corp și se conservă în oase, drumul este uscat și prăfos dar cu vizibilitate mai mare iar ziua este mai lungă și se poate umbla mai mult, singura grijă fiind să am apă destulă și șapcă cu cozoroc pe cap, poate și o cremă de soare cu factor mare de protecție pentru că în rest este plăcere pură, dacă am și un cort bun și un primus pentru mâncare practic e o altă viață J…, iarna muntele este de o frumusețe perfectă, zăpada acoperă orice pată de culoare și lasă totul imaculat, jnepenii au înghețat cu țurțuri de gheață parcă brodați, dar este o frumusețe înșelătoare, care te îmbie și te pierde, e nevoie de o minte limpede, echipament foarte bun și cunoștințe temeinice pentru ca să supraviețuiești iarna pe creste, pentru că gheața, zăpada și frigul sunt pe cât de frumoase pe atât de periculoase…trebuie să știi cum să te îmbraci, pe unde să mergi, sfatul cel mai bun este ca vara când mergi pe traseu montan să privești terenul cu ochi de iarnă, pentru că traseele de vară se transformă în capcane când sunt acoperite cu zăpadă…toamna este multă ceață și o umezeală cu stropi mărunți care pătrunde prin orice haine, iar razele de soare care străbat prin ceață luminează cu o culoare supranaturală, este o terapie de culori care încântă ochii și inspiră la melancolie, dar dacă nu ai haine potrivite pentru umezeală și bocanci aderenți și rezistenți la noroi toată frumusețea se poate transforma într-un coșmar…, primăvara mai are câteva pete de zăpadă, este un dor de iarnă și un entuziasm general pentru trezirea care urmează, dar nu e prea clar ce se întamplă, cum să te îmbraci, la ce să fii atent, dacă vrei ceai la termos sau doar apă rece, e un soi de amorțeală care nu se lasă trezită de tot …, de asta spun că doar o minte limpede, echilibrată și matură poate să iubeasca cu adevărat muntele și să-l respecte, dincolo de plăcerea fizică pentru performanță….

Drum bun să aveți, în orice anotimp !
Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Ce-am moștenit de la părinți

De la tata cred că am moștenit iubirea pentru munți, și lui îi place ca orizontul să-și rupă linia perfectă și să se minuneze de câte un deal și câte o vale și de animalele care apar pe drum și de viața care forfotește vie în pădure, avea obiceiul să ducă toată familia (adică pe sora mea, pe mine și pe mama) prin locuri numai de el știute, la cules de coarne și alune sălbatice, deseori și ciuperci (pe care știe să le deosebească bine), și face o tocăniță de ciuperci atât de cremoasă cum doar mama știe să facă prăjitura ei cu alune coapte la cuptor…!..deseori când treceam prin pădure și mai întâlneam câte un fazan țanțoș, mă păcălea că îl pot prinde dacă alerg destul de repede, pentru că nu zboară din cauză că e prea greoi, sau mă mai păcălea și cu vizita lui moș Crăciun, care tocmai a zburat pe fereastră și poate mai prind un capăt de sanie dacă mă grăbesc să ajung repede la geamul deschis … asta chiar la momentul când eu făceam primul pas în cameră să-mi iau cadoul de sub brad.

Vă puteți imagina ușor că am dezvoltat pe parcursul vieții un mers rapid și foarte ușor, pentru ca nu cumva să ratez atâtea clipe minunate din cauză că nu mă mișc suficient de rapid …
Zău că nu știu nici acum cum de afla tata despre atâtea locuri sălbatice frumoase, cert este că era dificil de ajuns pe unde mergea el, pentru că nu mergea niciodată ajutat de vreo hartă, iar singura opțiune de transport de atunci erau autobuzele publice care mergeau până în satul următor (asta se întâmpla prin anii 1980-1985).

Nici pe cărări bătute de alții nu-mi aduc aminte să fi fost prin păduri, adică erau locuri neumblate și fără vreun semn pe copaci, cum sunt acum traseele de munte civilizate, mergeam călăuziți doar de simțul de orientare extraordinar pe care îl avea tata, că doar el găsea drumul înapoi la șosea, pt ca să luăm apoi autobuzul local către casă.

Ca să înțelegeți, părinții mei aveau un atelier de tricotaje și lucrau mai mult cu lână, le veneau multi clienți ciobani și vânători ca să comande un jerseu din lână aspră sau câte un pulovăr cu fir dublu și gros, astfel că la un moment dat chiar au făcut o înțelegere cu un cioban (muntean din Poiana Răchițele) pentru sezonul de vară (când ai mei nu prea aveau treabă la atelier) să mergem în gazdă la ei pentru o săptămână și să-i ajutăm la strâns fânul de pe dealuri; în schimb gazda ne dezvăluia zonele învecinate lor (pe alte dealuri!), bogate în afine și zmeură, așa că după ce ajutam gazda la strâns fânul ne culegeam și noi câte 4-5 găleți de fructe sălbatice și apoi ne întorceam acasă foarte tare mulțumiți de timpul petrecut împreună și cu multă părere bună despre sine 🙂

Îmi plac țăranii munteni foarte mult, sunt oameni dintr-o singură bucată, au un caracter ferm, sunt aprigi și cinstiti, sunt puternici, mândrii dar și deschiși… chiar dacă întimidează puțin la început, asta doar până își dau drumul și apoi zâmbesc și râd zgomotos de nu se mai aude nimic in jurul lor…. , îmi aduc aminte și acum, ce plăcinte “poale-n brâu” cu mărar și caș făcea gazda, de se topeau în gură, iar oboseala din mâini și picioare după o zi de lucru pe deal era cu mult depășită de bucuria miresmelor din nări: mirosul de iarbă arsă de soare și așezată în căpițe (o tehnică foarte tare să știți!), găleți pline de boabe zemoase de afine și zmeură (parcă umflate cu aerul tare de munte) și căldura unei bucătării gălăgioase și foc în sobă (muntenii vorbesc și ei tare) iar pe masa întinsă bucatele simple dar tare bune (observați ce tărie este în toate?): brânză sărată și grasă, plăcinte calde, slănină și ceapă, care nu lipseau nici la pauza între 2 căpițe de fân, și negreșit paharul de țuică (tare!), înainte- în timpul- și după fiecare îmbucătură de mâncare… mândria oricărui cioban care se respectă.

Cred cu tărie, parol! că această experiență repetată avută cu părinții mei pe când aveam între 10 și 14 ani a sculptat în sufletul meu dragostea de munte și mi-a înrădăcinat prejudecata că oamenii care sunt aparent aspri în manifestare au totodată o sensibilitate aparte la frumos, iar inimile le sunt pline de dragoste paternă și ocrotitoare.

De la mama, aș vrea să vă spun că am moștenit blândețea și părul ei negru în bucle și trezitul de dimineață de la ora 5…dar nu e deloc chiar așa de simplu.

Am părul lui taică’meu, care e chel, și-mi place să dorm puțin mai mult dimineața, în plus nu reușesc de fiecare dată să rabd… mai cred totuși că de la ea am moștenit credința, cu hopuri și cu multe încercări, cu revolte și cu multe lacrimi, n-am nici o îndoială că rugăciunile ei încă primesc răspuns, cred că mi-a mai dat și o inimă iubitoare și foarte rezistentă la secetă, care renaște imediat din câțiva stropi de ploaie și-un zâmbet…

Ah, zâmbetul ! Clar zâmbetul îl am de la ea, este un zâmbet care se întinde prima dată în interior și care mă cuprinde de peste tot și se reflectă în afară din orice unghi și din orice parte, este un zâmbet din corp, din coate și din genunchi, înainte să fie un zâmbet din buze, iar când ajunge vizibil și se așterne frumos în orice colț de corp, nu știu cum se face că se întinde și la celălalt, ca să zâmbească și la el o bucățică …și, fie că mă credeți pe cuvânt sau nu, dar eu îl recunosc imediat cum începe să-și facă simțită prezența, știu dacă este zâmbetul de la mama sau nu… așa că nu mă puteți păcăli cum făcea tata cu fazanul… care nici nu e așa de greu de prins…dacă mă credeți pe cuvânt!!
Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.

Căsătoriile de probă

Am citit zilele trecute un articol publicat în “New York Post” despre cât de inovatori sunt americanii în ceea ce priveşte viaţa de cuplu, de asemenea despre variantele pe care le propun aceștia pentru anticiparea unei vieţi de familie mai provocatoare şi mai plină de noutate şi satisfacţie, prin urmare astfel am aflat că există căsătoria “starter”, “test” sau “beta”, fiecare variantă fiind caracterizată printr-o limită temporală strictă, cu mult mai mică decât obișnuitul “până când moartea ne va despărţi”.

Cu alte cuvinte, partenerul devine doar un însoţitor acceptat pentru următorii 2 până la 5 ani maxim, mai exact până la expirarea contractului ori a licenţei de căsătorie valide, iar după expirarea termenului prestabilit renegociindu-se de comun acord o prelungire a acestuia, cum se procedează de altfel în orice parteneriat bine intentionat, încheiat în termeni amicali şi reciproc avantajos, un fel de “win-win”.

Până aici poate că nu este nimic ieșit din comun, problema intervine când împreună cu contractul expirat se cam ofilesc și sentimentele partenerilor implicați care constată, cu multă îndreptățire, ce bine au făcut că au încheiat doar un mariaj de încercare, simțindu-se ușurați când perioada de testare s-a incheiat și confirmând apoteotic un sfârșit implacabil de … expirare.

Astfel sentimentul inițial de îndrăgostire are un sfârșit natural, aproape ca o eutanasie controlată, în care de la începutul poveștii cei doi acceptă că sunt limitați în compatibilitate pe termen scurt, un soi de sinceritate limitată fără dorința de mai bine și mai reciproc avantajoasă, pentru că orice forțare de sentiment de început este sortită să strice entuziasmul

… Așa se face că toate aceste mariaje de test, se incheie fără excepție, într-un moment de expirare fără continuitate după termenul prestabilit.

Cauza acestor deviaţii, după cum se vorbește în articolul menționat, ar putea fi considerată ca fiind lipsa unui model de viaţă updatat pentru generaţiile cu vârsta cuprinsă între 25 şi 35 de ani, de asemenea și lipsa încrederii unui partener în celălalt, definitorie pentru mileniali.

Se pare că această incapacitate de a se baza unul pe celălalt îi şi predispune pe cei implicați într-o relație de cuplu la renunțarea la căsătorie fără împotrivire, fără nevoie de consiliere şi cel mai des și fără regrete, decât la a lupta pentru uniune şi a identifica în partener persoana compatibilă pe termen nedefinit, de a înţelege şi comunica propriile trăiri şi sentimente, pentru a construi astfel un viitor asumat împreună, trăit într-o armonie blajină si înțelegătoare, cu dragoste față de cel care, nu este mai mereu într-o stare neapărat pozitivă sau foarte clară cu sine, așa cum se intampla des într-o relație normală.

Un alt studiu, se menţionează în acelaşi articol, arată că milenialii americani ar trebui să fie pe de altă parte, generaţia educată la nivelul cel mai de sus, generația evoluată, însă comparativ cu generaţiile mai în vârstă se pare că au multe lacune în citit, în matematică şi tehnologie totodată, lucru care îi cataloghează ca fiind totuși inadecvaţi pe piaţa muncii, înclinaţi spre dependenţe informaţionale, mai degrabă teoreticieni decât aplicatori, influenţaţi de cultura digitală care le și guvernează viaţa în mare parte.

Milenialii preferă clipă efemeră din “acum şi aici”, decât o eternitate de “acum şi pentru totdeauna”, limitându-se pe sine în trăiri și limitând și partenerul în efuziunile sale sentimentale posibile, cu tentă temporală nedefinită.

Această nesiguranţă pentru angajament etern rezidă de fapt din nesiguranţa proprie, aceștia vor aştepta permanent din partea celorlalți confirmarea propriei valori, astfel vor acumula dezamăgiri şi nefericiri şi resentimente dacă n-o primesc, lucruri care preced momentul rupturii.

Milenialii pare că în fapt trăiesc chinuiţi de întrebarea: “Oare acum îţi aparţin ţie sau sunt singur?”, renunţând astfel la o introspecţie incisivă, constatând doar manifestări vizibile de nemulţumire și îndreptându-se fără ezitare către un „outcome” acceptat și limitat la ceea ce se vede și se simte instinctiv, fără prea multe neliniști și dileme metafizice care durează în răspunsuri.

Articolul citit de mine mai zilele trecute, se încheie în ton firesc și simplu, are o nuanță de concluzie firească cu trasaturi inteligente, spunând că indiferent de cât de simplu îți este să anulezi actul marital, indiferent de cât de facil devine să ștergi o căsnicie în hârtii, milenialii vor învăța însă și ei din proprie experiență, că suferința și pierderile sufletești rezultate în urma unei rupturi sentimentale de acest fel, nu vor fi la fel de limitate temporal si nici nu pot fi ignorate în prezent, deși sunt evenimente trecute, ele vor dăinui în adâncul nostru, formându-ne personalitatea de adult, atât în minte, cât și în trup, cât și în suflet.

Editha

Edith Panaitescu

Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.