martie 2016 – PitchMeNow

Povestea ta

Femeia este puternică! Şi dacă nu este încă, n-are nimic! Va deveni curând!

..autentic, adevăr, firesc, banalitate, zâmbet, lacrimă, iubire, dezamăgire..o revistă online altfel care ajută oamenii să se găsească şi să se regăsească!

… mi-ar plăcea să reușim să transmitem împreună oamenilor de peste tot, forţă din forţa noastră, putere, energie şi înţelepciune.

..în același timp maturitate emoţională, putinţă și resurse suficiente de a afla curaj în sine pentru a merge mai departe indiferent de circumstanță, chiar şi singure dacă ni se-ntâmplă astfel, dacă în doi nu avem momentan un disponibil iubit împărtășit!

Femeia Pitch Me Now este femeia care inspiră, femeia care este capabilă să învingă cele mai grele obstacole!

Femeie, tu poţi să treci cu brio cel mai dificil examen al vieții, ba chiar şi lupta cu tine însăţi o vei câștiga dacă îți vei propune, luptă care..știi ceva? nici măcar nu-i atât de grea, precum se spune pe la colțuri!

Totul devine uşor, ai să vezi, îți trebuie doar să clarifici în sine gânduri confuze, să stabileşti priorităţi, să aşezi în ordine firească idei, să scrii apoi soluţiile eficiente.

Eu sunt o femeie puternică, așa este, simţi bine!

..dar TU eşti și mai puternică, om frumos! Și dacă nu ştii încă, te rog din suflet să ai încredere în mine atunci când îți spun că Tu ești cu adevărat Femeia Puternică!”

Aşa mi-ar plăcea să discutăm între noi de astăzi înainte începând, să ne purtăm viața cu zâmbet autentic fericit în permanență.

Cum este Femeia?

..tânără deşi cu experienţă de viaţă destulă, atrăgătoare şi sexuală, îngrijită în detaliu, înţeleaptă, în proces continuu de evoluţie..femeia noastră mai este modernă în gânduri, adaptată vremii și nicidecum obtuză, romantică și comunicativă.

..femeia ştie că-i esenţial să percepi mesajul şi nu vorba, este conștientă că altfel vei auzi doar în dungă şi nu vei putea veni astfel în întâmpinare cu replică vorbită transparent;

..femeia poartă aer matern, este impunătoare fără a se impune însă cu forţa ci mai degrabă prin blândețe și siguranţă de sine;

..ceea ce spune femeia, nu expune doar pentru a se afla în treabă, ea vorbește doar pentru că se întâmplă ca atunci să ştie, ar fi procedat similar dacă ar fi fost tu;

..femeia are grijă de oameni, pentru că-i pasă cum simt oamenii în genere, pentru că pentru ea a devenit important să ajute necondiţionat orice persoană aflată în nevoie;

..tot ea, femeia, este extrem de practică şi de eficientă, este prietena de suflet a partenerului de viaţă, este calină şi blândă întotdeauna.. este esența vieții!!

Jurnal de Femeie, Trebuințe de Om Frumos, Experiențe de Viață, Confesiuni despre Fericiri, Curiozități Importante, Lumea cu Iubirile Ei, Dorințe Implinite..adevăruri autentice despre viață de prin vieți adunate!

Trăiri și Suflet! Vibrații Transparente!

Adina Banea

Pesti cu Gemeni
Sangvinicul mă îmbracă într-un superficial selfiest, colericul îmi reproşează ambiţia ascunsă de un timp pe după colţ, melancolicul mă gândeşte şi mă protejează impunându-mi reguli ale societăţii pe care ador să le încalc în particular, iar flegmaticul m-ajută să-mi ţin doar oameni mişto prin jur. Sunt Adina Banea si-mi place numele meu.

Sunt o mamă ca oricare alta

Roxana Butnaru este un om fericit şi împlinit.

Este deja femeie de carieră, designer cunoscut printre designeri mari de Bucureşti.
Este o mămică tânără de băieţel mare, pe care şi-l creşte singură.
Este femeia ce şi-a dorit imens un copil, pe care îl dezvoltă atent, cu răbdare ba chiar şi cu bucătăreală zilnică..căci e un răsfațaaaat nevoie mare şi sclifosit în gusturi culinare, copilul ăsta al ei😻.
Roxana Butnaru e şi mamă dar şi tată pentru Codin al ei, este şi profesionist în design vestimentar, pregătind colecţii peste colecţii, minuţioase şi mereu de-un altfel cool, emancipate în tendinţe, tinereşti şi pline de culoare.
Îmi plac hainele ei, exact, v-aţi prins!!
Vă explicasem şi în alte rânduri, de altfel, că prefer designerii români în detrimentul firmelor de brand consacrat internaţional, vă amintiţi, probabil, nu-i aşa??

Deci nu o laud doar pentru că mi-e prietenă.

Nu sunt mărinimoasă eu în cuvinte blânde despre oameni ce nu-mi câştigă simpatia în vreun fel, sau aprecierea, sauu…orice pe-acolo!😉

Căci va repet iar şi din nou, sunt impulsivă eu şi mă şi las condusă de impuls de nu-mi convine una alta despre tine..atunci te critic şi te cert!

Dar astăzi, nu critic nici nu comentez articole ale altor oameni.

Astăzi doar îmi place de mine, că m-am gândit să va spun despre ea.
Venită din Bacău, tânăra şi frumoasă, fără bani mulţi în buzunar de visat afaceri ample, căci nici n-avea pretenţii sau necesitate în sensul acesta..doar cu bani suficienţi de împletit vise, la început de drum de adult fără gând de măritiş vreun pic..fără planuri mai deloc..Roxana s-a îndrăgostit.
Şi el de ea.

Sau aşa credeau ei amândoi.

În poveşti de vară, când ne-am cunoscut noi două, ceva vreme multă mai în urmă, la un pahar de..pepsi când ne mai întâlneam, fără sauvignon blanc cu gheaţă pe atunci, nu-mi povestea despre iubirea dintre ei, dar niciun pic.
Nici nu-l bârfea, că nu consideră frumos şi nici decent măcar.
Spunea Roxana doar …” It wasnt meant to be.”
Şi adauga în barbă aşa, întotdeauna spunea asta, ca pentru ea cumva..”..what is meant to be is with someone else maybe!”

Fostul ei, că nici habar n-am cum îl cheamă, nici măcar vreun rol de tătic pentru fiul său n-a fost în stare şi în nevoie de asumare vreodată.

Nu lungim, că nu-i chiar esenţial şi pentru voi să ştiţi acuma chiar fiecare încercare de viaţă a Roxanei, care subliniez..nu s-a dat bătută în vreun fel.

Subliniez încă o dată în caz că nu aţi remarcat sau aţi citit în dungă şi nu aţi prins ideea pan’ la capăt.:))

Şi-a născut copilul şi l-a luat sub aripa ei, în statut multiplu, de mamă cu tată la pătrat.

A avut şi ajutor părintesc de parte maternă şi acesta, multă înţelegere şi dragoste cu iz de Bacău fericit al copilăriei sale..!

Repede s-a redresat, repede s-a pus pe picioare.. şi mai repede apoi şi-a şters lacrimile şi şi-a gândit viitorul.

Câtă forţă îţi trebuie, pentru a-ţi recăpăta zâmbetul şi pentru a căpăta un echilibru emoţional, deși ai trecut prin atâtea schimbări, în perioadă aşa de scurtă?

Eh..exagerezi!! Îţi trebuie doar recâştigarea încrederii în tine, în paşi rapizi şi siguri, căci realizezi destul de imediat că ţi-eşti singurul ajutor şi singura speranță de salariu pentru tine şi pentru copilul mic şi drăgălaş ,ce-ţi urlă de colici, în garsoniera ta luminoasă cu aer tineresc.😀😀😀

Pentru că vrei multe pentru copilul tău, îţi doreşti să aibă multe chestii, c’aşa-s părinţii..mamele..pardon!! Doar ştii şi tu cum e!

M-am gândit să fac ceva să câştig şi eu un ban acolo în plus de ce aveam, căci nu mi se părea firesc să le tot cer alor mei. Mă rog..cert e că mi-am deschis un magazinas, fără gând de extindere şi fără pretenţii de design vestimentar, iniţial.

Aha..ea zice că-i uşor.
Eu zic că-i dificil.
Mai zic că trebuie să fii un om puternic chiar de nu ştii că eşti, căci nu-i uşor să te începi de la zero singură, fără prieteni mulţi apropiaţi care să te sprijine, doar cu determinare şi hotărâre şi încredere în lucruri ce nu le cunoşti profesional în amănunt, ai doar sentimentul că vei reuşi..

Din magazin no name, deschis la întâmplare datorită pasiunii ei pentru frumos, iată că a ajuns Atelier Roxana Butnaru Design.

Din garsoniera ce-i devenise mică pentru nevoi de doi, s-au mutat în apartament de 3 camere, tot într-o zonă cumsecade a Bucureştiului, reuşind să-şi strângă bani din veniturile proprii, muncite şi cusute până-n zori de zi câteodată.

De 2-3 ani, că nu mai ştiu exact, şi-a regândit afacerea şi a extins-o, a mutat atelierul mai aproape de clienţi principali pentru a-i fi mai uşor să se împartă între aceștia copil şi casă şi şcoală şi..tot aşa.

Trăieşte şi o poveste de dragoste în prezent, care devine din ce în ce mai serioasă..are prieteni o mulţime, deşi a început cu unul doar…

Dar important, nu-i aşa Rox ? Ai avut iniţial doar un prieten bun aici în Bucureşti, unul dar suficient de implicat în a te susţine permanent şi necondiţionat.

Da, unul atunci şi cel mai important şi acum. Codin, nasul lui fi’miu. M-a ajutat enorm şi tot ce sper este să-i întorc şi eu cândva înapoi măcar jumate..😊
Hai că nu-s aşa eroină pe cât tot insişti aici..mă simt şi prost, naibii..!! am avut probabil şi noroc şi multă putere de muncă venită din nevoie şi ambiţie. Şi gata, hai la masă, că-i târziu deja..!!😅
Mda. Nu o laud, doar că nu ştiu dacă eu aş fi putut, habar n-am dacă aş fi reuşit, nu-s convinsă că nu m-ar fi maturizat şi fizic lacrimile iubirii mele tinere şi neîmplinite.
Probabil că-s mai uşor de copleşit eu în caz de evenimente negative ce marchează zic, o femeie în devenire.

..probabil toate astea, dar nu ştiu nici eu cu siguranță, căci nu mă cunosc suficient, sau poate nu ştiu cât luptă o mamă pentru fiul ei.
..sau poate n-am chef să mă laud doar.
Şi ştiu prea bine şi despre mine câte ceva bun şi puternic şi ambiţios..😜..

Adina Banea

Sunt sensibilă! Te deranjează?

Şi-aşa cum de altfel începusem acu’ vreo oră o discuţie despre percepţii şi despre secrete ce ni le păstrăm în siguranţă despre noi, chiar faţă de noi înşine, continui acum prin a spune că atunci când criticăm şi detestăm oamenii pentru ceea ce sunt şi pentru cum acţionează astfel în consecinţă, în fapt ne impunem personal limitări proprii, reacţionăm deci ofensiv din cauza neputinţei noastre de a depăşi frici şi temeri.

În loc să ne adaptăm omului care a crescut din copilul care am fost odată, în loc să-l păstrăm în stadiu de evoluţie, îl stagnăm încrâncenaţi şi agasaţi şi iritaţi, conflictuali.

Dacă am trăi împăcaţi cu noi înşine şi luminoşi interior, nu am avea motive de a nu ne trăi armonios şi împlinit şi fericit. Voios.
În loc să previzionăm un mâine favorabil nouă, trăim însă limitaţi, cu supărări şi frustrări adunate, din teamă de a ne privi senin în oglindă, din teamă de a ne privi în ochi şi de a vorbi cu voce tare gândul obiectiv despre cine suntem cu adevărat, totodată din neincredere că am putea găsi o cale de a schimba prin noi ce nu ne place ori nu ne convine, din ceea ce am crescut noi până azi.

În altă ordine de ide, ni se mai poate întâmpla câteodată, un fenomen ciudat! mi-am dat seama de acest lucru vorbind aseară cu o prietenă bună.
Se mai întâmplă să trăim cu nemulţumiri nereale în ceea ce ne priveşte, doar să avem senzația că detestăm la noi una alta, că ne dorim schimbare pentru noi într-o anumită direcție.
Ştii cum ori când păţim noi asta? Atunci când ne certăm superficial însă frecvent, acceptând și asumând critica răutăcioasă și acidă din partea oamenilor apropiați nouă, de care ne pasă şi pe care îi iubim.

” Eşti prea sensibilă, greu de trăit lângă o persoană care ia totul atât de personal, care se bâzâie şi suferă din orice rahat!”

Mie mi se reproşa des acest lucru, spre exemplu. La fel de des mă învinuiam şi-mi reproşam eu mie mai apoi sensibilitatea aceasta în exces, fără a mă înăspri însă în același timp de-a lungul anilor, nici cu fărâmă de nepăsare ori indiferenţă ori pragmatism.

Şi știi de ce? Pentru că mie îmi place de mine la nebunie așa sensibilă, este o caracteristică a mea pe care nu -mi doresc de fapt s-o schimb deloc și niciodată.
În plus, nici nu consider că am vreun grad de sensibilitate în exces.

..și totuşi sufeream atunci când mi se reproşa că totul este vina mea, că interpretarea mea este mult prea sensibilă ori bâzâită, idealismul meu total nelalocul lui într-o lume pragmatică și rece, unde nu există iubire neapărat pe peste tot cum mă încăpățànez eu să observ. „De fapt iubire nu există mai deloc, iubirea este schelet de interes și doar atât.”

În fine, revenind, am realizat că suferința și supărarea mea se întâmplau doar pentru că simțeam că dezamăgesc cumva mereu și constant și de aceea probabil nici nu pot fi iubită cu totul şi acceptată aşa cum sunt şi..”aşa cum eu înţeleg că ai putea fi tu şi validez la tine şi iubesc la tine orice te reprezintă. Și înțeleg câteodată și lucruri de neînțeles dacă trebuie. Tu de ce nu poţi să procedezi la fel?
Nu mă ridic la nivelul pretenţiilor tale pentru a mă putea şi tu iubi înapoi!”

Aşa interpretam în subconştient, însă conştientul certa sensibilul din mine, crezând că vrea să-l schimbe total și permanent.

Eronat, fireşte.

Şi uite-aşa adunăm frustrări, nemulţumiri cu noi şi dezaprecieri, în loc să privim adânc în suflet obiectiv pentru a ne percepe cum trebuie, real, așa cum suntem, așa cum ne iubim în sine, și fără să bănuim măcar câteodată. Dacă dezamăgim alți oameni și dacă ei au alte așteptări dinspre noi, decât ceea ce suntem noi în realitate, noi ce le putem face mai mult decât să îi iubim oricum pe mai departe? Ce să le facem mai apoi dacă îi observăm tot mai nemulțumiți mereu? Eu m-am născut Adina, și nicidecum Maria. Nu pot trăi decât o singură identitate, nu pot trăi decât un personaj principal în viața mea, iar eroul, nu-i așa? întotdeauna are o personalitate puternică, verticalitate și multă încredere în el, nu este așa? Ca mine și ca tine, firește..amândoi ne iubim în sine pentru ceea ce am crescut și am conturat de mici, astfel că nu-i corect ca vreunul din noi să impună schimbări majore celuilalt, din senin, pentru a-l putea accepta apoi cu totul, a-l valida si a-l iubi într-un final. Condiționând.

Dacă am face curat în interiorul nostru, fiecare zi ce ne trezeşte ne-ar aduce bucurie şi linişte şi zâmbet. Zâmbet pe care astfel îl putem dărui mai departe, îngăduitor şi voios şi natural şi celorlalţi.

…însă mulţi preferăm un statut de victimă.
Aici găsindu-ne noi locul şi aşezându-ne noi comod dar supăraţi şi îndârjiţi, vom observa greşeli şi vinovaţi, doar pentru a ne hrăni voluntar cu durere-neputinţă-nedorinţă de vindecare. Neputinţă de (ne)schimbare şi acceptare şi validare şi iubire de sine.

Singuri reuşim astfel să ne îngrădim libertatea.
Libertate ce nu ne poate exista fără asumarea responsabilităţii.
Odată acceptat însă rolul responsabilităţii, indiferent din ce unghi am privi lucrurile, ori experienţele prin care trecem şi greşelile pe care le facem şi problemele pe care le simţim..toate îşi vor găsi o cale de rezolvare, soluția.

Responsabilitatea este activă, victimizarea dimpotrivă!

Atât şi nimic mai mult ne-ar fi important şi esenţial să înţelegem: că starea noastră interioară ne intră în responsabilitate, doar noi înşine suntem răspunzători de ceea ce simţim şi de cum învăţăm că ne trebuie să trăim pentru a fi împliniţi sufleteşte.
..ori trişti cât încape într-o viaţă de om.
Doar ataşamentul de suferinţă şi nefericire ne îndepărtează de un ideal frumos trăit cu noi înşine inițial şi abia după aceea împărtăşit și cu ceilalţi.

Deci? Ne apucăm de curăţenie, ori preferăm în continuare confortul?..trândăveală?
Ne place să trezim compasiune ori adorăm să insuflăm putere? Mutăm munţii din loc, ori abia urnim un pas agale pe câmpul plin de gropi în care ne împotmolim frecvent?

Eu m-apuc de curăţenie, am hotărât! De fapt, în genere aş spune despre mine că sunt o persoană ordonată.
…şi sensibilă, fireşte. Te deranjează?😅

Adina Banea

Gaseste ceea ce iubesti si lasa-l sa te ucida

Își încleștase cu putere mâinile de bara rece. Nu-i mai păsa de oamenii care o îmbrânceau în toată îmbulzeala și în graba lor spre casă. Capul îi era sprijinit de geam deși se lovea în mod repetat la fiecare mișcare a tramvaiului. Își mușca buza de jos de parcă era a altcuiva. Într-un colț al gurii a simțit gustul metalic al sângelui. Și-a amintit că citise într-o revistă pentru fete proaste că dacă privești undeva în sus, vei reuși să-ți controlezi lacrimile. Nu a funcționat. Îi șiroiau pe obrajii care ardeau, de parcă o pălmuise cineva. Se strecură prin mulțimea agitată și se opri la magazinul din colțul străzii. Simțea că va fi o noapte lungă și grea, care trebuia înecată în alcool. Urcă grăbită scările blocului, aruncându-i în treacăt un salut vecinei mult prea atentă la ochii ei plânși. Trânti ușa cu putere și își împrăștie încă din hol hainele care dintr-o dată îi erau mult prea strâmte, sufocând-o. Captivă. De ceva timp. Oglinda reflecta un chip care nu îi era cunoscut. Ochii seci, lipsiți de orice licărire, arătau clar oricui era câtuși de puțin atent să observe, că în spatele lor nu se ascundea nicio însuflețire, niciun spirit. Corpul, acest vas care îi adăpostea sufletul, părea să cedeze. Îi simțea crăpăturile și credea că poate evada prin ele. Trebuia doar să le mărească puțin câte puțin.

Ziua i se anunțase de dimineață la fel ca multe altele din ultimul timp: lipsită de orice eveniment. La sunetul alarmei, își cufundă picioarele în covorul pufos și cald. Trase draperiile. Era soare. Măcar pe cer. Cu sufletul era altă poveste. Pesemne că pașii o purtaseră mecanic către serviciu, pentru că nu-și amintea drumul până acolo. Ziua începuse bine, cu o variantă bună a ei, de care noii colegi păreau încântați. Era atentă și implicată în ceea ce făcea, strecurând chiar și câteva glume la care toți râseră cu poftă. Când i-a sunat telefonul și a văzut fotografia micuță, cu fața din visurile ei, totul a înghețat. Buzele înșirau cuvinte în care nu credea, vocea părea a altcuiva, mâinile își țeseau propriile ițe, tot trupul îi acționa într-un mod străin și straniu. A început să i se deruleze în minte un film prost, de care nu avea nevoie. Dacă ar fi întrebat-o cum, unde, când, nu ar fi știut să-i răspundă. Știa doar ce se întâmplase.

Îl iubea. Pe el, care îi batjocorise tot ceea ce ea credea că cunoaște, că iubește și că vrea de la lume. Pe el, care îi călcase în picioare toată stabilitatea pe care ea și-o clădise cu greu. Pe el care îi anula orice sentiment pentru tot ce nu avea legatură cu el. Pe el, care o elibera de toate prejudecățile, care ii desființa toate principiile. Pe el, care dădea sens tuturor sloganelor tâmpite care îți spuneau că nimic nu este imposibil. Pe el, care i-a făcut adânci crestături în piele, lăsându-le loc aripilor să-i crească. Pe el, care se transformase în întreaga ei lume, fără acordul căruia nimic nu prindea viață, nimic nu murea. Totul în jurul ei devenise o tablă de șah. Dacă se muta el, se muta și ea. Doar că nu îi era regină. Era doar un pion prost, pregătit în orice moment să-și încheie rolul pentru ca jocul să continue, pentru ca el să iasă victorios. Își depășea orice limită, dorindu-și cu ardoare să-l impresioneze, să-l provoace s-o admire, s-o iubească. Absolut tot ceea ce crea trebuia să treacă de ochiul lui critic și nimic nu avea nicio valoare sau semnificație dacă nu-l făcea să zâmbească, dacă nu-l făcea să se simtă mândru. Mândru de ea și de progresele ei. Într-un moment pe care l-a considerat potrivit, i-a mărturisit ce simte.

O noapte petrecută împreună. Ea a încercat. El a refuzat. Ea a sperat. Dimineața i-a adus însă refuzul lui categoric. Lucrurile deveniseră simple: ea îl iubea, îl urcase pe un piedestal. Îl privea cu ochi plini de admirație și curiozitate, ochii prin care privește un ucenic către mentorul său. Dar în nicio poveste sau film mentorul și ucenicul nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Și minunata ei lume nouă a început să se destrame. Se hotărî să fugă, să se întoarcă la cea veche, care era sigură și confortabilă, și care o primea mereu cu brațele deschise. Renunțase la tot ceea ce iubea, pentru că totul îi amintea de el. ÎI rămăsese doar durerea, golul din suflet și visele în care el îi apărea deseori, dojenind-o, cerându-i socoteală, încercând să-i forțeze limitele iar și iar. Pe astea nu le putea controla. Durerea era singura care îi amintea că el existase cândva în realitate, că nu era doar o proiecție a unui vis de-al ei. Timpul se scurgea parcă mai repede, dar nu reușea să închidă nicio rană.

Ea se chinuia să-l îngroape. Doar că el se încăpățâna să nu rămână mort.

Ilie Stefania

Pitch Me Now