Când cerul tău e acoperit de nori,
când frigul iernii îți provoacă fiori,
când treci prin lume ca ceilalți actori,
zâmbește și iartă!
Când strălucirea soarelui te orbește,
când lumea doar te amăgește,
când orice faci, oricum te bârfește,
zâmbește și iartă!
Când alergi în noapte sau în furtună,
când cauți un suflet să te împarți în două,
când vrei să ai și dimineți cu rouă,
zâmbește și iartă!
Când toată noaptea doar aștepți,
când însăși viața ți-o regreți,
când îți vine a da cu capul de pereți,
zâmbește și iartă!
Când ai multe amintiri ce dor,
când crezi că ele niciodată nu mor,
când le poți privi toate cu umor,
zâmbește și iartă!
Când afară e liniște deplină,
când Luna răsare, aproape divină,
când vezi partea paharului, că-i plină,
zâmbește și iartă!
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
